ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Fondul și hotărârea instanței de fond. Reclamanții T.C. și T.E.M. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., M.F.P., Municipiul București prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București și A.F.I., solicitând obligarea acestora, în principal, la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului apartament, situat în București, calculat în euro la cursul de schimb al B.N.R., achiziționat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, încheiat cu Consiliul General al Municiliului București-D.P.I.-D.A.F.I., în baza Legii nr. 112/199. Au mai solicitat plata valorii actualizate (cu rata inflației) a sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului, până când pârâții își vor executa obligația stabilită prin hotărârea primei instanțe.

În subsidiar, reclamanții au solicitat să fie obligați pârâții la restituirea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului, reactualizată cu coeficientul de inflație, menționând că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, au plătit integral suma de 21.749.085 lei, cu chitanța din 16 decembrie 1996. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995; art. 1337-1351 C. civ., incidente fiind în cauză și Legea nr. 10/2001 precum și Legea nr. 1/2009. La termenul de judecată din 14 ianuarie 2013, Tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin M.F.P. și A.F.I.

Pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului General al Municipiului București, arătând că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, astfel cum a fost modificată și dispozițiilor Legii nr. 10/2001, capacitate de folosință are Municipiul București reprezentat prin primarul general și nu Consiliul General al Municipiului București, care nu are personalitate juridică și deci nu poate sta în judecată ca pârât, față de obiectul cererii deduse judecății.

De asemenea, pârâtul Municipiul București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că, potrivit art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către M.F.P., imobilele la care se referă legea fiind cele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995, însă desființate ulterior. Pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. au depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție. Prin întâmpinare, pârâții au invocat, pe capătul principal din cererea de chemare în judecată excepția prescripției dreptului material la acțiune și, atât pe capătul principal, cât și pe capătul subsidiar excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin M.F.P.

și a M.F.P., precizând că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificata și completata prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și 2 1 se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, textul de lege enunțat conferă în mod expres calitate procesuala pasivă în astfel de litigii M.F.P., acesta fiind titularul obligației de restituire, instituția Statului Român prin M.F.P. nefiind una și aceeași cu cea a M.F.P.

Totodată, pârâții au invocat, potrivit principiului relativității efectelor contractului, dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., și deci răspunderea Primăriei Municipiului București pentru evicțiune, dispozițiile de drept comun neputând fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții: ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În situația în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive invocate, cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecata, pârâții au solicitat chemarea în garanție a A.F.I., pentru restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta instituție la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996. În ședința publică din data de 13 mai 2013, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au estimat valoarea de piața a imobilului la suma de 520.000 lei. Totodată, reclamanții au depus o cerere modificatoare, prin care au arătat că înțeleg să-și restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai înțeleg să se judece cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., menținându-și restul cadrului procesual astfel cum a fost arătat prin cererea de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 20 mai 2013, Tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul General al Municipiului București; a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin primarul general și A.F.I., cu privire la cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P.; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului M.F.P.

la plata valorii de piață a imobilului și a actualizării acesteia cu indicele de inflație; a admis capătul de cerere subsidiar al acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a obligat pârâtul M.F.P. la restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflație, precum și la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert. A respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și în contradictoriu cu pârâții A.F.I.

și Municipiul București prin primarul general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.F.P. în contradictoriu cu chemații în garanție A.F.I. și Municipiul București prin primarul general. Instanța de fond a reținut că la data de 16 decembrie 1996, între C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. și reclamanții T.C. și T.E.M. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996 privind apartamentul, situat în București, sector 1, pentru prețul de 21.749.085 lei, achitat integral la data perfectării contractului. Prin Decizia civilă nr. 227 din 27 februarie 2007, pronunțata de Tribunalul București în Dosarul nr. 2361/299/2004, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1352 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, a fost admisa acțiunea formulata de reclamanta C.A.I.

și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996. În considerentele deciziilor civile menționate, s-a reținut reaua-credința a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, instanțele stabilind cu putere de lucru judecat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest sens, tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, situație în care devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, care se referă la ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, care au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul a reținut, potrivit prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată, că reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit, această obligație căzând în sarcina M.F.P. Așadar, Tribunalul, reținând efectul lucrului judecat, a constatat că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților, în sensul că vânzarea ar fi fost încheiată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, a fost admis capătul de cerere subsidiar al acțiunii, fiind obligat pârâtul M.F.P. la restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflație, având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar T.M.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert. Față de soluțiile dispuse prin încheierea din 20 mai 2013, Tribunalul a respins acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, precum și față de pârâții A.F.I. și Municipiul București prin primarul general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Cu privire la cererea de chemare în garanție, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, cu motivarea că dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd în sarcina M.F.P.

