ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1032/2015

Asupra contestației în anulare de față, constată: Prin Decizia nr. 296 din 29 ianuarie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 4484/2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de ședință din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-civilă, precum și recursurile declarate de pârâtele C.M. și SC H. SA împotriva Deciziei nr. 39/A din 05 februarie 2014 pronunțată de aceeași instanță. Împotriva deciziei sus menționate a formulat contestație în anulare, contestatoarea C.M.

solicitând admiterea căii extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei contestate și, pe cale de consecință, rejudecarea recursurilor, cu analiza calificării căii de atac privind contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cât și analiza măsurii disjungerii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea de ședință din 29 mai 2013. În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, C.M. a susținut că, în mod greșit, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra calificării date de Curtea de Apel București, căii de atac privind contestația pe Legea nr. 10/2001, considerând în mod eronat că,,criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestație nu pot fi valorificate în recurs și nu pot fi analizate”.

Contestatoarea a arătat că, argumentul redat de instanță, în sensul că disjungerea pronunțată de Curtea de Apel București, prin încheierea din 29 mai 2013 era necesară datorită faptului că recursul se judecă în complet de trei judecători, iar apelul în complet de doi judecători a fost menționat, doar pentru a ilustra,,distanța pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o ia față de chestiunea calificării căii de atac la care poate fi supusă sentința fondului, respectiv sentința civilă nr. 475 din 09 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a, civilă în Dosarul nr. 1058/01/3/2002”, susținând că acesta reprezintă un,,aspect stabilit de curtea de apel” (fila 38 din Decizia nr. 296/01.2015.

S-a susținut de către contestatoare că, întrucât disjungerea a avut la bază aprecierea asupra căii de atac, respectiv incidența prevederilor art. 26 din Legea nr. 202/2010, era necesar ca instanța de recurs să se pronunțe și asupra acestei chestiuni. Totodată, contestatoarea a menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție,,a omis a se pronunța asupra posibilității de a cenzura activitatea curții de apel, față de împrejurarea că încheierea prin care s-a dispus disjungerea nu poate fi analizată decât împreună cu calificarea căii de atac la care poate fi supusă sentința fondului”, așa încât a menționat că instanța supremă poate și trebuie să se pronunțe asupra tuturor aspectelor ce produc efecte în această speță.

Contestatoarea a arătat în motivarea căii de atac de retractare că ,,în Decizia Curții Constituționale nr. 254/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 s-a reținut că măsura disjungerii este luată de instanța de judecată numai în cazul în care soluționarea unei, sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluționării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluționarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil”.

Ca atare, contestatoarea a motivat exercitarea contestației în anulare față de împrejurarea că, în mod corect, instanța supremă ar fi trebuit să soluționeze unitar toate capetele de cerere, în sensul judecării, pe fond, a cererii de restituire precum și a cererilor având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, această situație fiind impusă - potrivit opiniei contestatoarei - de faptul că, în primă instanță, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 475 din 09 martie 2012 a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare (indicate în dispozitivul sentinței- fila 20) încheiate între SC H. SA și C.M.) și apoi, a dispus restituirea imobilelor către reclamanți.

Contestația în anulare este inadmisibilă și urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce succed: Contestația în anulare este reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare deschisă părții, strict pentru motivele determinate de prevederile art. 317 (necompetență sau lipsă de procedură) și art. 318 C. proc. civ. de la 1865 (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs). În speță, contestatoarea a invocat motivul prevăzut de dispozițiile art. 318 pct. 1 C. proc. civ., ce reglementează contestația în anulare specială, incidentă doar în situațiile în care : dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Așa fiind, contestația în anulare formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

poate fi exercitată: - fie pentru existența unor greșeli materiale, care, însă au un caracter procedural și care ar fi condus la o soluție greșită, prin omiterea sau confundarea unor elemente materiale, ceea ce nu se confirmă prin susținerile contestatoarei, care invocă greșeli de judecată și de interpretare a instanței de recurs asupra unor împrejurări de fapt și de drept, care au făcut obiectul Dosarului nr. 4484/2/2013 al instanței supreme; - fie numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită; În speță, contestatoarea a invocat că instanța de recurs a omis a analiza și nu s-a pronunțat astfel, asupra calificării date de Curtea de Apel București, căii de atac privind contestația pe Legea nr. 10/2001, considerând în mod eronat că,,criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestație nu pot fi valorificate în recurs și nu pot fi analizate”.

Prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare (nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), cu privire la recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de ședință din data de 29 mai 2013 (care a fost respins), s-au reținut următoarele: 1. Prima critică adusă acestei încheieri a vizat greșita calificare drept recurs, a căii de atac exercitată împotriva sentinței de fond, în ceea ce privește contestația pe Legea nr. 10/2001, sens în care s-a imputat curții de apel, că a făcut aplicarea eronată a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010.

Instanța supremă a reținut că, prin încheierea din 29 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu calea de atac exercitată împotriva sentinței de fond dată într-o acțiune cu mai multe capete de cerere, a calificat capetele de cerere în constatarea caracterului abuziv al preluării și restituirea imobilului litigios, ca reprezentând o contestație întemeiată în drept pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a stabilit că aceasta este supusă doar căii de atac a recursului, conform Legii nr. 202/2010. S-a constatat, totodată că, petitele privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare sunt supuse căii de atac a apelului, conform art. 282 C. proc.

civ. de la 1865, iar în raport de aceste constatări, instanța a dispus disjungerea celor două cereri, cu formarea unui nou dosar, vizând petitite în nulitate, respectiv Dosarul nr. 4484/2/2013. A rezultat astfel că, în urma disjungerii, curtea de apel a rămas învestită în Dosarul inițial nr. 1058/01/3/2002 cu calea de atac privind contestația pe Legea nr. 10/2001, iar în Dosarul nou format, nr. 4484/2/2013, a devenit investită cu calea de atac privind petitele având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. S-a reținut așadar că, prin recursul exercitat în Dosarul nr. 4484/2/2013, pârâta C.M. a criticat calificarea dată de curtea de apel căii de atac privind contestația pe Legea nr. 10/2001, deci o măsură care vizează o cerere ce face obiectul altui dosar, și anume Dosarul nr. 1058/01/3/2002.

