ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Fondul

și hotărârea instanței de fond.

Reclamanții T.C. și T.E.M. au

chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., M.F.P., Municipiul

București prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București

și A.F.I., solicitând obligarea acestora, în principal, la plata sumei

reprezentând valoarea de piață a imobilului apartament, situat în București,

calculat în euro la cursul de schimb al B.N.R., achiziționat în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, încheiat cu Consiliul General al Municiliului

București-D.P.I.-D.A.F.I., în baza Legii nr. 112/199. Au mai solicitat

plata valorii actualizate (cu rata inflației) a sumei reprezentând valoarea de

piață a imobilului, până când pârâții își vor executa obligația stabilită prin

hotărârea primei instanțe. În subsidiar, reclamanții au solicitat să fie

obligați pârâții la restituirea sumei achitate pentru achiziționarea

imobilului, reactualizată cu coeficientul de inflație, menționând că, la data

semnării contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, au plătit

integral suma de 21.749.085 lei, cu chitanța din 16 decembrie 1996.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995; art. 1337-1351 C.

civ., incidente fiind în cauză și Legea nr. 10/2001 precum și Legea nr. 1/2009.

La

termenul de judecată din 14 ianuarie 2013, Tribunalul a invocat din oficiu

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin M.F.P.

și A.F.I.

Pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, a depus la dosar note de ședință,

prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliului General

al Municipiului București, arătând că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001,

astfel cum a fost modificată și dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

capacitate de folosință are Municipiul București reprezentat prin primarul

general și nu Consiliul General al Municipiului București, care nu are

personalitate juridică și deci nu poate sta în judecată ca pârât, față de

obiectul cererii deduse judecății. De asemenea, pârâtul Municipiul

București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

având în vedere că, potrivit art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2009,

restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995

se face de către M.F.P., imobilele la care se referă legea fiind cele care au

făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995,

însă desființate ulterior.

Pârâții

Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. au depus la dosar întâmpinare și cerere de

chemare în garanție.

Prin

întâmpinare, pârâții au invocat, pe capătul principal din cererea de chemare în

judecată excepția prescripției dreptului material la acțiune și, atât pe

capătul principal, cât și pe capătul subsidiar excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin M.F.P. și a M.F.P.,

precizând că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificata și

completata prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

2

1

se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar,

textul de lege enunțat conferă în mod expres calitate procesuala pasivă în

astfel de litigii M.F.P., acesta fiind titularul obligației de restituire,

instituția Statului Român prin M.F.P. nefiind una și aceeași cu cea a M.F.P.

Totodată,

pârâții au invocat, potrivit principiului relativității efectelor

contractului, dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., și deci

răspunderea Primăriei Municipiului București pentru evicțiune, dispozițiile

de drept comun neputând fi înlăturate prin nici o dispoziție specială

contrară, Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, față de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții: ca aceste contracte să fi

fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și ca ele să

fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În

situația în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive

invocate, cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecata,

pârâții au solicitat chemarea în garanție a A.F.I., pentru restituirea

comisionului de 1% încasat de aceasta instituție la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 16 decembrie 1996.

În

ședința publică din data de 13 mai 2013, reclamanții au depus la dosar cerere

precizatoare, prin care au estimat valoarea de piața a imobilului la suma de

520.000 lei.

Totodată,

reclamanții au depus o cerere modificatoare, prin care au arătat că înțeleg

să-și restrângă cadrul procesual, în sensul că nu mai înțeleg să se judece cu

pârâtul Statul Român prin M.F.P., menținându-și restul cadrului procesual

astfel cum a fost arătat prin cererea de chemare în judecată.

Pentru

considerentele expuse în cuprinsul încheierii din data de 20 mai 2013,

Tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

pârâtului Consiliul General al Municipiului București; a respins ca rămasă fără

obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin M.F.P.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Municipiul București prin primarul general și A.F.I., cu privire la cererea

principală; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului M.F.P.; a respins ca neîntemeiată excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

Prin

sentința civilă nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca neîntemeiat capătul principal de cerere privind

obligarea pârâtului M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului și a

actualizării acesteia cu indicele de inflație; a admis capătul de cerere

subsidiar al acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. și a obligat pârâtul M.F.P.

la restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul

achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996,

actualizat cu indicele de inflație, precum și la plata sumei de 1.000 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert. A respins

acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și în

contradictoriu cu pârâții A.F.I. și Municipiul București prin primarul

general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă. A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de

pârâtul M.F.P. în contradictoriu cu chemații în garanție A.F.I. și Municipiul

București prin primarul general.

