ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1031/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1031/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin acțiunea civilă introdusă la 24

nopiembrie 2004, reclamantul D.V. a solicitat obligarea în solidar a pârâților

Guvernul României, M.A.N., M.I., I.J.P. Constanța, S.R.I., S.R.I. - Filiala

Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție șl Ministerul Public - Parchetul Militar Constanța la plata sumei de

90 miliarde lei (9.000.000 lei) cu titlul de despăgubiri.

Această

cerere a fost justificata pe situația de fapt creată în noaptea de 24/25

decembrie 1989, când în jurul orei 3,45 autoturismul pe care îl conducea pe

șoseaua F.S. din Municipiul Constanța a fost supus unor focuri de armă de pe

ambele părți ale străzii, reclamantul suferind plăgi prin împușcare la ambele

picioare și la antebrațul stâng-necesitând trei luni de îngrijiri medicale.

S-a arătat că reclamantul a precizat, pentru fiecare

pârât în parte,

argumentele

chemării în judecată și tipul de vinovăție imputat în cadrul acestor evenimente

subsecvente revoluției din 1989, inclusiv pentru

refuzul organelor cu atribuții judiciare de a trage ia răspundere pe

autorii

acestei agresiuni.

Curtea de Apel

Constanța prin Decizia nr. 729 din 1 iulie 2005 a admis apelul reclamantului, a

anulat sentința pronunțată de Tribunalul Constanța și a fixat termen pentru

judecarea fondului.

Judecând

fondul pricinii, Curtea de Apel Constanța, prin Decizia nr. 154 din 12

septembrie 2006 a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate,

arătând că suni îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale și că în

ceea ce privește daunele morale acestea nu au un conținut economie

cuantificabil prin probe, fiind necesar a se aprecia supra gravității și

intensității durerilor psihice și fizice suferite.

Prin Decizia civilă

nr. 1886 din 19 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate

intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva Deciziei

154/C din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, soluția din apel fiind

casată cu trimitere spre rejudecare.

Înalta Curte a

avut în vedere, în considerentele deciziei de casare, că deși instanța de apel

a confirmat existența leziunilor și modalitatea producerii lor, anume, prin

împușcare, în același timp a stabilit că nu a fost dovedită vreo faptă ilicită,

a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu,

ceea ce în esență constituie o motivare contradictorie - art. 304 pct. 7 cod

proc. civilă.

S-a arătat,

totodată, în recurs, că greșit a fost și modul în care Curtea de Apel a

stabilit că reclamantul nu a probat vinovăția pârâților, câtă vreme nu s-a

cercetat care ar fi trebuit să fie conduita entităților menționate - această

cercetare fiind obligatorie pentru lămurirea situației de fapt în raport de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C proc. civ. Neprocedând astfel, în apel s-a

pronunțat o soluție cu încălcarea legii - temei de reformare dat prin art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Greșită

a fost apreciată și dezlegarea dată componentei vizând daunele morale,

cuantificarea acesteia nefiind supusă unor criterii legale de determinare -

fiind consecința exclusivă a aprecierii rezonabile făcute de judecător,

fundamentate pe ideea de echitate, pe gravitatea și intensitatea faptei și a

repercusiunilor actului care a produs prejudiciul material. Cum în speță s-a

dovedit că reclamantului i-au fost cauzate plăgi prin împușcare, ce au

necesitat îngrijiri medicale pe perioada arătată, instanța era datoare să

aprecieze ea însăși dacă această împrejurare justifică acordarea de daune

morale.

Prin Decizia civilă

nr. 108/C din 8 decembrie 2014 a Cărții de Apel Constanța, secția l civilă,

s-a admis apelul reclamantului D.V.,

împotriva sentinței civile nr. 154 din 03 februarie 2005, pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 2274/2004, în contradictoriu cu

intimații pârâți M.A.N., M.A.I., I.P.J. Constanța, S.R.I. București, U.M. X, S.R.I.

- Filiala Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și justiție, Ministerul Public - Parchetul Militar București, Parchetul

Miiitar Constanța și Guvernui României București și a anulat sentința civilă nr.

154 din 03 februarie 2005 și a trimis cauza Tribunalului Constanța pentru

soluționare în fond.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că dată fiind soluția pronunțată de instanța

de control judiciar, care a constatat nelegalitatea suspendării judecății

cauzei, soluționarea apelului a continuat cu necesitatea evaluării poziției

procesuale a reclamantului, atât sub aspectul părților cu care înțelege să

continue judecata, cât și a temeiurilor pe care se fundamentează demersul său procesual.

