ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1752/2016

Decizia nr. 1752/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 24 noiembrie 2004, reclamantul A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, Serviciul Român de Informații, Serviciul Român de Informații - Filiala Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul Militar Constanța, Guvernul României să fie obligați pârâții în solidar la plata de despăgubiri civile în sumă de 90 miliarde lei (ROL), plus cheltuieli de judecată.

Motivând acțiunea, reclamantul a susținut că în noaptea de 24/25 decembrie 1989, în jurul orelor 03.45, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală pe șoseaua Filimon Sârbu din aproprierea IJEPIPS Constanța, a fost întâmpinat cu focuri de armă pe ambele părți ale străzii, fără a fi avertizat în vreun fel, cauzându-i-se plăgi prin împușcare la amândouă picioarele și la antebrațul stâng, care au necesitat 3 luni de îngrijiri medicale pentru vindecare.

A mai susținut reclamantul că autorii faptei descrise nu pot fi decât persoane din structura pârâților de rangul 1 - 5, deoarece la acel moment numai acestea purtau armament în mod oficial și aveau control asupra armelor, astfel încât în contra acestor pârâți invocă răspunderea civilă delictuală, atât pentru fapte proprii constând în neglijență și proastă gestionare a situației de criză din decembrie 1989, cât și în calitatea lor de comitenți ai prepușilor care au săvârșit fapta ilicită.

Reclamantul a imputat, de asemenea, pârâtului de rang 8 săvârșirea delictului civil constând în tolerarea opresorilor prin refuzul de a dispune organelor cu atribuțiuni judiciare să-i identifice și să-i tragă la răspundere penală.

Cu privire la pârâții de rang 6 - 7, reclamantul a invocat răspunderea lor civilă delictuală decurgând din neidentificarea autorilor agresiunii.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., Constituția României, Legea nr. 92/1992 republicată și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acțiunea a fost anulată ca netimbrată prin Sentința nr. 154 din 03 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, dar Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pronunțând Decizia nr. 729/C din 01 iulie 2005, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Judecând apoi fondul pricinii, aceeași curte de apel a respins acțiunea ca nefondată, prin Decizia civilă nr. 154/C din 12 septembrie 2006.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a stabilit că reclamantului i s-au încuviințat probele solicitate constând în înscrisuri, interogatorii și martori, că proba testimonială administrată a făcut dovada că în noaptea de 24/25 decembrie 1989 a fost împușcat fără niciun avertisment, cauzându-i-se plăgi împușcate la ambele picioare și antebrațul stâng, care au necesitat îngrijiri medicale, dar nu s-a făcut dovada "prejudiciului solicitat și care din pârâții din cauza de față, l-au accidentat", neconformându-se astfel prevederilor art. 1169 C. civ., potrivit cu care cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Ca urmare, curtea de apel a conchis că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției pârâților, ceea ce justifică respingerea acțiunii sale.

Reclamantul a declarat recurs în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, că a dovedit prin probele administrate că rănirea sa a fost consecința lipsei unui ofițer la comanda militarilor care au utilizat armele de foc, ceea ce atrage răspunderea pârâților de rang 1 - 5, existând dovezi atât în ce privește prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și privind vinovăția pârâților.

Prin Decizia nr. 1886 din 19 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului și casând decizia atacată a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că hotărârea cuprinde motive contradictorii sub aspectul dovezilor legate de vinovăția pârâților și a întinderii prejudiciului ce s-a cerut a fi reparat, nefiind lămurită suficient, situația de fapt, în contra prevederilor art. 129 (5) C. proc. civ.

Tot astfel, se arată, s-a reținut greșit că reclamantul nu a produs dovezi în legătură cu cererea vizând acordarea daunelor morale întrucât, cuantificarea prejudiciilor morale nu este supusă unor criterii legale de determinare, fiind consecința exclusivă a aprecierii rezonabile a judecătorului, fundamentată pe echitate, pe gravitatea și intensitatea repercusiunilor actului prejudicial.

Așadar, se conchide, stabilind că reclamantului i s-au cauzat leziuni care, au necesitat îngrijiri medicale, instanța era datoare să aprecieze ea însăși reparația cuvenită acestuia, neputând imputa celui în cauză că nu a dovedit întinderea prejudiciului moral.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/36/2008, prin încheierea din 23 iunie 2008 a fost suspendată judecata dosarului până la finalizarea cercetărilor penale în Dosarul nr. x/P/1990 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare.