Instanța

de fond a reținut că la data de 16 decembrie 1996, între

C.G.M.B.-D.P.I.-D.A.F.I. și reclamanții T.C. și T.E.M. a fost încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996 privind apartamentul,

situat în București, sector 1, pentru prețul de 21.749.085 lei,

achitat integral la data perfectării contractului. Prin Decizia civilă nr. 227

din 27 februarie 2007, pronunțata de Tribunalul București în Dosarul nr. 2361/299/2004,

rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1352 din 27 octombrie 2009 a

Curții de Apel București, a fost admisa acțiunea formulata de

reclamanta C.A.I. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996. În considerentele deciziilor civile

menționate, s-a reținut reaua-credința a părților

contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

instanțele stabilind cu putere de lucru judecat eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

În acest

sens, tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 16 decembrie 1996, situație în care devin incidente dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, care se referă la

ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile (spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 modificată, care au în vedere contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul

a reținut, potrivit prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

modificată, că reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat

plătit, această obligație căzând în sarcina M.F.P. Așadar, Tribunalul,

reținând efectul lucrului judecat, a constatat că sunt neîntemeiate

susținerile reclamanților, în sensul că vânzarea ar fi fost încheiată cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel,

în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, a fost admis

capătul de cerere subsidiar al acțiunii, fiind obligat pârâtul M.F.P. la

restituirea către reclamanți a sumei de 52.057 lei, reprezentând prețul achitat

în baza contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu

indicele de inflație, având în vedere concluziile raportului de expertiză

întocmit de expertul tehnic judiciar T.M.

În

temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., a fost obligat pârâtul

M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de expert.

Față

de soluțiile dispuse prin încheierea din 20 mai 2013, Tribunalul a respins

acțiunea față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință, precum și față de pârâții A.F.I. și Municipiul București prin primarul

general, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Cu

privire la cererea de chemare în garanție, tribunalul a apreciat că aceasta

este neîntemeiată, cu motivarea că dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd în

sarcina M.F.P. obligația de a restitui integral prețul încasat din vânzarea

către chiriași a imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, fără a se face vreo

distincție în privința comisionului de 1%. Tribunalul a constatat ca

prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu condiționează

restituirea prețului reactualizat de împrejurarea încasării efective a acestei

sume de către M.F.P., acesta fiind prevăzut ca singurul debitor al obligației

de restituire. Invocarea de către pârât a prevederilor Normelor Metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995 nu poate determina admiterea cererii de chemare

în garanție, având ca obiect obligarea chemaților în garanție la

plata sumei reprezentând comisionul încasat conform normelor legale menționate,

o asemenea concluzie fiind contrară dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care prevăd că restituirea integrala a prețului actualizat, achitat

pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, se face de către M.F.P.

Prin

urmare, obligația pârâtului M.F.P., de a restitui întregul preț actualizat

încasat din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, este stabilită în

mod clar prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind exclusă de la restituire

suma constând în comisionul de 1%, pe care pârâtul susține că nu ar fi

încasat-o.

Față de

argumentele expuse, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în

garanție.

Apelul și

hotărârea instanței de apel.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiului

București, solicitând schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Intimații

reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca

nefondat.

Curtea,

analizând criticile de apel, a constatat că acestea sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Prioritar,

Curtea de apel a constatat că toate susținerile apelantului în raport de art. 1337

și art. 1341 și următoarele C. civ. se subsumează unei singure critici și anume

greșita reținere a calității sale procesuale pasive de către instanța de fond.

Astfel, deși în prima parte a motivelor de apel acest apelant a susținut că nu

este parte la încheierea contractului de care reclamanții au fost evinși, motiv

pentru care a solicitat a se constate că nu are calitate procesuală pasivă, iar

în cea de-a doua parte a susținut că în speță este vorba de o tulburare de

drept prin fapta unui terț de natură să angajeze răspunderea contractuală

pentru evicțiune a vânzătorului, motiv pentru care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, toate susținerile sale vizând, în fapt greșita sa

obligare în prezentul raport juridic dedus judecății, susținându-se că

Municipiul București ar trebui să răspundă ca urmare a evingerii reclamanților.

