ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1886/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 24 noiembrie 2004, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâții: 1.) Ministerul Apărării Naționale 2.) Ministerul de Interne 3.) Inspectoratul Județean de Poliție Constanța 4.) Serviciul Român de Informații 5.) Serviciul Român de Informații, filiala Constanța 6.) Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție 7.) Ministerul public, Parchetul Militar Constanța 8.) Guvernul României solicitând să fie obligați solidar la plata de despăgubiri civile în sumă de 90 miliarde lei, plus cheltuieli de judecată.

Motivând acțiunea, reclamantul a susținut că în noaptea de 24-25 decembrie 1989, în jurul orelor 03,45, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală pe șoseaua D. din aproprierea IJEPIPS Constanța, a fost întâmpinat cu focuri de armă pe ambele părți ale străzii fără a fi avertizat în vreun fel, cauzându-i-se plăgi prin împușcare la amândouă picioarele și la antebrațul stâng, care au necesitat 3 luni de îngrijiri medicale pentru vindecare. A mai susținut reclamantul că autorii faptei descrise nu pot fi decât persoane din structura pârâților de rangul 1-5, deoarece la acel moment numai acestea purtau armament în mod oficial și aveau control asupra armelor, astfel încât în contra acestor pârâți poartă răspunderea civilă delictuală, atât pentru fapte proprii constând în neglijență și proastă gestionare a situației de criză din decembrie 1989, cât și în calitatea lor de comitenți ai prepușilor care au săvârșit fapta ilicită.

Reclamantul a imputat, de asemenea, pârâtului de rang 8 săvârșirea delictului civil constând în tolerarea opresorilor prin refuzul de a dispune organelor cu atribuțiuni judiciare să-i identifice și să-i tragă la răspundere penală. Cu privire la pârâții de rang 6-7, reclamantul a invocat răspunderea lor civilă delictuală decurgând din neidentificarea autorilor agresiunii. În drept, reclamantul a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Constituția României, Legea nr. 92/1992 republicată și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Acțiunea civilă de mai sus a fost anulată ca netimbrată prin sentința civilă nr. 154 din 03 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, dar Curtea de Apel Constanța, secția civilă a pronunțat decizia civilă nr. 729/C din 1 iulie 2005 prin care a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința de mai sus și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Judecând apoi fondul pricinii, aceeași curte de apel a respins acțiunea ca nefondată prin decizia civilă nr. 154/C din 12 septembrie 2006. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a stabilit că reclamantului i s-au încuviințat probele solicitate constând în înscrisuri, interogatorii și martori, că proba testimonială administrată a făcut dovada că în noaptea de 24-25 decembrie 1989 a fost împușcat fără nici un avertisment, cauzându-i-se plăgi împușcate la ambele picioare și antebrațul stâng, care au necesitat îngrijiri medicale, dar reclamantul nu a făcut dovada „prejudiciului solicitat și care din pârâții din cauza de față l-au accidentat”, neconformându-se astfel prevederilor art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Ca urmare, curtea de apel a conchis că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâților, ceea ce justifică respingerea acțiunii sale. Reclamantul a declarat recurs în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, că a dovedit prin probele administrate că rănirea sa a fost consecința lipsei unui ofițer la comanda militarilor care au utilizat armele de foc, ceea ce atrage răspunderea pârâților de rang 1-5, existând dovezi atât în ce privește prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și privind vinovăția pârâților. Ca urmare, a mai arătat reclamantul, hotărând în sensul netemeiniciei acțiunii, curtea de apel a încălcat prevederile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., ceea ce constituie caz de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De asemenea, deși reține corect situația de fapt rezultată din probele administrate, curtea de apel nu face trimitere la aceste probe, astfel că hotărârea sa nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind recurabilă pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Reclamantul a mai criticat hotărârea atacată și referitor la statuarea din sensul că nu ar fi făcut dovada întinderii prejudiciului, arătând că estimările sale privind daunele materiale pot fi apreciate în raport cu notorietatea costurilor unei intervenții chirurgicale și a medicamentației postoperatorii, iar distrugerea autoturismului său este un prejudiciu material probat.

