ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1027/2015

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, reclamanții V.D. și V.A. au chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București prin primar general, Statul Român prin M.F.P.

și SC A.V.L. B. SA, solicitând obligarea pârâților la plata prețului de piață

al imobilului situat în București, sector 4, precum și obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 53 din 16 ianuarie 2013, a respins

cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar

general și SC A.V.L. B. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea formulată de

reclamanții V.D. și V.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.;

a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamanți a

prețului de 14.127.775 lei, achitat pentru imobilul situat în București, sector

4, conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 17 iunie 1997,

actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății la zi, a

respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata prețului de

piață al imobilului situat în București, sector 4, ca neîntemeiată și a respins

și a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții V.D. și V.A., precum și pârâtul

Statul Român prin M.F.P.

Apelanții -

reclamanți V.D. și V.A. au criticat sentința primei instanțe pentru

nelegalitate și netemeinicie, solicitând acordarea prețului de

piață.

Apelantul - pârât

Statul Român prin M.F.P. a arătat că hotărârea apelată este în parte netemeinică

și nelegala, susținând că nu are calitate procesuală pasivă și că se

aplică dispozițiile legale privind evicțiunea de drept comun.

Prin Decizia civilă nr.

4/A din

13 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanții - reclamanți V.A. și V.D. și de apelantul - pârât Statul Român prin M.F.P.,

împotriva sentinței civile nr. 53 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații -

pârâți Municipiul București prin primarul general și SC A.V.L. B. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că apelantul a ignorat faptul că

prima instanță a dat eficiență prevederilor legii speciale - art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care instituie o derogare de la principiul și normele

menționate anterior - ce sunt specifice dreptului comun, derogare ce conduce la

înlăturarea aplicării acestor din urmă, potrivit cu principiul general de drept

specialia generalibus derogant.

În

condițiile în care pretențiile deduse judecății de către reclamanți au vizat

restituirea prețului de piață pentru imobilul pe care aceștia l-au dobândit în

baza unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

care a devenit ineficace ca urmare a evingerii cumpărătorilor de un terț devin

incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea

că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie norme de

drept material nu este de natură a conduce la concluzia lipsei calității

procesual pasive a M.F.P., ci, dimpotrivă, ele determină o concluzie în sens

contrar atâta vreme cât raportul juridic de drept substanțial pe care îl

reglementează este unul în care această entitate publică are obligația de a

proceda la restituirea prețului în situațiile prevăzute la art. 50 alin. (2) și

(2)

1

din același act normativ (corelativ dreptului cumpărătorilor de

a beneficia de restituire).

Cât

privește jurisprudența prin prisma căreia apelantul susține lipsa legitimării

sale procesuale, Curtea a constatat că este vădit lipsită de relevanță în speță

pentru că aceasta datează dintr-o perioadă anterioară intrării în vigoare a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste din urmă dispoziții

fiind edictate în anul 2009 - prin efectul adoptării Legii nr. 1/2009.

Argumentele

prin care apelantul pârât a susținut că, în măsura în care se primește

interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, sunt

fundamentate tot pe dispozițiile de drept comun care reglementează această din

urmă instituție juridică, astfel că sunt formulate tot cu neobservarea

caracterului special la Legii nr. 10/2001 și al efectului derogatoriu pe care

aceasta îl are prin prisma principiului general de drept specialia generalibus

derogant.

Acest din urmă

principiu impune a se da eficiență prevederilor legale cu caracter special,

care sunt lipsite de echivoc în ce privește debitorul obligației de restituire

a prețului imobilelor ce intră în sfera lor de aplicare, fără a fi necesar ca

instanța să procedeze la verificarea unor alte condiții stabilite prin

reglementările proprii dreptului comun.

Curtea a notat că semnificația

acestui principiu general de drept este tocmai acela că dispozițiile legale ce

au natură specială derogă de la legea generală (dreptul comun), astfel că

afirmația apelantului - cu referire la prevederile art. 1337 C. civ., care

instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea din partea unui terț - în

sensul că „această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio

dispoziție contrară” este în mod vădit lipsită de fundament.

În consecință, nu

există temei spre a se constata că, în speță, se justifică antrenarea

răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului Municipiul București.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul Statul Român prin M.F.P., D.G.R.F.P. București criticând

soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat

că în mod greșit instanța a menținut obligarea Statului Român prin M.F.P.

la plata sumei de 14.127.775 lei, achitat pentru imobilul situat în București, sector

4, conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 17 iunie 1997,

actualizat cu rata inflației.

Prin calitate

procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul

juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Calitatea procesuală pasivă

presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul

aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul

actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect,

deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens invocă Decizia civilă

nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare

și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii

contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337

și următoarele C. civ. Aceasta, întrucât obligația de restituire a prețului

actualizat nu poate fi întemeiată numai pe principiile efectelor nulității

actelor juridice și anume al retroactivității. S-a susținut că părțile

raportului juridic trebuiau să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi

încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză,

fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul

actualizat, conform art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest

aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu

poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială

vânzătoare (în speță Municipiul București, prin mandatar SC A.V.L. SA Berceni),

nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul

juridic dedus judecații, nerevenindu-i

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului, în urma anularii

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de

pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Intimata-reclamantă

V.A. a formulat întâmpinare

la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul este

nefondat.

Examinând

susținerile pârâtului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate

din această perspectivă.

Criticile privind

calitatea procesuală pasivă a pârâtului sunt neîntemeiate, de vreme ce acesta este

parte în raportul juridic dedus judecății, ca efect al legii care prevede în

sarcina sa obligația de plată a prețului reactualizat.

Astfel potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001: "Restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2)

1

se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

și completările ulterioare".

Potrivit art. 13 pct.

6 lit. a) din Legea nr. 112/1995, la dispoziția M.F.P. s-a constituit fondul

extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor legale, care

trebuia alimentat din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au

restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi,

după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

În consecință, prețul

imobilului vândut către reclamanți a intrat în conturile M.F.P., unde s-a

constituit un fond extrabugetar a cărui destinație a fost stabilită, prin art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca fiind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În această

situație devine nerelevantă invocarea jurisprudenței Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pentru litigiile deduse

judecății, înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Legea specială conține

reglementări pentru ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în sensul că cei care

aveau calitatea de chiriași-cumpărători au dreptul la despăgubiri la nivelul

prețului pe care l-au achitat în baza respectivului contract, valoare

actualizată, iar reclamanților le-a și fost stabilit, prin sentința pronunțată

de instanța de fond, dreptul de a primi despăgubiri în aceste condiții.

Aceste prevederi

legale stabilesc, atât cine are dreptul la despăgubiri, dar și cine va fi

obligat la plată, normele având caracter special și derogând, astfel,

conform principiilor generale de drept, de la reglementarea de drept comun a

evicțiunii C. civ. de la 1864.

În acest context,

sunt nefondate susținerile pârâtei că instanțele trebuiau să aplice

dispozițiile art. 1337 și art. 1344 C. civ., de vreme ce în cauză

sunt incidente dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., D.G.R.F.P.

București, împotriva Deciziei nr. 4/A din 13 ianuarie 2015 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 aprilie 2015.