Curtea a

reținut, specific situației contractelor de vânzare cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, în care cumpărătorul este evins, că dezdăunarea

acestuia și-a găsit consacrarea legislativă în dispozițiile Legii nr. 10/2001,

lege care a suferit modificări, în această privință, prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009. Art. 50 din Legea nr. 10/2001 - care reglementează situațiile

la care s-a făcut referire mai sus, printre care și cea a reclamanților din

prezentul litigiu - are următorul conținut, astfel cum acesta a suferit

modificări prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009: „(2) Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2)

1

Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

(2

1

) se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Instanța

de apel constată, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, că

respectivele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act

normativ au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare,

o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin.

(1) din acest act normativ. Unitățile deținătoare a imobilelor vândute au

acționat ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, aspect rezultat din

împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări cu titlu de preț nu intrau

în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția M.F.P.,

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin art.

50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială,

dreptul chiriașilor - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost

desființate - la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în

astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel

de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus

derogant - norma generală din dreptul comun, privind răspunderea exclusivă a

vânzătorului pentru evicțiune.

Prin

urmare, trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat

apelantul nu poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se

face decât prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea

nr. 10/2001.

Prin

urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de

garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât

este M.F.P., pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat

sau, după caz, prețul de piață al imobilului.

Față de

cele reținute mai sus, instanța de apel a apreciat că pârâtul M.F.P. are

calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv că numai acesta poate fi obligat

în raportul juridic dedus judecății.

Așa

fiind, prin raportare la norma specială cuprinsă în art. 50 din Legea nr. 10/2001,

care instituie o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun care

reglementează evicțiunea, orice susținere a apelantului pârât în sensul că

Municipiul București, în calitate de vânzător, trebuie să fie obligat în

litigiul de față, respectiv că numai acesta poate fi obligat în raportul

juridic dedus judecății, a fost apreciată ca nefondată.

Instanța

de apel a apreciat că statul poate interveni într-un astfel de raport juridic

de drept privat având la bază un contract de vânzare cumpărare, în sensul de a

stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare, deoarece

legiuitorul are libertatea de a stabili o asemenea raspundere când este vorba

de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din fondurile

statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Instanța

de apel a respins și susținerea că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

s-a urmărit doar determinarea sursei din care să fie restituite sumele cu

motivarea că acest articol a determinat chiar instituirea raportului juridic

obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea

prețului și M.F.P.

În ce

privește critica vizând greșita obligare a apelantului pârât la cheltuieli de

judecată, Curtea a respins-o ca nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274

C. proc. civ. În acest sens, Curtea reține că fundamentul acordării

cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa

procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este

responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Obligația concretă stabilită în

sarcina uneia din părți - pe care textul de lege susmenționat o și identifică,

aceasta fiind partea căzută în pretenții - reprezintă o sancțiune procesuală

care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate

celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența

instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că

obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de

răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în

justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la

o instanță de judecată.

Trebuie

avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele

din Legea nr. 10/2001, instanțele au o practică unitară în considerarea

calității procesuale pasive a M.F.P. și nu a vânzătorului.

Or, din

această perspectivă, culpa pârâtului M.F.P. nu poate fi contestată, în

condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor

reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus,

dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea

care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care

cealaltă parte a căzut în pretenții.

Față de

considerentele de fapt și de drept enunțate mai sus, instanța de apel,

temeiul art. 296 alin. (1) din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat, în

baza art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., obligând apelantul către

intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de

2.500 lei.

Recursul

și considerentele instanței de recurs.

Împotriva

Deciziei nr. 64/A din 12 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul

M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiului București.

Recurentul

a susținut că hotărârea recurată este nelegală, invocând prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recurentul

susține că în mod greșit s-a menținut în sarcina M.F.P. obligația de

a plăti suma de 52.057 lei reprezentând prețul achitat în baza contractului de

vânzare cumpărare din 16 decembrie 1996, actualizat cu indicele de inflație.

Prin

"calitate procesuală" se înțelege titlul sau modul în care o persoană

participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității intre persoana

pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea

calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei

probleme de drept substanțial, anume natura obligației de restituire a sumei de

bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest

aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi

întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (Decizia civila nr.