obligația de a restitui integral prețul încasat din vânzarea către chiriași a imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, fără a se face vreo distincție în privința comisionului de 1%. Tribunalul a constatat ca prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea prețului reactualizat de împrejurarea încasării efective a acestei sume de către M.F.P., acesta fiind prevăzut ca singurul debitor al obligației de restituire. Invocarea de către pârât a prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu poate determina admiterea cererii de chemare în garanție, având ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata sumei reprezentând comisionul încasat conform normelor legale menționate, o asemenea concluzie fiind contrară dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea integrala a prețului actualizat, achitat pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se face de către M.F.P.

Prin urmare, obligația pârâtului M.F.P., de a restitui întregul preț actualizat încasat din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, este stabilită în mod clar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind exclusă de la restituire suma constând în comisionul de 1%, pe care pârâtul susține că nu ar fi încasat-o. Față de argumentele expuse, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție. Apelul și hotărârea instanței de apel. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului București, solicitând schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Curtea, analizând criticile de apel, a constatat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prioritar, Curtea de apel a constatat că toate susținerile apelantului în raport de art. 1337 și art. 1341 și următoarele C. civ. se subsumează unei singure critici și anume greșita reținere a calității sale procesuale pasive de către instanța de fond.

Astfel, deși în prima parte a motivelor de apel acest apelant a susținut că nu este parte la încheierea contractului de care reclamanții au fost evinși, motiv pentru care a solicitat a se constate că nu are calitate procesuală pasivă, iar în cea de-a doua parte a susținut că în speță este vorba de o tulburare de drept prin fapta unui terț de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, toate susținerile sale vizând, în fapt greșita sa obligare în prezentul raport juridic dedus judecății, susținându-se că Municipiul București ar trebui să răspundă ca urmare a evingerii reclamanților.

Curtea a reținut, specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în care cumpărătorul este evins, că dezdăunarea acestuia și-a găsit consacrarea legislativă în dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privință, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009. Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - care reglementează situațiile la care s-a făcut referire mai sus, printre care și cea a reclamanților din prezentul litigiu - are următorul conținut, astfel cum acesta a suferit modificări prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2) 1 Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Instanța de apel constată, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Unitățile deținătoare a imobilelor vândute au acționat ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F.P., constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală din dreptul comun, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat apelantul nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este M.F.P., pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului. Față de cele reținute mai sus, instanța de apel a apreciat că pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Așa fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr. 10/2001, care instituie o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun care reglementează evicțiunea, orice susținere a apelantului pârât în sensul că Municipiul București, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în litigiul de față, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, a fost apreciată ca nefondată. Instanța de apel a apreciat că statul poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare, deoarece legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea raspundere când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Instanța de apel a respins și susținerea că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele cu motivarea că acest articol a determinat chiar instituirea raportului juridic obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului și M.F.P. În ce privește critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de judecată, Curtea a respins-o ca nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ. În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului. Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată. Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, instanțele au o practică unitară în considerarea calității procesuale pasive a M.F.P.

și nu a vânzătorului. Or, din această perspectivă, culpa pârâtului M.F.P. nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții. Față de considerentele de fapt și de drept enunțate mai sus, instanța de apel, temeiul art. 296 alin. (1) din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat, în baza art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., obligând apelantul către intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 2.500 lei.

Recursul și considerentele instanței de recurs. Împotriva Deciziei nr. 64/A din 12 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiului București. Recurentul a susținut că hotărârea recurată este nelegală, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Recurentul susține că în mod greșit s-a menținut în sarcina M.F.P. obligația de a plăti suma de 52.057 lei reprezentând prețul achitat în baza contractului de vânzare cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflație. Prin "calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității intre persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației de restituire a sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (Decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ.

Susține că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi bazată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța Municipiul București, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică că ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la bază un contract. Or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Recurentul mai arată că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința lor, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului). Susține că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite și M.F.P., care doar administrează fondul cu aceasta destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul ca ”ex lege” s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acțiuni, reținere bazata pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).

Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres novațiunea în actul normativ respectiv. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. Recurentul a mai susținut ca în mod greșit instanța de apel a stabilit obligația de plata a prețului actualizat în sarcina sa având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului iar deposedarea reclamanților de imobil, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București.

