ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1886/2008

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă introdusă la 24

noiembrie 2004, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâții:

1.)

Ministerul

Apărării Naționale

2.)

Ministerul

de Interne

3.)

Inspectoratul

Județean de Poliție Constanța

4.)

Serviciul

Român de Informații

5.)

Serviciul

Român de Informații, filiala Constanța

6.)

Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

7.)

Ministerul

public, Parchetul Militar Constanța

8.)

Guvernul

României

solicitând să fie obligați solidar la plata de

despăgubiri civile în sumă de 90 miliarde lei, plus cheltuieli de judecată.

Motivând acțiunea, reclamantul a

susținut că în noaptea de 24-25 decembrie 1989, în jurul orelor 03,45, în timp

ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală pe șoseaua D. din

aproprierea IJEPIPS Constanța, a fost întâmpinat cu focuri de armă pe ambele

părți ale străzii fără a fi avertizat în vreun fel, cauzându-i-se plăgi prin

împușcare la amândouă picioarele și la antebrațul stâng, care au necesitat 3

luni de îngrijiri medicale pentru vindecare.

A mai susținut reclamantul că

autorii faptei descrise nu pot fi decât persoane din structura pârâților de

rangul 1-5, deoarece la acel moment numai acestea purtau armament în mod

oficial și aveau control asupra armelor, astfel încât în contra acestor pârâți

poartă răspunderea civilă delictuală, atât pentru fapte proprii constând în

neglijență și proastă gestionare a situației de criză din decembrie 1989, cât

și în calitatea lor de comitenți ai prepușilor care au săvârșit fapta ilicită.

Reclamantul a imputat, de asemenea,

pârâtului de rang 8 săvârșirea delictului civil constând în tolerarea

opresorilor prin refuzul de a dispune organelor cu atribuțiuni judiciare să-i

identifice și să-i tragă la răspundere penală.

Cu privire la pârâții de rang 6-7,

reclamantul a invocat răspunderea lor civilă delictuală decurgând din

neidentificarea autorilor agresiunii.

În drept, reclamantul a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.,

Constituția României, Legea nr. 92/1992 republicată și art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

Acțiunea civilă de mai sus a fost

anulată ca netimbrată prin sentința civilă nr. 154 din 03 februarie 2005

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, dar Curtea de Apel Constanța,

secția civilă a pronunțat decizia civilă nr. 729/C din 1 iulie 2005 prin care a

admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința de mai sus și a fixat

termen pentru evocarea fondului.

Judecând apoi fondul pricinii,

aceeași curte de apel a respins acțiunea ca nefondată prin decizia civilă nr.

154/C din 12 septembrie 2006.

Pentru a hotărî astfel, curtea de

apel a stabilit că reclamantului i s-au încuviințat probele solicitate constând

în înscrisuri, interogatorii și martori, că proba testimonială administrată a

făcut dovada că în noaptea de 24-25 decembrie 1989 a fost împușcat fără nici un

avertisment, cauzându-i-se plăgi împușcate la ambele picioare și antebrațul

stâng, care au necesitat îngrijiri medicale, dar reclamantul nu a făcut dovada

„prejudiciului solicitat și care din pârâții din cauza de față l-au

accidentat”, neconformându-se astfel prevederilor art. 1169 C. civ., potrivit

cu care cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Ca urmare, curtea de apel a conchis

că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului

de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâților,

ceea ce justifică respingerea acțiunii sale.

Reclamantul a declarat recurs în

dezvoltarea căruia a susținut, în esență, că a dovedit prin probele

administrate că rănirea sa a fost consecința lipsei unui ofițer la comanda

militarilor care au utilizat armele de foc, ceea ce atrage răspunderea

pârâților de rang 1-5, existând dovezi atât în ce privește prejudiciul, fapta

ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și privind vinovăția

pârâților.

Ca urmare, a mai arătat reclamantul,

hotărând în sensul netemeiniciei acțiunii, curtea de apel a încălcat

prevederile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., ceea ce constituie

caz de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, deși reține corect

situația de fapt rezultată din probele administrate, curtea de apel nu face

trimitere la aceste probe, astfel că hotărârea sa nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, fiind recurabilă pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Reclamantul a mai criticat hotărârea

atacată și referitor la statuarea din sensul că nu ar fi făcut dovada

întinderii prejudiciului, arătând că estimările sale privind daunele materiale

pot fi apreciate în raport cu notorietatea costurilor unei intervenții

chirurgicale și a medicamentației postoperatorii, iar distrugerea

autoturismului său este un prejudiciu material probat.