4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condițiile anularii contractului de

vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în

momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a

dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ. Susține că obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi bazată decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât

părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu

s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă

cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere

prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Fiind

lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate

procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea

administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța Municipiul București, prin

mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.), nicidecum M.F.P.,

atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic

dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate

în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași

premisă juridică că ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având

la bază un contract. Or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în

sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție)

răspunzătoare.

Recurentul

mai arată că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme

cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.

Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest

sens, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din

formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului

juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic

(contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților",

neputându-se interveni peste voința lor, indiferent că este vorba de repunerea

părților în situația anterioară în urma constatării nulității

contractului).

Susține

că prin modificarea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite

sumele de natura celor solicitate de reclamanți, fără însă ca prin aceasta să

se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite și M.F.P.,

care doar administrează fondul cu aceasta destinație. Pentru a reține opinia

contrară, în sensul ca ”ex lege” s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P.

în astfel de acțiuni, reținere bazata pe argumente juridice, ar însemna că prin

lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al

creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezuma,

voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art.

1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în

interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea

normelor dreptului comun, prevăzând expres novațiunea în actul normativ

respectiv.

Prin

urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia, are calitate

procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de

vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Recurentul

a mai susținut ca în mod greșit instanța de apel a stabilit obligația de

plata a prețului actualizat în sarcina sa având în vedere dispozițiile art. 1337

C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală

sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate

fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin

aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să

determine introducerea în cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală

pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului iar deposedarea

reclamanților de imobil, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, respectiv Municipiul București.

Recurentul

a mai invocat că nu poate fi antrenată răspunderea sa, având în vedere că nu

există culpa acestei instituții. Prin urmare, sunt aplicabile și dispozițiile art.

1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca

evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator

să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii."

Recurentul

susține că este criticabilă hotărârea și în ceea ce privește menținerea

obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina sa. Susține că M.F.P.

nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală

aparține Primăriei Municipiului București prin A.F.I.- parte în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți iar în lipsa textului art. 5 alin. (3)

O.U.G. nr. 184/2002, M.F.P. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Astfel, M.F.P. nu a dat dovadă de rea credință sau neglijență, nu se face

vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat

procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

1.

Recurentul a invocat nelegalitatea soluției recurate, prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 din codul procedură civilă de la 1865 - când soluția

recurată este lipsită de temei legal sau este dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, susținând în continuare greșita reținere a

calității sale procesuale pasive, atât ca excepție de procedură cât

și ca apărare de fond.

În

speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 și 50

1

din

Legea nr. 10/2011 republicată (astfel cum au fost modificate prin

O.U.G.

148/2002 și Legea nr. 1/2009

).

Potrivit art.

50

alin. (2), ” Cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru” iar potrivit alin. (2

1

) al aceluiași

text, ”Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului

de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru”. La alin. (3) s-a prevăzut că ”Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către M.E.F.

din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare. Potrivit O.U.G. nr. 228/2008, activitatea și

structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M.E.F.

de către M.F.P. În Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

s-a prevăzut că restituirea se face de M.F.P. prin direcțiile

finanțelor publice județene sau al Municipiului București.

Prin art.

50

1

introdus prin

Legea 1/2009 s-a prevăzut că „Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin

expertiză.”

Prin

norma legală specială (art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2011

republicată) s-a instituit o răspundere a statului prin M.F.P., o răspundere

pentru evicțiune, față de chiriașii cumpărători ai imobilelor în care

locuiau, ale căror titluri de proprietate au fost ”desființate”, fie prin

constatarea nulității contractului, fie prin admiterea acțiunii în revendicare

a fostului proprietar, prin hotărâri judecătorești definitive, prin derogare de

la dispozițiile de drept comun C. civ. care reglementează evicțiunea.

Într-o

jurisprudență clară și concordant a instanțelor, inclusiv a

instanței supreme, s-a stabilit că în sfera de aplicare a celor două

ipoteze normative, termenul ”desființare” are un conținut cuprinzător

și nespecific, referindu-se atât la cazul constatării nulității

absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

cât și la ipoteza lipsirii lor de efecte ca urmare a admiterii

acțiunilor în revendicare prin compararea de titluri, introduse de

foștii proprietari deposedați de statul comunist.