Recurentul a mai invocat că nu poate fi antrenată răspunderea sa, având în vedere că nu există culpa acestei instituții. Prin urmare, sunt aplicabile și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Recurentul susține că este criticabilă hotărârea și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina sa. Susține că M.F.P. nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei Municipiului București prin A.F.I.- parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G.

nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Astfel, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Recurentul a invocat nelegalitatea soluției recurate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 din codul procedură civilă de la 1865 - când soluția recurată este lipsită de temei legal sau este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, susținând în continuare greșita reținere a calității sale procesuale pasive, atât ca excepție de procedură cât și ca apărare de fond.

În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2011 republicată (astfel cum au fost modificate prin O.U.G. 148/2002 și Legea nr. 1/2009 ). Potrivit art. 50 alin. (2), ” Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru” iar potrivit alin. (2 1 ) al aceluiași text, ”Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru”.

La alin. (3) s-a prevăzut că ”Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Potrivit O.U.G. nr. 228/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M.E.F. de către M.F.P. În Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea se face de M.F.P. prin direcțiile finanțelor publice județene sau al Municipiului București. Prin art. 50 1 introdus prin Legea 1/2009 s-a prevăzut că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.” Prin norma legală specială (art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2011 republicată) s-a instituit o răspundere a statului prin M.F.P., o răspundere pentru evicțiune, față de chiriașii cumpărători ai imobilelor în care locuiau, ale căror titluri de proprietate au fost ”desființate”, fie prin constatarea nulității contractului, fie prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar, prin hotărâri judecătorești definitive, prin derogare de la dispozițiile de drept comun C. civ. care reglementează evicțiunea.

Într-o jurisprudență clară și concordant a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, s-a stabilit că în sfera de aplicare a celor două ipoteze normative, termenul ”desființare” are un conținut cuprinzător și nespecific, referindu-se atât la cazul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât și la ipoteza lipsirii lor de efecte ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare prin compararea de titluri, introduse de foștii proprietari deposedați de statul comunist.

Pornind de la persoana debitorului acestei obligații de restituire a prețului, prevăzută printr-o normă specială, alta decât cea a vânzătorului din contracte, reprezentată în toate cazurile prin structurile administrației publice locale care au acționat direct sau prin mandatari (societăți de administrare a fondului locativ), ca și de la conținutul reglementării care asigură în toate cazurile un nivel minim de despăgubire, se justifică pe deplin aprecierea că legiuitorul a instituit un caz special de răspundere a statului, prin M.F.P., față de destinatarii acestor norme. Restituirea prețului plătit nu poate fi văzut doar ca expresie a efectului sancțiunii nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, constând în repunerea părților în situația anterioară, de vreme ce la aceeași despăgubire sunt îndreptățiți și chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost lipsite de efecte prin admiterea acțiunilor în revendicare ale foștilor proprietari.

Extinderea sferei de aplicare a obligației de restituire a prețului către toți chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost ”desființate”, în una din cele două modalități, nu poate fi explicată decât prin recunoașterea caracterului special al răspunderii statului instituită prin norma cu caracter special (art. 50 din Legea nr. 10/2001) și caracterizată prin aceea că, independent de buna sau reaua credință a cumpărătorului la încheierea actului, obligația de despăgubire în sarcina M.F.P. prin este expres prevăzută de legiuitor.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 1/2015 din 19 ianuarie 2015 , pronunțată în recurs în interesul legii, în Dosarul nr. 5/2014, publicată în M. Of., Partea I nr. 197 din 25/03/2015, această răspundere instituită prin norma specială este o răspundere pentru evicțiune, o răspundere cu caracter special, derogatoriu, legea reglementând modalități diferite de asigurare a reparației, în funcție de felul producerii acesteia, în ambele modalități de dezdăunare, dreptul de creanță având ca debitor M.F.P. Ca urmare, calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în acțiunile având ca obiect restituirea prețului de piață sau actualizat, promovate de chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost ”desființate” este dată de norma legală specială care reglementează că dreptul de creanță are ca debitor M.F.P., chiar dacă statul sau M.F.P.

nu au fost direct parte în raportul juridic care a generat această răspundere, adică în contractul de vânzare cumpărare ”desființat”, statul fiind reprezentat prin intermediul structurilor administrației publice locale care au acționat direct sau prin societăți de administrare a fondului locativ. Așa cum corect a reținut instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, unitățile deținătoare a imobilelor vândute acționând ca mandatari fără reprezentare ai statului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F.P., constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În contextul acestor argumente, susținerea recurentei potrivit cărora instanța a încălcat legea atunci când nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., art. 1344 C. civ. precum și a art. 970 C. civ. apare ca nefondată, aplicabilitatea acestor texte cu caracter general în materie de evicțiune și răspundere fiind înlăturată de aplicabilitatea normei speciale, potrivit regulii specialia generalibus derogant, izvorul obligației M.F.P., de restituire, fiind legea, iar nu anularea contractului. În acest caz special, obligația de restituire a prețului actualizat nu este bazată pe principiile efectelor nulității actelor juridice, ci pe principiile ce se degajă din obligația statului de a repara prejudiciile cauzate de nedreptățile regimului comunist, rezultate din blocul de convenționalitate, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor altor persoane, cum au fost și chiriașii cumpărători ai locuințelor pe care le dețineau.