În privința daunelor morale pretinse reclamantul a invocat faptul că, prin natura lor, acestea nu au un conținut economic și bănesc cuantificabil prin probe, stabilirea cuantumului acestora fiind la latitudinea judecătorului, care trebuie să aibă în vedere gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite, precum și criteriul echității. Pentru cele astfel susținute, reclamantul a cerut admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată. Examinând recursul, Înalta Curte constată cele ce succed. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a avut în vedere două argumente care au determinat soluția dată cauzei.

Pe de o parte, instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut dovada că a fost împușcat, cauzându-i-se mai multe leziuni care au necesitat îngrijiri medicale. Pe de altă parte, aceeași instanță a hotărât că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a existenței prejudiciului și întinderii acestuia, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâților. Cele două categorii de considerente sunt parțial contradictorii și nu justifică soluția dată cauzei. Astfel, din moment ce s-a constatat că s-au făcut dovezi privind rănirea reclamantului prin împușcare, iar leziunile cauzate au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru vindecare, au fost dovedite direct și concomitent atât producerea faptei ilicite (împușcarea) și cauzarea unui prejudiciu (rănile produse), cât și raportul de cauzalitate dintre acestea (rănile fiind consecința nemijlocită a împușcării).

Ca urmare, statuarea din sensul că s-au dovedit împușcarea și rănirea reclamantului nu justifică nicidecum respingerea acțiunii, iar statuarea din sensul că nu s-au dovedit săvârșirea faptei ilicite, existența prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre ele, ceea ce ar justifica soluția dată cauzei, este vădit contrarie primei dintre ele. Or, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este caz de nelegalitate și constituie motiv de recurs atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii. Contradicția între considerentele unei hotărâri există când, așa cum este cazul de față, unele din ele ar justifica soluția dată, iar altele ar contrazice-o. De asemenea, instanța de apel a greșit și prin modul în care a hotărât că reclamantul nu a făcut dovada vinovăției pârâților și a întinderii prejudiciului cerut a fi reparat.

Sub primul aspect statuarea este consecința vădită, rezultată din conținutul considerentelor hotărârii recurate, a necercetării în niciun fel a susținerilor reclamantului privind modul în care pârâții trebuiau să procedeze și cum au procedat sau nu au procedat în cursul evenimentelor în al căror context s-a produs rănirea reclamantului. Asemenea cercetare era obligatorie pentru lămurirea situației de fapt, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii având îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, inclusiv prin ordonarea administrării probelor necesare chiar în caz de împotrivire a părților, pentru aflarea adevărului în cauză. Neprocedând astfel, instanța de apel a încălcat obligațiile sale legale, dând o hotărâre nelegală în sensul reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Sub al doilea aspect, hotărârea este, de asemenea, nelegală. Astfel, cel puțin în ce privește daunele morale instanța de apel a greșit grav hotărând că reclamantul nu a făcut dovezi. Cuantificarea prejudiciilor morale nu este supusă unor criterii legale de determinare, fiind consecința exclusivă a aprecierii rezonabile a judecătorului fundamentată pe echitate, pe gravitatea și intensitatea repercursiunilor actului prejudicial. Așadar, stabilind că reclamantului i s-au cauzat leziuni, care au necesitat îngrijiri medicale, instanța era datoare să aprecieze ea însăși reparația cuvenită reclamantului, neputând imputa cu temei reclamantului că nu a dovedit întinderea prejudiciului moral. Toate cele astfel arătate demonstrează că instanța de apel nu a lămurit faptele supuse analizei sale, ceea ce face imposibil controlul judiciar, dat fiind că, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Ca urmare, pentru cazurile de recurs mai sus arătate și în temeiul art. 313 C. proc. civ., recursul de față va fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 154/C din 12 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Constanța. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 martie 2008.