Pornind

de la persoana debitorului acestei obligații de restituire a

prețului, prevăzută printr-o normă specială, alta decât cea a vânzătorului

din contracte, reprezentată în toate cazurile prin structurile

administrației publice locale care au acționat direct sau prin

mandatari (societăți de administrare a fondului locativ), ca și de la

conținutul reglementării care asigură în toate cazurile un nivel minim de

despăgubire, se justifică pe deplin aprecierea că legiuitorul a instituit un

caz special de răspundere a statului, prin M.F.P., față de destinatarii

acestor norme. Restituirea prețului plătit nu poate fi văzut doar ca

expresie a efectului sancțiunii nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare, constând în repunerea părților în situația

anterioară, de vreme ce la aceeași despăgubire sunt îndreptățiți

și chiriașii cumpărători ale căror contracte au fost lipsite de

efecte prin admiterea acțiunilor în revendicare ale foștilor

proprietari. Extinderea sferei de aplicare a obligației de restituire a

prețului către toți chiriașii cumpărători ale căror contracte au

fost ”desființate”, în una din cele două modalități, nu poate fi explicată

decât prin recunoașterea caracterului special al răspunderii statului

instituită prin norma cu caracter special (art. 50 din Legea nr. 10/2001)

și caracterizată prin aceea că, independent de buna sau reaua

credință a cumpărătorului la încheierea actului, obligația de

despăgubire în sarcina M.F.P. prin este expres prevăzută de legiuitor.

Așa

cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție

în considerentele Deciziei nr. 1/2015

din 19 ianuarie 2015

, pronunțată în recurs

în interesul legii, în Dosarul nr. 5/2014, publicată în M. Of., Partea I nr. 197

din 25/03/2015, această răspundere instituită prin norma specială este o

răspundere pentru evicțiune, o răspundere cu caracter special,

derogatoriu, legea reglementând modalități diferite de asigurare a reparației,

în funcție de felul producerii acesteia, în ambele modalități de dezdăunare, dreptul

de creanță având ca debitor M.F.P.

Ca

urmare, calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în acțiunile având ca obiect

restituirea prețului de piață sau actualizat, promovate de chiriașii

cumpărători ale căror contracte au fost ”desființate” este dată de norma legală

specială care reglementează că dreptul de creanță are ca debitor M.F.P., chiar

dacă statul sau M.F.P. nu au fost direct parte în raportul juridic care a

generat această răspundere, adică în contractul de vânzare cumpărare

”desființat”, statul fiind reprezentat prin intermediul structurilor administrației

publice locale care au acționat direct sau prin societăți de

administrare a fondului locativ. Așa cum corect a reținut

instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea

deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații

legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, unitățile

deținătoare a imobilelor vândute acționând ca mandatari fără reprezentare ai

statului, aspect rezultat din împrejurarea că sumele încasate din aceste

vânzări cu titlu de preț nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond

extrabugetar la dispoziția M.F.P., constituit prin dispozițiile art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

În

contextul acestor argumente, susținerea recurentei potrivit cărora

instanța a încălcat legea atunci când nu a făcut aplicarea

dispozițiilor

art. 1337 și următoarele C. civ., art. 1344 C. civ. precum și

a art. 970 C. civ. apare ca nefondată, aplicabilitatea acestor texte cu

caracter general în materie de evicțiune și răspundere fiind

înlăturată de aplicabilitatea normei speciale, potrivit regulii specialia

generalibus derogant, izvorul obligației M.F.P., de restituire, fiind legea,

iar nu anularea contractului. În acest caz special, obligația de restituire a

prețului actualizat nu este bazată pe principiile efectelor nulității actelor

juridice, ci pe principiile ce se degajă din obligația statului de a

repara prejudiciile cauzate de nedreptățile regimului comunist, rezultate din

blocul de convenționalitate, fără ca prin aceasta să se aducă atingere drepturilor

altor persoane, cum au fost și chiriașii cumpărători ai locuințelor pe care le

dețineau. Astfel, unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța

Municipiul București, prin mandatar Consiliul General al Municipiului București-A.F.I.),

deși parte contract, nu are obligația de restituire a prețului,

această obligație revenind M.F.P., în temeiul legii.