Astfel, unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța Municipiul București, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.), deși parte contract, nu are obligația de restituire a prețului, această obligație revenind M.F.P., în temeiul legii. Legiuitorul, în virtutea puterii sale absolute de reglementare, doar sub rezerva constituționalității și a respectării normelor internaționale, are posibilitatea de a stabili, printr-o normă specială, o altă persoană (instituție) răspunzătoare, independent de vreo culpă a acesteia, chiar dacă este vorba de un raport juridic de drept privat - de un contract în care parte a fost statul printr-o altă structură a sa, putând interveni chiar peste voința părților printr-o normă imperativă.

În virtutea raportului norma generală/norma specială, legiuitorul prin voința sa suverană de reglementare poate deroga de la orice dispoziție de drept comun și poate înlătura aplicarea oricărei dispoziții de drept comun, chiar și în raporturi juridice private, prin instituirea unei norme speciale imperative. Cum corect a reținut și instanța de apel, statul poate interveni într-un astfel de raport juridic de drept privat, având la bază un contract de vânzare cumpărare, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare, legiuitorul având libertatea de a stabili o asemenea persoană când este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Intr-adevăr, așa cum susține recurenta, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu reprezintă norme cu caracter procesual, însă ele sunt norme de drept material care instituie obligația M.F.P. de a restitui prețul de piață sau actualizat în cazul ”desființării” titlului chiriașului cumpărător. Această răspundere a M.F.P. determină calitatea procesuală pasivă în litigiu a entității răspunzătoare. Prin alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) nu s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele către chiriașii cumpărători ale căror titluri au fost ”desființate”, ci s-a urmărit să se stabilească și persoana răspunzătoare, care de-altfel administrează fondul cu aceasta destinație, între persoana îndreptățită la restituirea prețului și persoana răspunzătoare fiind stabilit un raport obligațional legal.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei cu privire la novațiune. Legiuitorul nu a realizat, prin instituirea obligației M.F.P. de a restitui prețul de piață sau actualizat, o novațiune de debitor, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1128, art. 1132, art. 1130 C. civ. Novația este o convenție, în timp ce, în cazul de față, statul, prin stabilirea ca debitor al obligației de a restitui prețul de piață sau actualizat a M.F.P., în virtutea dreptului său de reglementare, își asumă o obligație pozitivă de dezdăunare a persoanelor prejudiciate, ca efect al aplicării legilor de restituire. Prin urmare, Primăria Municipiului București, deși parte în contractul de vânzare cumpărare ”desființat”, nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații.

2. Curtea apreciază ca nefondat și motivul de recurs referitor la menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P. Culpa procesuală nu aparține Primăriei Municipiului București prin societatea de administrare a fondului locativ. Deși parte în contractul de vânzare-cumpărare ”desființat”, obligația de restituire a prețului nu cade în sarcina acestuia, ci în sarcina M.F.P., și deci cupla procesuală revine celui obligat la restituire chiar dacă nu a dat dovada de rea credință sau neglijență. Instituția răspunzătoare în temeiul legii se face vinovată de declanșarea și purtarea litigiului și, prin urmare, căzând în pretenții trebuie să fie sancționată prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Corect instanța de apel a reținut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Partea responsabilă de efectuarea cheltuielilor cu judecata este partea căzută în pretenții iar obligarea acesteia la plata lor reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului. În contextul în care norma legală este clară, jurisprudența este unitară în considerarea calității procesuale pasive a M.F.P. în astfel de acțiuni, culpa recurentei pârâte nu poate fi contestată, în condițiile în care aceasta nu a recunoscut pretențiile părții adverse și, mai mult, a exercitat toate căile legale de atac generând cheltuieli suplimentare.

Față de aceleași considerente, și față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul București și la plata sumei de 1.500 lei către intimații reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiul București împotriva Deciziei nr. 6/A din 12 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul București la plata sumei de 1.500 lei către intimații reclamanți T.C. și T.E.M., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2015.