ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1364/2015

Decizia nr. 1364/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/120 din 31 ianuarie 2013 reclamanta A., a chemat în judecată pârâta B. Dâmbovița, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal,constatarea nulității Raportului de evaluare nr. 2222/G/II din 16 ianuarie 2013 întocmit de C. și în subsidiar anularea acestui act.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 18 ianuarie 2013, instituția pârâtă (în cadrul căreia este angajată ca funcționar public) i-a comunicat actul atacat, prin care s-a constatat pretinsa încălcare a regimului juridic al incompatibilităților, prin nerespectarea dispozițiilor art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Reclamanta a susținut că actul constatator este lovit de nulitate absolută prin raportare la dispozițiile art. 20 coroborat cu art. 13 și 14 din Legea nr. 176/2010.

Prin întâmpinarea depusă, B. Dâmbovița a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât actul administrativ a cărui anulare se solicită este un Raport de Evaluare emis de Inspecția de Integritate din cadrul C.

Ca urmare, instanța, pentru termenul de judecată din 13 mai 2013 a pus în discuția părților excepția invocată și a apreciat-o ca întemeiată.

Prin sentința nr. 2135 din 13 mai 2013, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 158 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepția de necompetență materială a tribunalului, a declinat, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, soluționarea cererii formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Dâmbovița.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iunie 2013, sub nr. x/42/2013.

La termenul de judecată din 19 septembrie 2013, reclamanta A. a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu C. București și nu cu B. Dâmbovița.

Cu actul înregistrat din 15 octombrie 2013 pârâta C. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestației formulată de reclamanta A. împotriva Raportului de Evaluare nr. 2222/G/II din 16 ianuarie 2013, întocmit de Inspecția de Integritate din cadrul C.

La termenul de judecată din 20 februarie 2014 s-a luat act că a fost atașat Dosarul nr. x/2/2013 al Curții de Apel București, întrucât prin încheierea de ședință din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de litispendență și s-a dispus soluționarea unitară a dosarului mai sus menționat cu prezentul dosar.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 40 din 27 februarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată în baza Legii contenciosului administrativ de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. București, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin raportul de evaluare din data de 16 ianuarie 2013, întocmit de C., se concluzionează că „în perioada 17 decembrie 2009-10 august 2012 au fost identificate elemente de încălcare a regimului juridic al incompatibilităților prevăzut de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, de către doamna A., care a desfășurat și alte activități, respectiv audit financiar, în baza unor contracte de prestări servicii, menționate anterior, încheiate cu Primăria com. Mănești, Județul Dâmbovița, simultan cu exercitarea funcției publice de conducere de Șef Serviciu Control în cadrul B. Dâmbovița”.

Aspectele vizând nulitatea absolută a raportului de evaluare pentru lipsa punctului de vedere al persoanei evaluate, nu pot fi reținute întrucât este culpa reclamantei că nu și-a modificat domiciliul în registrele de evidență a populației, iar comunicările făcute de C. s-au întors cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu”.

Pe fond, Curtea de apel a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

funcționarii publici au obligația să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.

Conform art. 94 alin. (2) din

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, f

uncționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public;

d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.

Reclamanta nu contestă faptul că în perioada în care exercita funcția publică de conducere de șef Serviciu Control în cadrul B. Dâmbovița a desfășurat și activitatea de audit financiar, în baza unor contracte de prestări servicii încheiate cu Primăria com. Mănești, Județul Dâmbovița, însă susține că această activitate nu se încadrează în interdicția legală întrucât nu a desfășurat activitatea „în cadrul” autorității publice, ci în virtutea calității sale de expert contabil autorizat membru al Corpului Auditorilor Financiari.

Instanța de fond nu a reținut interpretarea dată de reclamantă, deoarece, pe de o parte, dispozițiile legale privind incompatibilitățile funcționarilor publici sunt foarte clare, iar pe de altă parte, când este acceptat statutul de funcționar public, trebuie respectate interdicțiile și restricțiile ce decurg din calitatea de reprezentant al statului.

Cererea de recurs;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 ind. 1 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă dezvoltă următoarele critici:

Astfel, susține recurenta că prin expresia „în cadrul” cuprinsă în art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2013, legiuitorul a avut în vedere strict posturile de funcționari publici și personal contractual prevăzute în organigrama autorităților și instituțiilor publice. Or, activitatea de prestări servicii în calitate de auditor financiar, care i se impută reclamantei ca fiind incompatibilă cu statutul de funcționar public, nu a fost desfășurată „în cadrul” Primăriei com. Mănești.

