ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1031/2015

Prin acțiunea civilă introdusă la 24 nopiembrie 2004, reclamantul D.V. a solicitat obligarea în solidar a pârâților Guvernul României, M.A.N., M.I., I.J.P. Constanța, S.R.I., S.R.I. - Filiala Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție șl Ministerul Public - Parchetul Militar Constanța la plata sumei de 90 miliarde lei (9.000.000 lei) cu titlul de despăgubiri. Această cerere a fost justificata pe situația de fapt creată în noaptea de 24/25 decembrie 1989, când în jurul orei 3,45 autoturismul pe care îl conducea pe șoseaua F.S. din Municipiul Constanța a fost supus unor focuri de armă de pe ambele părți ale străzii, reclamantul suferind plăgi prin împușcare la ambele picioare și la antebrațul stâng-necesitând trei luni de îngrijiri medicale.

S-a arătat că reclamantul a precizat, pentru fiecare pârât în parte, argumentele chemării în judecată și tipul de vinovăție imputat în cadrul acestor evenimente subsecvente revoluției din 1989, inclusiv pentru refuzul organelor cu atribuții judiciare de a trage ia răspundere pe autorii acestei agresiuni. Curtea de Apel Constanța prin Decizia nr. 729 din 1 iulie 2005 a admis apelul reclamantului, a anulat sentința pronunțată de Tribunalul Constanța și a fixat termen pentru judecarea fondului. Judecând fondul pricinii, Curtea de Apel Constanța, prin Decizia nr. 154 din 12 septembrie 2006 a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate, arătând că suni îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale și că în ceea ce privește daunele morale acestea nu au un conținut economie cuantificabil prin probe, fiind necesar a se aprecia supra gravității și intensității durerilor psihice și fizice suferite. Prin Decizia civilă nr. 1886 din 19 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva Deciziei 154/C din 12 septembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, soluția din apel fiind casată cu trimitere spre rejudecare.

Înalta Curte a avut în vedere, în considerentele deciziei de casare, că deși instanța de apel a confirmat existența leziunilor și modalitatea producerii lor, anume, prin împușcare, în același timp a stabilit că nu a fost dovedită vreo faptă ilicită, a unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, ceea ce în esență constituie o motivare contradictorie - art. 304 pct. 7 cod proc. civilă. S-a arătat, totodată, în recurs, că greșit a fost și modul în care Curtea de Apel a stabilit că reclamantul nu a probat vinovăția pârâților, câtă vreme nu s-a cercetat care ar fi trebuit să fie conduita entităților menționate - această cercetare fiind obligatorie pentru lămurirea situației de fapt în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C proc.

civ. Neprocedând astfel, în apel s-a pronunțat o soluție cu încălcarea legii - temei de reformare dat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Greșită a fost apreciată și dezlegarea dată componentei vizând daunele morale, cuantificarea acesteia nefiind supusă unor criterii legale de determinare - fiind consecința exclusivă a aprecierii rezonabile făcute de judecător, fundamentate pe ideea de echitate, pe gravitatea și intensitatea faptei și a repercusiunilor actului care a produs prejudiciul material. Cum în speță s-a dovedit că reclamantului i-au fost cauzate plăgi prin împușcare, ce au necesitat îngrijiri medicale pe perioada arătată, instanța era datoare să aprecieze ea însăși dacă această împrejurare justifică acordarea de daune morale.

Prin Decizia civilă nr. 108/C din 8 decembrie 2014 a Cărții de Apel Constanța, secția l civilă, s-a admis apelul reclamantului D.V., împotriva sentinței civile nr. 154 din 03 februarie 2005, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 2274/2004, în contradictoriu cu intimații pârâți M.A.N., M.A.I., I.P.J. Constanța, S.R.I. București, U.M. X, S.R.I. - Filiala Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție, Ministerul Public - Parchetul Militar București, Parchetul Miiitar Constanța și Guvernui României București și a anulat sentința civilă nr. 154 din 03 februarie 2005 și a trimis cauza Tribunalului Constanța pentru soluționare în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că dată fiind soluția pronunțată de instanța de control judiciar, care a constatat nelegalitatea suspendării judecății cauzei, soluționarea apelului a continuat cu necesitatea evaluării poziției procesuale a reclamantului, atât sub aspectul părților cu care înțelege să continue judecata, cât și a temeiurilor pe care se fundamentează demersul său procesual. Aceste precizări au fost apreciate ca fiind necesare în considerarea jurisprudenței C.E.D.O. în spețe similare, dar și a propriei jurisprudențe a Curții de Apel Constanța. în aceste condiții, la termenul din 3 noiembrie 2014, apărătorul apelantului a arătat că înțelege să prezinte la dosar o cerere de renunțare la judecată cu privire !a Guvernul României și, în egală măsură, o cerere de completare a cadrului procesual cu Statul Român, prin M.F.P., fiind făcute în mod corelativ precizări referitoare la sumele cerute cu titlu de despăgubire.