S-a avut în vedere că această temporizare a judecății a fost solicitată de către Ministerul Apărării Naționale, în considerarea cercetărilor penale efectuate în Dosarul Revoluției române din 1989, sus-menționat.

Urmare verificărilor periodice ale stadiului dosarului după suspendare, prin încheierea din 18 octombrie 2010 a fost respinsă excepția perimării cauzei, invocate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât nu era incidentă teza lăsării cauzei în nelucrare.

La 14 mai 2012, reclamantul A. a solicitat, în virtutea art. 245 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății. Prin încheierea din 2 iulie 2012, cererea a fost respinsă, instanța constatând că față de temeiul suspendării nu sunt incidente prevederile art. 245 C. proc. civ. - încheierea dispusă în anul 2008, de suspendare a judecății, putând ea însăși face obiect al controlului judiciar, în condițiile date de art. 2441 C. proc. civ.

La data de 3 decembrie 2013, reclamantul A. a atacat cu recurs încheierea din 23 iunie 2008, vizând aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 699 din 27 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis calea de atac și a casat încheierea de suspendare, dispunându-se astfel continuarea judecății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că, atâta timp cât în Dosarul penal nr. x/P/1990, conexat la Dosarul nr. 270/P/2008 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se efectuează acte de cercetare premergătoare începerii urmăririi penale, cu privire la faptele săvârșite în contextul evenimentelor din decembrie 1989, nu erau întrunite condițiile de aplicabilitate ale art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Față de noul stadiu al soluționării cauzei, dat prin decizia menționată, instanța de apel a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare să înainteze instanței civile Dosarul constituit sub nr. x/P/2007, atașat Dosarului x/P/1989.

Documentația a fost transmisă la 10 iulie 2014.

Instanța a solicitat, în egală măsură, reclamantului să își evalueze cadrul procesual, în măsura în care la termenul din 13 octombrie 2014 a invocat o serie de hotărâri CEDO pronunțate în cauze referitoare la dosarele Revoluției române. Astfel fiind, apărătorul reclamantului a depus o cerere de renunțare la judecată față de Guvernul României, împreună cu o solicitare de introducere în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de aceste noi precizări, Curtea de Apel Constanța a pronunțat Decizia civilă nr. 108/C din 8 decembrie 2014, prin care, admițând apelul, a anulat Sentința civilă nr. 154 din 3 februarie 2005 a Tribunalului Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea cererii în fond - în raport de noul cadru procesual.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri de Ministerul Apărării Naționale a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă care, prin Decizia nr. 1031 din 21 aprilie 2015 a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a reținut că, în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., în rejudecare după casarea cu trimitere, instanța de apel avea obligația să se pronunțe pe fondul cauzei, în limitele stabilite prin decizia de casare, fără a mai avea posibilitatea să aprecieze asupra unor aspecte ce nu erau deduse judecății la data formulării primului recurs.

În egală măsură, se arată, schimbarea cadrului procesual nu se mai putea realiza, fără nesocotirea Deciziei nr. 1886 din 19 martie 2008, judecata urmând să continue în limitele deja stabilite prin cererea de chemare în judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 22/C din 2 februarie 2016, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că structura Serviciului Român de Informații nu a fost organizată pe fundamentul vechii configurații a organelor de represiune ale statului comunist, fiind o entitate nouă, creată odată cu adoptarea Decretului nr. 181/1990, ulterior momentului la care reclamantul a pretins că a fost săvârșită fapta prejudiciabilă de către prepușii S.R.I.

Ca atare, instanța a înlăturat temeiul răspunderii pentru entitățile pârâte 4 și 5 (S.R.I. și S.R.I. - filiala Constanța) pe considerentul că nu este posibilă extrapolarea responsabilității delictuale, câtă vreme acestea nu au preluat, prin reorganizare, structura unei alte persoane juridice, responsabile de săvârșirea faptei imputabile.