Legiuitorul,

în virtutea puterii sale absolute de reglementare, doar sub rezerva

constituționalității și a respectării normelor

internaționale, are posibilitatea de a stabili, printr-o normă specială, o

altă persoană (instituție) răspunzătoare, independent de vreo culpă a acesteia,

chiar dacă este vorba de un raport juridic de drept privat - de un contract în

care parte a fost statul printr-o altă structură a sa, putând interveni chiar

peste voința părților printr-o normă imperativă. În virtutea

raportului norma generală/norma specială, legiuitorul prin voința sa

suverană de reglementare poate deroga de la orice dispoziție de drept comun

și poate înlătura aplicarea oricărei dispoziții de drept comun, chiar

și în raporturi juridice private, prin instituirea unei norme speciale

imperative.

Cum

corect a reținut și instanța de apel, statul poate interveni

într-un astfel de raport juridic de drept privat, având la bază un contract de

vânzare cumpărare, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană

răspunzătoare, legiuitorul având libertatea de a stabili o asemenea persoană când

este vorba de imobile preluate în mod abuziv de stat, mai ales când chiar din

fondurile statului urmează a fi plătite asemenea despăgubiri.

Intr-adevăr,

așa cum susține recurenta, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 nu reprezintă norme cu caracter procesual, însă ele sunt norme de drept

material care instituie obligația M.F.P. de a restitui prețul de piață sau

actualizat în cazul ”desființării” titlului chiriașului cumpărător. Această

răspundere a M.F.P. determină calitatea procesuală pasivă în litigiu a

entității răspunzătoare.

Prin

alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002)

nu s-a urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele către

chiriașii cumpărători ale căror titluri au fost ”desființate”, ci s-a

urmărit să se stabilească și persoana răspunzătoare, care de-altfel

administrează fondul cu aceasta destinație, între persoana îndreptățită la

restituirea prețului și persoana răspunzătoare fiind stabilit un

raport obligațional legal.

Nu pot fi

primite nici susținerile recurentei cu privire la novațiune. Legiuitorul

nu a realizat, prin instituirea obligației M.F.P. de a restitui prețul de piață

sau actualizat, o novațiune de debitor, pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 1128, art. 1132, art. 1130 C. civ. Novația este o

convenție, în timp ce, în cazul de față, statul, prin stabilirea ca

debitor al obligației de a restitui prețul de piață sau actualizat a M.F.P., în

virtutea dreptului său de reglementare, își asumă o obligație

pozitivă de dezdăunare a persoanelor prejudiciate, ca efect al aplicării

legilor de restituire.

Prin

urmare, Primăria Municipiului București, deși parte în contractul de

vânzare cumpărare ”desființat”, nu are calitate procesuală pasivă în cauza

dedusă judecații.

apreciază ca nefondat și motivul de recurs referitor la menținerea

obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina M.F.P.

Culpa

procesuală nu aparține Primăriei Municipiului București prin societatea de

administrare a fondului locativ. Deși parte în contractul de

vânzare-cumpărare ”desființat”, obligația de restituire a

prețului nu cade în sarcina acestuia, ci în sarcina M.F.P., și deci

cupla procesuală revine celui obligat la restituire chiar dacă nu a dat dovada

de rea credință sau neglijență. Instituția răspunzătoare în temeiul legii

se face vinovată de declanșarea și purtarea litigiului și, prin

urmare, căzând în pretenții trebuie să fie sancționată prin obligarea la

plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

Corect

instanța de apel a reținut că fundamentul acordării cheltuielilor de

judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin

acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de

repararea prejudiciului cauzat. Partea responsabilă de efectuarea cheltuielilor

cu judecata este partea căzută în pretenții iar obligarea acesteia la plata lor

reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia

pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

În

contextul în care norma legală este clară, jurisprudența este unitară în

considerarea calității procesuale pasive a M.F.P. în astfel de acțiuni, culpa

recurentei pârâte nu poate fi contestată, în condițiile în care aceasta nu a

recunoscut pretențiile părții adverse și, mai mult, a exercitat toate

căile legale de atac generând cheltuieli suplimentare.

Față

de aceleași considerente, și față de dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.,

va fi obligat recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul

București și la plata sumei de 1.500 lei către intimații reclamanți, cu

titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Municipiul

București împotriva Deciziei nr. 6/A din 12 februarie 2015 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul pârât M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiul București la plata sumei de

1.500 lei către intimații reclamanți T.C. și T.E.M., cu titlu de cheltuieli de

judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 mai 2015.