Mai arată recurenta că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) cu cele ale art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, se desprinde concluzia că funcționarii publici nu au restricții în a exercita funcții de natură privată ori a desfășura o activitatea independentă în sectorul privat, cu singura mențiune că respectiva funcție sau activitate să nu fie în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile de serviciu exercitate de funcționarul public.

Prin urmare, susține recurenta-reclamantă, prin cele două contracte de prestări servicii încheiate cu Primăria com. Mănești, a desfășurat o activitate independentă de natură privată, în considerarea calității sale de auditor financiar, care nu avea vreo legătură cu exercitarea funcției publice de șef serviciu în cadrul B. Dâmbovița.

Afirmă recurenta-reclamantă că din dovezile privind informarea și invitarea acesteia, depuse la dosarul cauzei, rezultă situația, potrivit căreia, corespondența pârâtei C. cu reclamanta nu a fost una efectivă, întrucât comunicările s-au întors cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu”.

În acest sens afirmă că raționamentul judecătorului fondului privind culpa reclamantei în a nu își identifica domiciliul în registrele de evidență a populației, motiv pentru care nu se poate reține existența unui motiv de nulitate absolută a raportului de evaluare, se îndepărtează de la intenția legiuitorului, care a urmărit ca informarea și invitarea persoanei cercetate să își exprime un punct de vedere trebuie să fie efective.

În concluzie solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, în principal, constatarea nulității absolute a raportului de reevaluare și, în subsidiar, anularea raportului de evaluare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Înalta Curte va analiza mai întâi, motivul de recurs referitor la nulitatea absolută a Raportului de evaluare pentru nerespectarea procedurii informării persoanei evaluate și a invitării acesteia pentru a - și exprima punctul de vedere.

Pentru a verifica temeinicia raționamentului juridic exprimat de judecătorul fondului, Înalta Curte are în vedere ansamblul dispozițiilor din Legea nr. 176/2010 care reglementează procedura de evaluare, după cum urmează:

Art. 13.

-

(1)

După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a)

până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice;

b)

după informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Art. 14;

(1)

„

Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

(2)

Persoana informată și invitată potrivit alin. (1) poate să prezinte inspectorului de integritate date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris.

(3)

Informarea și invitarea se fac prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4)

Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informații pe care le consideră necesare.

Art. 20;

(1)

Dacă, în urma evaluării declarației de interese, precum și a altor date și informații, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, informează despre aceasta persoana în cauză și are obligația de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

(2)

Persoana informată potrivit prevederilor alin. (1) este invitată să prezinte inspectorului de integritate date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris.

(3)

Informarea și invitarea se vor face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4)

Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și are dreptul de a prezenta orice date ori informații pe care le consideră necesare.

(5)

Prevederile art. 13 și 15 se aplică în mod corespunzător.

Art. 21;

(1)

Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități, întocmește un raport de evaluare.

(2)

În lipsa confirmării prevăzute la alin. (1), inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare.

În contextul acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar reține următoarea situație de fapt rezultată din actele dosarului:

La data de 16 iulie 2012, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, C. a declanșat în lucrarea din 16 iulie 2012 procedura de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților de către d-na A. - șef serviciul control în cadrul B. Dâmbovița.

Sub aspect procedural, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește informarea persoanei evaluate, reclamanta A. a fost informată în legătură cu declanșarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților, în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice și, totodată a fost înștiințată că are dreptul să fie asistată sau reprezentată de avocat. Informarea înregistrată din 30 iulie 2012 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, primirea fiind confirmată de către destinatar la data de 07 august 2012 (filele 125-126 din Dosarul nr. x/2/2013 al

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

, conexat la prezentul dosar).

Motivul de nulitate absolută al raportului de evaluare, invocat de recurenta-reclamantă este prevăzut de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, prin care se stabilește că „Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14 sunt lovite de nulitate absolută”.

Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, autoritatea pârâtă a procedat la emiterea unor adrese către diferite instituții pentru obținerea de informații necesare activității de evaluare, după informarea reclamantei A. prin adresa din 30 iulie 2012 primirea fiind confirmată de către destinatar la data de 07 august 2012.

Prin urmare acest motiv de nulitate absolută, nu subzistă în cauză, cu atât mai mult, cu cât, chiar reclamanta în cererea de chemare în judecată înregistrată la

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

sub Dosar nr. x/2/2013, recunoaște că a fost informată prin adresa din 30 iulie 2012 emisă de C. și chiar a emis un punct de vedere scris la această informare, mai mult, „am discutat telefonic în mai multe rânduri cu inspectorul de integritate”.