Cât privește răspunderea civilă delictuală a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul Militar Constanța, s-a reținut că responsabilitatea pentru instrumentarea incorectă sau cu întârziere a dosarelor penale în lucru nu revine instituției ca atare, ci procurorilor de caz, iar în situația acestora din urmă nu operează ipoteza clasică a atragerii răspunderii civile delictuale de drept comun, ci doar cea decurgând din evaluarea activității și în condițiile art. 94 și următoarele din Legea nr. 303/2004. Situația este deopotrivă incidentă instanțelor judecătorești, răspunderea lor civilă directă față de beneficiarii serviciului public fiind exclusă de către legiuitor, în condițiile în care ea se pretinde în legătură cu actele jurisdicționale efectuate de magistrații în exercițiu.

În speță, s-a făcut dovada că în urma cercetărilor efectuate inițial s-a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale în Dosarul nr. x/P/1989 al Parchetului Militar Constanța, infirmată prin ordonanța din 18 iunie 2007 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/P/1990. În urma transmiterii copiilor certificate ale dosarului de cercetare penală s-a constatat că au fost luate de către procurori declarații ample celor aflați în autovehicul, cât și corpului armat care acționa în zonă, pentru pază și ordine publică, fiind efectuate așadar acte care implică exercițiul atribuțiilor conferite prin lege parchetelor.

Tot astfel, se arată, statuările instanței europene nu pot fi transpuse, în speța de față, direct asupra statului însuși câtă vreme el nu a fost chemat în judecată în cadrul procesual inițial stabilit, care nici nu mai poate fi modificat - chestiune tranșată prin ultima decizie de casare. În același timp, soluțiile astfel dispuse reflectă o situație care nu poate fi imputată direct instituțiilor apreciate ca implicate în procedura judiciară, câtă vreme vizează evenimente produse atât în 16 decembrie, cât și în 21/22 decembrie în diferite localități ale țării; răspunderea civilă delictuală directă a organelor penale față de petenți pentru întârzierea nejustificată a efectuării lucrărilor și elucidarea cazului nu este așadar consacrată de legislația națională, statul fiind cel care asigură mecanismele procedurale de răspundere particulară a magistratului, dar și reperele de evaluare a activității acestuia.

Reclamantul a chemat separat în judecată Guvernul României, imputându-i, cu referire la aceleași temeiuri de drept "tolerarea agresorilor" și "refuzul de a dispune organelor cu atribuții judiciare ale statului român identificarea și tragerea lor la răspundere penală". Cu toate că în cursul procesului s-a prezentat o cerere de retragere a acțiunii în raport cu această entitate, ulterior cadrul procesual inițial stabilit a fost reconfirmat, împrejurare în raport de care s-a evaluat și răspunderea civilă delictuală a structurii menționate.

Referindu-se la Guvern în art. 102 din Titlul III "Autorități publice", legea fundamentală arată că acesta se constituie ca organ colectiv, format fiind din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Rolul guvernului este, conform alin. (1) al textului, asigurarea realizării politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice.

Întrucât prin art. 1 alin. (4) din Constituție se afirmă explicit organizarea statului român cu respectarea principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească și întrucât guvernul și autoritățile învestite cu aplicarea legii fac parte din puteri publice distincte (primul fiind parte a puterii executive, celelalte ale autorității judecătorești, astfel cum sunt definite prin capitolul 6 al aceluiași Titlu).

Cu referire la Guvernul României, s-a reținut că acesta nu are atribuții să îndrume, să impună, să dispună ori să tragă la răspundere instituțiile abilitate să înfăptuiască justiția, pentru actele, omisiunile sau inacțiunile în domeniul lor de activitate. Sub un alt aspect, instanța a constatat că reclamantul atribuie Guvernului României o culpă omisivă conturată în linii generale, câtă vreme în cauză s-a făcut totuși dovada existenței unui dosar penal în lucru, constituit în exercitarea competențelor Ministerului Public, verificarea cazurilor de răspundere penală pentru agresiunile la care sunt supuși cetățenii revenind în toate ipotezele autorităților judecătorești, iar nu membrilor guvernului.

Rămâne în continuare de evaluat dacă pretențiile reclamantului, vizând incidența art. 998 și 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864 sunt întemeiate în raport de Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și de Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, unități care în viziunea acestuia au atât o culpă proprie, cât și una corespondentă situației comitentului în producerea evenimentului care a generat vătămarea sa corporală.