Având în vedere că Înalta Curții de Casație și Justiție a statuat asupra necesității continuării judecății, iar în apel apelantul prin apărător a evocat jurisprudența C.E.D.O. în spețe similare, care au vizat deopotrivă acțiuni în pretenții față de statui român pentru împrejurări în care anchetele penale au trenat, în raport de complexitate și de actele de cercetare, în detrimentul laturii civile (Mocanu și alții împotriva României, 2014, Asociația 21 Decembrie și alții împotriva României, 2011, Șandru și alții împotriva României, 2009), instanța a reținut că dispozițiile art 294 alin. (1) C. proc. civ. constituie un impediment legal în reaprecierea cadrului procesual în lumina acestei jurisprudențe.

Având în vedere dezlegările cu valoare de principiu ce decurg atât din soluțiile C.E.D.O., cât și din decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție cu privire Ia ineficienta temporizării judecății pentru finalizarea dosarului penal, instanța va reține că în speță devin incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se admiterea apelului reclamantului, eu consecința anulării sentinței civile nr, 154 din 03 februarie 2005 și trimiterii cauzei Tribunalului Constanța, pentru soluționare în fond, urmând a se analiza și cadrul procesual avut în vedere de către reclamant. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.N., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În esență, pârâtul a arătat că motivarea instanței de apel nu se poate subsuma dispozițiilor legale care permit desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare și că nu au fost respectate dezlegările date de instanța de recurs, în ciclul procesual anterior, pronunțaudu-se cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. S-a arătat de către recurent că instanța anterioară făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că acestea ar constitui un impediment legal în reaprecierea cadrului procesual în lumina jurisprudenței C.E.D.O., urmând ca la soluționarea în fond să se analizeze și cadrul procesual avut în vedere de către reclamant.

Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia anterioară și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța, statuând că aceasta cuprinde motive contradictorii, nefiind cercetate susținerile reclamantului și că nu a apreciat instanța de apel cu privire la reparațiile cu titlu de daune morale cuvenite reclamantului. În rejudecare, instanța de apel motivează în mod eronat că apare ca necesară evaluarea poziției procesuale a reclamantului, atât sub aspectul părților cu care înțelege să continue judecata, cât și a temeiurilor pe care se fundamentează cererea sa, evaluare care nu se poate tace în faza procesuală a apelului.

Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze apelul în limitele cererii formulate de către apelant, iar funcție de considerentele Înaltei Curții de Casație și Justiție cuprinse în Decizia civilă nr. 86 din 19 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3275/36/2005, să procedeze la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, potrivit prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Or, modificarea temeiurilor cererii, respectiv modificarea cadrului procesual pasiv (prin renunțarea Ia judecată față de Guvernul României și introducerea în cauză a M.F.P.) au fost apreciate ca fiind motive de admitere a apelului. Cadrul procesual a fost stabilit de către reclamant și menținut din anul 2004 și până în luna noiembrie 2014, aspect față de care nu se impunea admiterea apelului doar pentru a retrimite cauza la fond, în vederea reanalizării cadrului procesual, practic a modificării acestuia.

Aceleași critici se impun în ceea ce privește hotărârea recurată și față de eventuala modificare a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată. Reclamantul prin cererea introductivă a precizat că acțiunea sa este formulată In temeiul art. 998, art. 999, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ. Intimatul-reclamant D.V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul M.A.N. și menținerea Deciziei civile nr. 108/C din 8 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. 780/36/2008. Intimatul a arătat că instanța de apel a avut în vedere argumente pertinente, dintre acestea cele mai importante fiind cele privitoare la jurisprudența C.E.D.O.