Totodată, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a respectat și procedura de informare prevăzută de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 17672010, în sensul că, observând că la adresa din 19 septembrie 2012, confirmarea de primire s-a întors cu mențiunea „destinatar lipsă domiciliu, nu a procedat la întocmirea raportului de evaluare, ci a procedat la refacerea procedurii de informare, expediind și o a doua adresă din 08 octombrie 2012, care însă s-a întors cu aceeași mențiune. Raportul de evaluare a fost întocmit la data de 16 ianuarie 2013,

după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare și la mai mult de 15 zile de la ultima adresă de informare.

Pe de altă parte, în mod corect, instanța de fond a sancționat lipsa de diligență a reclamantei în comunicarea către C. a unei noi adrese de domiciliu sau de primire a corespondenței, atâta vreme cât avea cunoștință despre activitatea de evaluare declanșată împotriva sa de către C. și, în mod rezonabil se aștepta, ca după adresa din 30 iulie 2012, primită la domiciliul declarat oficial, la data de 07 august 2012, autoritatea pârâtă să procedeze la o nouă informare, ceea ce s-a și întâmplat la data de 19 septembrie 2012.

În același sens, Înalta Curte reține că mențiunea „lipsă destinatar de la domiciliu” nu presupune un viciu de procedură în comunicarea actelor, atâta vreme cât nu a existat nici un alt indiciu vizând o eventuală schimbare de domiciliu și nici reclamanta nu a invocat acest lucru.

A interpreta dispozițiile legale citate mai sus, în sensul dorit de reclamantă, ne-am îndepărta de la scopul legiuitorului, care nu a dorit să amâne sine die întocmirea raportului de evaluare, în cazul în care destinatarul informării nu primește personal corespondența, și aceasta nu din culpa autorității.

În concluzie, această critică, privitoare la încălcarea procedurii de evaluare de către C. nu este întemeiată, raționamentul instanței de fond fiind legal și temeinic.

Prin acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 de către instanța de fond, susținând că situația reținută de C. nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat. De asemenea, critică sentința instanței de fond din perspectiva faptului, că s-au ignorat dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care permit funcționarului public să desfășoare o activitate independentă în sectorul privat, și care să nu aibă legătură cu atribuțiile de serviciu exercitate ca funcționar public.

Conform art. 94 alin. (2) din

Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, f

uncționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice.

Din interpretarea literală și logico-juridică a textului legal citat rezultă cu evidență că expresia „în cadrul” este folosită în sensul general al termenului și trebuie înțeleasă în sensul de existența unor raporturi juridice născute între funcționarul public și instituția respectivă, indiferent de natura juridică a actului (negotium juris) care a dat naștere acelor raporturi juridice. Afirmația recurentei-reclamante în sensul că textul de lege se aplică numai în situația în care funcționarul public față de care s-a declanșat procedura de evaluare deține concomitent calitatea de funcționar public sau personal contractual la două instituții publice diferite (n.r. ceea ce ar fi greu de realizat din punct de vedere al legislației muncii). Or, intenția clară a legiuitorului este aceea de a sancționa orice fel de activitate incompatibilă cu deținerea calității de funcționar public, idee ce rezultă clar din faptul că activitățile pot fi remunerate sau neremunerate, situație ce exclude obligativitatea existenței unui raport de muncă sau de serviciu cu cea de-a două instituție publică.

Așadar, din acest punct de vedere, activitatea de prestări servicii efectuată de reclamantă, în calitate de auditor financiar, în temeiul unor relații contractuale încheiate cu o autoritate publică se încadrează în ipoteza art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, astfel cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 situației juridice a reclamantei, Înalta Curte constată că cerința esențială a acestui text de lege constă în aceea ca exercitarea unei alte funcții de către funcționarul public să se desfășoare „în alte domenii de activitate din sectorul privat”. Așadar, condiția nu este ca funcția exercitată să fie de natură privată, astfel cum interpretează recurenta-reclamantă, ci ca activitatea prestată să se desfășoare în sectorul privat. Or, contractele de prestări servicii încheiate de reclamantă, chiar dacă în calitatea acesteia privată, de auditor financiar, sunt în legătură directă cu desfășurarea activității de către o instituție publică, ajutând la funcționarea acesteia potrivit interesului public în scopul căreia este înființată. Prin urmare, este evident că prestarea de servicii de audit financiar de către recurenta-reclamantă, Primăriei com. Mănești, nu s-a exercitat într-un domeniu din sectorul privat, pentru a se înlătura cazul de incompatibilitate reținut de C. prin raportul de evaluare.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs;

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 40 din 27 februarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.