În ceea ce îi privește pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, parcurgând motivarea cererii de chemare în judecată, instanța a constatat că acestor entități le-a fost atribuită calitatea de comitenți în condițiile în care nu au fost obținute datele necesare identificării făptuitorilor persoane fizice (pretinșii prepuși) și care ar fi permis în acest mod determinarea apartenenței lor la una dintre structurile militarizate de la acea dată. Reclamantul a susținut că instituțiile menționate sunt chemate în proces întrucât după data de 22 decembrie 1989 acestea reprezentau singurele entități cu personal instruit și dotat ("în mod oficial") cu arme de foc; prin concluziile scrise depuse în aprilie 2006 le impută acelorași structuri "proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989".

Or, este evident faptul că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamant nu s-a întemeiat, în acest caz, pe o identificare preliminară a unor prepuși angajați în cadrul entităților pârâte menționate și pe o clarificare a culpei lor individuale în vătămarea corporală produsă, pentru ca ulterior să se procedeze la chemarea în judecată a comitenților lor. În absența identificării făptuitorilor, însuși reclamantul a arătat prin cererea de chemare în judecată că fapta produsă se poate înscrie facil într-o serie de acte de natură "intențional criminală", specifice zilelor subsumate Revoluției din 1989 și pentru care se desfășoară acte de cercetare penală de către parchete.

Pe temeiul acestor argumente, s-a concluzionat că, chemarea în judecată a acestor ultime entități menționate, doar în considerarea pretinsei lor calități de comitenți, nu este întemeiată.

Astfel, se arată, nu există niciun fundament probator care să certifice împrejurarea că persoanele fizice acuzate de vătămare corporală au fost prepușii MI sau MAI, iar declarațiile luate în cursul cercetărilor penale, ca și declarația martorului B., nu pot confirma această teză.

Din această perspectivă, trimiterea la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Acatrinei și alții împotriva României nu este relevantă, situația premisă fiind diferită de cea din speță (în cauza Curții Europene a Drepturilor Omului fiind identificați făptuitorii și trimiși în judecată penală pentru omor și tentativă de omor pentru organizarea represiunii armate împotriva manifestanților de la Timișoara). În mod similar, evocarea cauzei Mocanu și alții împotriva României nu își găsește relevanța în speță, pentru că ea se referă la evenimente produse în 13 din 15 iunie 1990.

Raportat la situația extraordinară, notorie din perspectivă istorică, a evenimentelor de după 21 decembrie 1989, probele administrate nu prezumă, cum arată reclamantul, că entitățile pârâte chemate în judecată, poartă întreaga responsabilitate a producerii acestui prejudiciu.

Faptul că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat prin Decizia civilă nr. 699 din 27 februarie 2014, în admiterea recursului declarat împotriva încheierii de suspendare pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., că în dosarul penal se efectuează doar acte de cercetare penală, nefiind începută urmărirea penală cu privire la faptele săvârșite în contextul evenimentelor din decembrie 1989, relevă că nu a fost evaluată nici in rem și nici in personam o culpă proprie ori concurentă a unor instituții ale statului în legătură cu aceste situații.

În raport de aceste aspecte, instanța a constatat că nu au fost identificați prepușii pârâților 1 - 3 care ar fi acționat în zonă și care ar fi tras fără somație și fără avertizare prealabilă asupra autovehiculului în care se afla și reclamantul, nefiind astfel incidentă teza răspunderii comitentului; că în perioada menționată era instituită interdicție de circulație pe timp de noapte, iar forțele armate acționau în diverse locații conform ordinelor primite de la MApN, pe baza informărilor de la populație sau de la alte entități; măsurile dispuse erau așadar unele excepționale, diferite de cele coordonate într-o perioadă de normalitate, însuși reclamantul arătând că impută o culpă în proasta gestionare a "situației de criză din decembrie 1989".