în spețe similare care au vizat deopotrivă acțiuni în pretenții față de statul român pentru împrejurări în care anchetele penale au trenat, în raport de complexitate șî de actele de cercetare în detrimentul laturii civile fiind necesară în cauză redefmirea cadrului procesual de către reclamant prin chemarea în judecată și a Statului Român prin M.F.P. și precizarea cuantumului pretențiilor bănești cerute cu titlu de despăgubire. Recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente: Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care, pe de o parte este afectată de nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar pe de altă parte nu respectă indicațiile date de instanța de casare, încălcându-se astfel, dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Motivarea Curții de Apel, în ceea ce privește refacerea cadrului procesual și introducerea unor alte părți în cauză încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ. în sensul că în apel nu mai este posibilă schimbarea calității părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nit se pot face alte cereri noi. Distinct de aspectul deja menționat, trebuie subliniat faptul că din considerentele Înaltei Curții de Casație și Justiție cuprinse în Decizia civilă nr. 86 din 19 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 3275/36/2005 rezultă ca instanța de apel trebuia să statueze asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale privind: existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăției pârâtului, în raport de probele administrate.

Instanța avea obligația de a motiva de o manieră clară și necontradictorie, în raport de probele administrate. Mai mult, în ceea ce privește daunele morale nu trebuiau administrate dovezi, acestea fiind lăsate la aprecierea instanței, apreciere întemeiată pe echitate, pe gravitatea și intensitatea repercusiunilor actului prejudicial. Concluzia instanței de recurs, în ciclul procesual anterior a fost aceea că nu au fost analizate susținerile reclamantului, astfel încât hotărârea este nelegală, deoarece nu a lămurit situația de fapt dedusă judecății. Trebuie subliniat că prin Decizia nr. 729 din 1 iulie 2005 Curtea de Apel a anulat sentința pronunțată de Tribunalul Constanta și a fixat termen pentru judecarea fondului.

Această decizie nu a fost recurată, astfel încât nu mai era necesară o desființare a sentinței primei instanțe, de vreme ce fusese deja anulată și instanța de apel fusese deja investită cu judecarea fondului. Or, în speță se constată că în rejudecarea după casare, Curtea de Apel a pronunțat Decizia nr. 108/C din 08 decembrie 2014, care nu respectă indicațiile date în recurs, de vreme ce a apreciat că trebuie schimbat cadrul procesual în privința pârâților chemați în judecată și a desființat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul Constanța. Așadar, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în rejudecare după casarea cu trimitere, instanța de apel avea obligația să se pronunțe pe fondul cauzei, în limitele stabilite de decizia de casare, iară a mai avea posibilitatea să aprecieze asupra unor aspecte ce nu erau deduse judecății la data formulării primului recurs.

În acest context, este justificată susținerea că s-ar fî ajuns la situația în care, deși trebuia să se continue judecata în limitele deja stabilite de reclamant prin cererea inițială de chemare în judecată, prin hotărârea data în apel i se creează posibilitatea ca după aproximativ 10 ani de la introducerea cererii de chemare în judecată, să reînceapă un proces nou prin modificarea cadrului procesual pasiv și a temeiului de drept al cererii sale. Procedând de o manieră contrară, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea acesteia. În ceea ce privește susținerile din întâmpinarea formulată de reclamantul D.V., acestea sunt nefondate, deoarece respectarea procedurilor, așa cum au fost prevăzute de legea interna, contribuie la respectarea dreptului la un proces echitabil.

în jurisprudența Curții Europene, dar și a Curții Constituționale s-a arătat în numeroase rânduri că instituirea unor proceduri care să permită valorificarea drepturilor materiale ale persoanelor fizice și juridice, precum și a unor sancțiuni pentru nerespectarea acestora nu este de natură, în sine, să conducă la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de Apel Constanța.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtui M.A.N. împotriva Deciziei nr. 108/C din 8 decembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2015.