Aceste

precizări au fost apreciate ca fiind necesare în considerarea jurisprudenței C.E.D.O.

în spețe similare, dar și a propriei jurisprudențe a Curții de Apel Constanța.

în aceste condiții, la termenul din 3 noiembrie 2014, apărătorul apelantului a

arătat că înțelege să prezinte la dosar o cerere de renunțare la judecată cu

privire !a Guvernul României și, în egală măsură, o cerere de completare a

cadrului procesual cu Statul Român, prin M.F.P.,

fiind

făcute în mod corelativ precizări referitoare la sumele cerute cu titlu de

despăgubire.

Având în

vedere că Înalta Curții de Casație și Justiție a statuat

asupra necesității continuării judecății, iar în apel apelantul prin apărător a

evocat jurisprudența C.E.D.O. în spețe similare, care au vizat deopotrivă

acțiuni în pretenții față de statui român pentru împrejurări în care anchetele

penale au trenat, în raport de complexitate și de actele de cercetare, în

detrimentul laturii civile (Mocanu și alții împotriva României, 2014, Asociația

21 Decembrie și alții împotriva României, 2011, Șandru și alții împotriva

României, 2009), instanța a reținut că dispozițiile art 294 alin. (1) C. proc.

civ. constituie un impediment legal în reaprecierea cadrului procesual în

lumina acestei jurisprudențe.

Având în vedere

dezlegările cu valoare de principiu ce decurg atât din soluțiile C.E.D.O., cât și

din decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție cu

privire Ia ineficienta temporizării judecății pentru finalizarea dosarului

penal, instanța va reține că în speță devin incidente dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., impunându-se admiterea apelului reclamantului, eu consecința

anulării sentinței civile nr, 154 din 03 februarie 2005 și trimiterii cauzei

Tribunalului Constanța, pentru soluționare în fond, urmând a se analiza și

cadrul procesual avut în vedere de către reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul M.A.N., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În esență,

pârâtul a arătat că motivarea instanței de apel nu se poate subsuma

dispozițiilor legale care permit desființarea sentinței și trimiterea spre

rejudecare și că nu au fost respectate dezlegările date de instanța de recurs,

în ciclul procesual anterior, pronunțaudu-se cu încălcarea dispozițiilor art. 315

C. proc. civ.

S-a

arătat de către recurent că instanța anterioară făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că acestea ar

constitui un impediment legal în reaprecierea cadrului procesual în lumina

jurisprudenței C.E.D.O., urmând ca la soluționarea în fond să se analizeze și

cadrul procesual avut în vedere de către reclamant.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a casat decizia anterioară și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel Constanța, statuând că aceasta cuprinde motive

contradictorii, nefiind cercetate susținerile reclamantului și că nu a apreciat

instanța de apel cu privire la reparațiile cu titlu de daune morale cuvenite

reclamantului.

În rejudecare,

instanța de apel motivează în mod eronat că apare ca necesară evaluarea

poziției procesuale a reclamantului, atât sub aspectul părților cu care

înțelege să continue judecata, cât și a temeiurilor pe care se fundamentează

cererea sa, evaluare care nu se poate tace în faza procesuală a apelului.

Astfel,

instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze apelul în limitele cererii

formulate de către apelant, iar funcție de considerentele Înaltei Curții

de Casație și Justiție cuprinse în Decizia civilă nr. 86 din 19

martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3275/36/2005, să procedeze la stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, potrivit

prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Or,

modificarea temeiurilor cererii, respectiv modificarea cadrului procesual pasiv

(prin renunțarea Ia judecată față de Guvernul României și introducerea în cauză

a M.F.P.) au fost apreciate ca fiind motive de admitere a apelului.

Cadrul

procesual a fost stabilit de către reclamant și menținut din anul 2004 și până

în luna noiembrie 2014, aspect față de care nu se impunea admiterea apelului

doar pentru a retrimite cauza la fond, în vederea reanalizării cadrului

procesual, practic a modificării acestuia.

Aceleași

critici se impun în ceea ce privește hotărârea recurată și

față de eventuala modificare a temeiului de drept

al cererii de chemare în

judecată. Reclamantul prin cererea introductivă

a precizat că acțiunea sa este formulată In temeiul art. 998, art. 999,

respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

Intimatul-reclamant

D.V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de

pârâtul M.A.N.