Răspunderea proprie a acestor pârâți, conchide instanța, este prin urmare exclusă, dată fiind premisa derulării acestui eveniment și adoptarea măsurilor în considerarea actelor normative aplicabile la acea dată; în egală măsură, lipsind elementul de culpă - determinant în stabilirea cazului de răspundere civilă delictuală, nu pot fi evocate față de aceste entități dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul A. care, după un amplu istoric al cauzei și prezentarea, în detaliu, a unor situații de fapt, invocă temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei și critică hotărârea din apel, după cum urmează:

- s-a reținut greșit că Serviciul Român de Informații este o entitate nouă, creată ulterior momentului la care reclamantul a pretins că a fost săvârșită fapta prejudiciabilă.

Astfel, se arată, serviciile de informații, indiferent de forma lor de organizare, de după anul 1990, răspund pentru faptele vechii organizații, care avea rol tot de serviciu de informații, fiind de drept un continuator al acestor servicii, indiferent de cum au fost ulterior reorganizate administrativ.

În susținerea acestei critici, se prezintă istoricul modului de organizare a celei mai vechi structuri specializate aparținând comunității informațiilor din România, începând cu anul 1947 și după evenimentele din 22 decembrie 1989.

Se arată că instanța nu a prezentat "probele" pe care își susține concluzia și nici "istoricul legislativ" cu privire la restructurarea acestei instituții a statului.

- instanța era obligată, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 din vechiul C. proc. civ., să verifice dacă pârâții au respectat legislația în vigoare la data de 24/25 decembrie 1989, referitoare la "apărarea patriei, apărarea civilă, domeniul securității naționale, regimul armelor și munițiilor, starea de alertă sau de război" etc.

- ca și continuatori ai autorităților statale din domeniile de apărare și securității menționate, pârâții sunt responsabili de prejudiciile fizice și morale ce i-au fost cauzate urmare împușcării, cu armament militar/de război, în plină stradă, în timp ce conducea autovehiculul personal, evenimentele istorice neputând fi ignorate de instanță.

- reținând greșit că responsabilitatea pentru instrumentarea incorectă sau cu întârziere a dosarelor penale în lucru, nu revine instituției ca atare ci procurorilor de caz, motive în totală contradicție cu instituția răspunderii civile delictuale, curtea de apel a respins acțiunea, față de toți pârâții, confirmând astfel că, deși s-a tergiversat soluționarea dosarului penal, nimeni nu poate fi tras la răspundere, motivare care tinde la susținerea lipsei calității procesuale pasive, deși în considerente se fac afirmații generale sub acest aspect.

- s-a reținut greșit și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, Guvernul României.

În dezvoltarea acestei critici, se invocă prevederile art. 102 din Titlul III al legii fundamentale și se face o analiză a structurii guvernului și a organelor aflate în subordinea acestuia, care, susține recurentul, aveau obligația să intervină în prevenirea atacurilor armate și să organizeze acțiuni de protecție civilă, de informare a populației și de verificare a regimului armelor și munițiilor și a modului în care ministerele subordonate gestionează acest regim.

Se concluzionează că "lipsa de diligență" a Guvernului României îl face culpabil pentru prejudiciile aduse victimelor Revoluției.

- greșit a fost respinsă acțiunea și cu privire la pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, pe considerentul că nu au fost obținute datele necesare identificării făptuitorilor persoane fizice ("pretinșii" prepuși) care ar fi permis, în acest mod, determinarea apartenenței lor la una dintre structurile militarizate de la acea dată.

Se susține că instanța a procedat la interpretarea unor probe, selectiv, iar nu prin coroborarea acestora, așa cum ar fi fost legal pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, întreaga motivare fiind contradictorie, neîntemeiată "în fapt și în drept" pe modul de organizare "intern" al pârâților, cerându-i-se practic reclamantului să identifice persoanele care au folosit efectiv armament militar, în seara zilei de 24/25 decembrie 1989 și în subordinea cui se aflau aceștia deși, dosarul revoluției din 1989, încă nu a putut fi "descifrat" de către parchetele militare.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Înalta Curte, analizând susținerile recurentului, constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile art. 998 - 999 și 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei, fundamentul demersului judiciar constituindu-l rănirea prin împușcare a reclamantului în noaptea de 24/25 decembrie 1989, în jurul orelor 03.45, în timp ce se deplasa cu autoturismul proprietate personală, pe șoseaua Filimon Sârbu - Constanța.