Așadar, instanța supremă a reținut că, întrucât contestația pe Legea nr. 10/2001 nu face obiectul Dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestație nu pot fi valorificate în prezentul recurs, fiind astfel inadmisibile și, ca atare, nu pot fi analizate. 2. A doua critică adusă încheierii din 29 mai 2013 a vizat măsura disjungerii cererilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare de contestația pe Legea nr. 10/2001. Această critică, deși considerată admisibilă, întrucât pune în discuție o măsură dispusă de instanță, care vizează cererile în nulitate ce fac obiectul Dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, nu a fost apreciată ca fondată.

Astfel, s-a reținut că măsura disjungerii, dispusă de curtea de apel la data de 29 mai 2013, a fost determinată de căile de atac diferite de care este susceptibilă sentința de fond, în raport de obiectul cererilor deduse judecății: recurs în ce privește contestația pe Legea nr. 10/2001 și apel în ce privește cererile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Este adevărat că între cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios și contestația pe Legea nr. 10/2001 există o strânsă legătură, întrucât problema restituirii în natură a imobilului, ce se pune în cadrul contestației, este condiționată de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilului, dar aceasta nu infirmă legalitatea măsurii disjungerii, dispusă de curtea de apel, cum neîntemeiat, susține recurenta.

Cât timp sentința fondului este supusă recursului în ce privește contestația la Legea nr. 10/2001 (aspect stabilit de curtea de apel și care nu poate fi cenzurat de instanța de recurs) și apelului, referitor la cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare (aspect stabilit de curtea de apel și necontestat pe calea prezentului recurs), deci unor căi de atac diferite în raport de obiectul cererilor deduse judecății, judecarea lor împreună nu era posibilă, dat fiindcă apelul se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursul în complet format din 3 judecători, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004.

În contextul arătat, în considerentele Deciziei nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curții de Casația și Justiție, s-a reținut că, instanța de control judiciar a procedat la disjungere, dispunând judecarea separată a apelului pe cererile în nulitate, de recursul pe contestația la Legea nr. 10/2001, o atare măsură asigurând o bună administrare a justiției, ceea ce corespunde scopului pentru care disjungerea a fost reglementată prin dispozițiile art. 165 C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, cererea în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare privind un imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 are caracter prejudicial față de cererea de restituire în natură a imobilului, ce face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, justificându-se astfel, rezolvarea cu prioritate a chestiunii prejudiciale, adică a cererilor privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece soluția dată acestor cereri va avea o înrâurire covârșitoare asupra cererii de restituire în natură a imobilului.

Redarea acestor considerente din decizia atacată cu contestația în anulare de față, s-a impus tocmai pentru a se observa că instanța de recurs și-a motivat soluția (cu argumente concrete de ce a dispus disjungerea, de ce nu a analizat calificarea căii de atac sub imperiul Legii nr. 202/2010), astfel încât nu se poate reține incidența art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, în sensul că instanța atunci când a respins recursul a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Așa fiind, pentru a fi admisibilă contestația în anulare, trebuie ca instanța de recurs să nu fi examinat toate motivele, or în speță, nu se regăsește această situație.

De altfel, instanța de recurs trebuie să răspundă la toate motivele de recurs formulate, însă, nu are obligația de a răspunde separat și distinct, la fiecare motiv, ci poate răspunde la motivele de recurs, printr-un considerent comun, sau printr-un considerent care să expliciteze de ce nu au fost analizate anumite chestiuni, această din urmă situație regăsindu-se în speță. În cazul concret dedus judecății, însă, pe calea contestației în anulare au fost dezvoltate motive care nu pot fi regăsite sub incidența art. 318 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.

și, ca atare, este de menționat că, această cale extraordinară de atac de retractare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată - cum încearcă contestatoarea - sau chestiuni legate de interpretarea unor dispoziții legale (art. 165 din același cod) sau, de rezolvarea a unor incidente procedurale, deoarece, altfel, s-ar ajunge, pe o cale ocolită, să se judece încă o dată recursul (recursurile).

În realitate, contestatoarea critică Decizia nr. 296 din 29 ianuarie 2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la soluția pronunțată, aceea de respingere a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, invocând, pe de o parte, încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010 (pct. 10 și 11 din cuprinsul contestației în anulare) și totodată, nerespectarea interpretării date de Curtea Constituțională referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 (pct. 7 și 8 contestație), iar pe de altă parte, a criticat argumentele instanței de recurs care au condus la menținerea încheierii de ședință din 29 mai 2013, în privința măsurii disjungerii (pct. 2, 4, 12 și 13 din contestație).

Față de conținutul acestor motive ale contestației în anulare care nu sunt incidente celor prevăzute de art. 318 alin. (1) din același cod este de observat că, niciuna dintre ipotezele descrise de textul procedural evocat nu se identifică în speță, criticile formulate urmărind o nouă rejudecare a cauzei. Astfel, nu se poate considera aplicabilă teza a II-a a acestui text procedural, întrucât instanța de recurs nu a omis a analiza vreunul dintre motive cu care a fost învestită. În concluzie, criticile promovate prin prezenta contestație în anulare nu se încadrează în condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) din cod, ci tind la reformarea soluției, printr-o reanalizare a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 29 mai 2013, astfel că, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.M. împotriva Deciziei nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.