și menținerea Deciziei civile

nr. 108/C din 8 decembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, în Dosarul nr. 780/36/2008.

Intimatul a arătat că instanța de apel

a avut în vedere argumente pertinente, dintre acestea cele mai importante fiind

cele privitoare la jurisprudența C.E.D.O. în spețe similare care au vizat

deopotrivă acțiuni în pretenții față de statul român pentru împrejurări în care

anchetele penale au trenat, în raport de complexitate șî de actele de cercetare

în detrimentul laturii civile fiind necesară în cauză redefmirea cadrului

procesual de către reclamant prin chemarea în judecată și a Statului Român prin

M.F.P. și precizarea cuantumului pretențiilor bănești cerute cu titlu de

despăgubire.

Recursul este întemeiat, pentru

următoarele considerente:

Examinând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre care, pe de o parte este afectată de nelegalitate, din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte

nu respectă indicațiile date de instanța de casare, încălcându-se astfel,

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Motivarea

Curții de Apel, în ceea ce privește refacerea cadrului procesual și

introducerea unor alte părți în cauză încalcă dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. în sensul că în apel nu mai este posibilă schimbarea calității părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nit se pot face alte

cereri noi.

Distinct

de aspectul deja menționat, trebuie subliniat faptul că din considerentele

Înaltei Curții de Casație și Justiție cuprinse în Decizia civilă

nr. 86 din 19 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3275/36/2005 rezultă ca

instanța de apel trebuia să statueze asupra îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale privind: existența faptei ilicite, a

prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

și vinovăției pârâtului, în raport de probele administrate.

Instanța

avea obligația de a motiva de o manieră clară și necontradictorie, în raport de

probele administrate. Mai mult, în ceea ce privește daunele morale nu trebuiau

administrate dovezi, acestea fiind lăsate la aprecierea instanței, apreciere

întemeiată pe echitate, pe gravitatea și intensitatea repercusiunilor actului

prejudicial.

Concluzia

instanței de recurs, în ciclul procesual anterior a fost aceea că nu au fost

analizate susținerile reclamantului, astfel încât hotărârea este nelegală,

deoarece nu a lămurit situația de fapt dedusă judecății. Trebuie subliniat că

prin Decizia nr. 729 din 1 iulie 2005 Curtea de Apel a anulat sentința

pronunțată de Tribunalul Constanta și a fixat termen pentru judecarea fondului.

Această decizie nu a fost recurată, astfel încât nu mai era necesară o

desființare a sentinței primei instanțe, de vreme ce fusese deja anulată și

instanța de apel fusese deja investită cu judecarea fondului.

Or, în speță

se constată că în rejudecarea după casare, Curtea de Apel a pronunțat Decizia

nr. 108/C din 08 decembrie 2014, care nu respectă indicațiile date în recurs,

de vreme ce a apreciat că trebuie schimbat cadrul procesual în privința

pârâților chemați în judecată și a desființat sentința atacată, trimițând cauza

spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul Constanța.

Așadar, în

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în rejudecare după casarea cu

trimitere, instanța de apel avea obligația să se pronunțe pe fondul cauzei, în

limitele stabilite de decizia de casare, iară a mai

avea posibilitatea să aprecieze asupra unor aspecte ce nu erau deduse

judecății

la data formulării primului recurs.

În acest

context, este justificată susținerea că s-ar fî ajuns la situația în care, deși

trebuia să se continue judecata în limitele deja stabilite de reclamant prin

cererea inițială de chemare în judecată, prin hotărârea data în apel i se

creează posibilitatea ca după aproximativ 10 ani de la introducerea cererii de

chemare în judecată, să reînceapă un proces nou prin modificarea cadrului procesual

pasiv și a temeiului de drept al cererii sale.

Procedând de o

manieră contrară, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea acesteia.

În ceea ce

privește susținerile din întâmpinarea formulată de reclamantul D.V., acestea

sunt nefondate, deoarece respectarea procedurilor, așa cum au fost prevăzute de

legea interna, contribuie la respectarea dreptului la un proces echitabil. în

jurisprudența Curții Europene, dar și a Curții Constituționale s-a arătat în

numeroase rânduri că instituirea unor proceduri care să permită valorificarea

drepturilor materiale ale persoanelor fizice și juridice, precum și a unor

sancțiuni pentru nerespectarea acestora nu este de natură, în sine, să conducă

la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., va admite recursul pârâtului și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtui M.A.N. împotriva Deciziei nr. 108/C din 8

decembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.