Fără a-i indica pe autorii faptei cauzatoare de prejudiciu, reclamantul a susținut că aceștia nu pot fi decât persoane din structura unuia dintre pârâți, întrucât doar aceștia dețineau în mod oficial, la acea dată, controlul asupra armelor de foc iar pârâtul de rang 8, a "tolerat" opresorii și nu a dispus organelor cu atribuții judiciare să-i identifice și să-i tragă la răspundere penală.

Cât îi privește pe pârâții de rang 6 - 7, se susține că răspunderea lor civilă delictuală decurge din neidentificarea autorilor agresiunii.

Se invocă așadar, față de acești pârâți, o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, conform art. 998 - 999 C. civ., coroborat cu art. 35 din Decretul nr. 31/1954, făcându-se trimitere la "fapte săvârșite" de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcțiilor și în limitele puterilor care le-au fost conferite de lege.

Reclamantul nu a indicat însă, organele de conducere ale celor trei persoane juridice care, în opinia sa, răspund pentru fapta proprie și nici modalitatea în care acestea au contribuit la fapta cauzatoare de prejudiciu, prin încălcarea limitelor conferite de statutele de organizare și actele administrative interne ale persoanelor juridice.

Or, în lipsa indicării unor elemente concrete, răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice, nu poate fi angajată impersonal sau global. Căci, așa cum s-a arătat constant în literatura de specialitate, ideea că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie "este o ficțiune".

Chiar dacă existența persoanei juridice reprezintă o realitate, aceasta este "o realitate juridică, deci conceptuală", în condițiile în care persoana juridică nu are o inteligență, o voință proprie și nu săvârșește "fapte proprii" pentru a-i putea caracteriza conduita drept "bună sau rea", "licită sau ilicită".

De altfel, textul art. 12(4) al Legii persoanelor juridice din 2 februarie 1924, în vigoare la data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu, preciza expres că răspunderea persoanei juridice este de fapt o răspundere pentru altul: (...) "persoana juridică răspunde de toate faptele contractuale, delictuale și quasi-delictuale, săvârșite de organele ei, în timpul exercitării funcțiunii lor".

Cât privește Ministerul Public, instanța de rejudecare a reținut corect că responsabilitatea pentru eventuala instrumentare incorectă sau cu întârziere a dosarelor penale nu poate reveni instituției ca atare, ci procurorilor de caz, în condițiile în care între aceștia și instituție nu poate exista niciun raport de tip comitent-prepus, iar atragerea răspunderii civile delictuale directe, de drept comun, nu operează, ci doar cea decurgând din dispozițiile art. 94 și următoarele din Legea nr. 304/2004.

Făcându-se referiri ample la cercetările efectuate de organele de anchetă, aparținând Ministerului Public, în legătură cu evenimentele istorice din decembrie 1989 și punctual la dosarul de cercetare penală întocmit în legătură cu rănirea reclamantului, s-a concluzionat corect că au fost efectuate acte care implică exercițiul atribuțiilor conferite prin lege parchetelor, soluțiile dispuse de procurori neputând fi imputate direct acestei instituții implicată, într-o manieră expres prevăzută de lege, în procedura judiciară.

Astfel, răspunderea civilă delictuală directă a organelor de cercetare penală, față de petenți, pentru "întârzierea" presupus nejustificată a definitivării anchetelor ori pentru soluțiile dispuse, nu este consacrată în legislația națională, care asigură doar mecanismele de răspundere particulară a magistratului-procuror și reperele de evaluare a activității acestuia.

Tot argumente, de lege lata, pentru situația evocată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, exclud atragerea răspunderii civile delictuale a Guvernului și Serviciului Român de Informații.

Este de remarcat că, în susținerea criticilor formulate împotriva deciziei atacate, recurentul se raportează eronat la acte normative privind organizarea, atribuțiile și competențele Guvernului, inexistente la momentul producerii faptei prejudiciabile.

Astfel, dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954 (în vigoare până la adoptarea Legii nr. 71/2011) prevedeau că (...) "statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, (...) dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Tot astfel, din analiza prevederilor constituționale și a legilor speciale care au reglementat succesiv organizarea și funcționarea Guvernului României rezultă că acesta este un organ colegial, fără personalitate juridică care, asigură realizarea politicii interne și externe a țării, precum și conducerea generală a administrației publice, pentru asigurarea atribuțiilor sale adoptând acte administrative/de autoritate, pe baza și în vederea executării legii.