În privința daunelor morale pretinse

reclamantul a invocat faptul că, prin natura lor, acestea nu au un conținut

economic și bănesc cuantificabil prin probe, stabilirea cuantumului acestora

fiind la latitudinea judecătorului, care trebuie să aibă în vedere gravitatea

și intensitatea durerilor fizice și psihice suferite, precum și criteriul

echității.

Pentru cele astfel susținute,

reclamantul a cerut admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii

atacate în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată.

Examinând recursul, Înalta Curte

constată cele ce succed.

Așa cum rezultă din considerentele

deciziei recurate, instanța de apel a avut în vedere două argumente care au

determinat soluția dată cauzei.

Pe de o parte, instanța de apel a

reținut că reclamantul a făcut dovada că a fost împușcat, cauzându-i-se mai

multe leziuni care au necesitat îngrijiri medicale.

Pe de altă parte, aceeași instanță a

hotărât că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a existenței

prejudiciului și întinderii acestuia, a raportului de cauzalitate dintre faptă

și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâților.

Cele două categorii de considerente

sunt parțial contradictorii și nu justifică soluția dată cauzei.

Astfel, din moment ce s-a constatat

că s-au făcut dovezi privind rănirea reclamantului prin împușcare, iar

leziunile cauzate au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru vindecare, au

fost dovedite direct și concomitent atât producerea faptei ilicite (împușcarea)

și cauzarea unui prejudiciu (rănile produse), cât și raportul de cauzalitate

dintre acestea (rănile fiind consecința nemijlocită a împușcării).

Ca urmare, statuarea din sensul că s-au

dovedit împușcarea și rănirea reclamantului nu justifică nicidecum respingerea

acțiunii, iar statuarea din sensul că nu s-au dovedit săvârșirea faptei

ilicite, existența prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre ele, ceea ce

ar justifica soluția dată cauzei, este vădit contrarie primei dintre ele.

Or, potrivit art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. este caz de nelegalitate și constituie motiv de recurs atunci când

hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Contradicția între considerentele

unei hotărâri există când, așa cum este cazul de față, unele din ele ar

justifica soluția dată, iar altele ar contrazice-o.

De asemenea, instanța de apel a

greșit și prin modul în care a hotărât că reclamantul nu a făcut dovada

vinovăției pârâților și a întinderii prejudiciului cerut a fi reparat.

Sub primul aspect statuarea este

consecința vădită, rezultată din conținutul considerentelor hotărârii recurate,

a necercetării în niciun fel a susținerilor reclamantului privind modul în care

pârâții trebuiau să procedeze și cum au procedat sau nu au procedat în cursul

evenimentelor în al căror context s-a produs rănirea reclamantului.

Asemenea cercetare era obligatorie

pentru lămurirea situației de fapt, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii

având îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, inclusiv prin

ordonarea administrării probelor necesare chiar în caz de împotrivire a

părților, pentru aflarea adevărului în cauză.

Neprocedând astfel, instanța de apel

a încălcat obligațiile sale legale, dând o hotărâre nelegală în sensul

reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub al doilea aspect, hotărârea

este, de asemenea, nelegală.

Astfel, cel puțin în ce privește

daunele morale instanța de apel a greșit grav hotărând că reclamantul nu a

făcut dovezi.

Cuantificarea prejudiciilor morale

nu este supusă unor criterii legale de determinare, fiind consecința exclusivă

a aprecierii rezonabile a judecătorului fundamentată pe echitate, pe gravitatea

și intensitatea repercursiunilor actului prejudicial.

Așadar, stabilind că reclamantului i

s-au cauzat leziuni, care au necesitat îngrijiri medicale, instanța era datoare

să aprecieze ea însăși reparația cuvenită reclamantului, neputând imputa cu

temei reclamantului că nu a dovedit întinderea prejudiciului moral.

Toate cele astfel arătate

demonstrează că instanța de apel nu a lămurit faptele supuse analizei sale,

ceea ce face imposibil controlul judiciar, dat fiind că, potrivit art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Ca urmare, pentru cazurile de recurs

mai sus arătate și în temeiul art. 313 C. proc. civ., recursul de față va fi

admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare

la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul D.V.

împotriva deciziei nr. 154/C din 12 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 martie 2008.