Această lipsă a capacității civile a Guvernului este regăsită în prezent și în dispozițiile Legii nr. 287/2009, instanța de rejudecare reținând corect că nu poate fi atribuită Guvernului României, o "culpă omisivă" conturată în linii generale, câtă vreme în cauză s-a făcut dovada existenței unui dosar penal în lucru, constituit în exercitarea competențelor stabilite prin lege în sarcina Ministerului Public.

Faptul că Statul român și implicit Guvernul României, prin inițiativa sa legislativă, a efectuat demersuri concrete în vederea reparării prejudiciilor cauzate persoanelor care au avut de suferit ca urmare a evenimentelor istorice din decembrie 1989, este concretizat prin adoptarea Legilor nr. 42/1990 și nr. 341/2004, în baza cărora reclamantul a și obținut brevetul (seria RT nr. 00321) prin care i s-a conferit titlul de "luptător în Revoluție", titlu care îi conferă un cumul de drepturi.

Este judicioasă și statuarea instanței în sensul că avându-se în vedere structura nou creată, prin Decretul nr. 181/1990, a Serviciului Român de Informații, fără legătură cu vechea configurație a organelor de represiune ale statului comunist, nu se poate reține vreo răspundere civilă delictuală, în sarcina acestui pârât care, nu a preluat prin reorganizare structura persoanei juridice existentă în decembrie 1989.

Cât privește criticile recurentului, referitoare la incidența dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 în raport de pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Inspectoratul Județean de Poliție Constanța.

Textul invocat, reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspundere ce poate fi angajată numai în condițiile existenței, fără echivoc, a unei legături între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției încredințate prepusului, să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Pentru ca răspunderea pârâtului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii civile/delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998 și 999 din același cod, respectiv a raportului de cauzalitate între acestea, precum și existența vinovăției prepusului în comiterea faptei ilicite.

Alăturat acestor condiții generale, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., două condiții speciale trebuiesc îndeplinite: existența unui raport de prepușenie iar prepușii să fi săvârșit fapta, în funcțiile ce li s-au încredințat.

Ca atare, partea care se consideră vătămată trebuie să indice pe autorul/autorii faptei cauzatoare de prejudiciu, pentru a se putea verifica îndeplinirea condițiilor cerute de lege în vederea antrenării acestui tip de răspundere civilă, în sarcina comitentului.

Condiția raportorului de prepușenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus și comitent, în baza căruia comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii de către prepus a unor activități pe care acesta se obligă să le realizeze.

Raportul de prepușenie, este unul de autoritate, care presupune, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului și posibilitatea de direcție și control asupra activității prepusului.

Săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu de către prepus, în afara sau în limitele funcției încredințate de către comitent, implică în sarcina reclamantului, producerea unor dovezi asupra săvârșirii acestei fapte, în interesul comitentului și cu respectarea instrucțiunilor și ordinelor date de comitent.

Or, din actele cauzei, nu rezultă (și nici ancheta penală nu a putut stabili) cine este persoana (civil sau militar) care a cauzat rănirea reclamantului în noaptea de 24/25 decembrie 1989, singura justificare a atribuirii calității procesuale pasive a acestor pârâți fiind aceea că aveau personal ce deținea legal arme de foc, deși probele au relevat că în acea conjunctură excepțională, au existat și patrule înarmate de civili care, și-au asumat rolul de "restabilire a ordinii".

În consecință, angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului nu este posibilă doar pe baza unor supoziții și interpretări personale ale unei conjuncturi de excepție, ca cea din decembrie 1989 ci doar în situația întrunirii condițiilor generale ale acestui tip de răspundere civilă, în persoana prepusului, cât și a celor două condiții speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Ca atare, nu se poate reține răspunderea în calitate de comitent a unei instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.

În speță, nu s-a administrat nicio probă care să facă dovada că rănirea prin împușcare a reclamantului, în noaptea de 24/25 decembrie 1989, a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai unuia dintre pârâți.

Or, așa cum s-a arătat, răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condițiile unei legături vădite între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau, de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 22/C din 22 februarie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN