ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2015

Decizia nr. 2602/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 4144 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud - Muntenia - Organism Intermediar pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Ministerul Economiei, prin care solicita obligarea acestuia din urmă la încheierea, în temeiul dispozițiilor Ordinului Ministrului Economiei nr. 342 din 21 februarie 2013, a unui act adițional pentru prelungirea cu 12 luni a perioadei de implementare pentru proiectul nr. 14407, intitulat „Achiziție echipamente dezvoltare (achiziție utilaje)”. Prin aceeași sentință au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a Agenției pentru Dezvoltare Regională Sud - Muntenia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului se arată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce face ca în cauză să fie incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ. (NCPC).

Astfel, în primul rând se susține că prima instanță a interpretat greșit prevederile Ordinului ministrului economiei nr. 342 din 21 februarie 2013 în sensul că a adăugat o condiție suplimentară celor două rezultate din textul ordinului (1. derularea unor proceduri de achiziție necesare implementării proiectelor și 2. imposibilitatea finalizării proiectelor să fie datorată intervenției unor situații excepționale), respectiv condiția ca perioada de implementare să nu fie finalizată.

De asemenea, nu a ținut cont că intenția emitentului ordinului a fost tocmai aceea de a acorda posibilitatea beneficiarilor de proiecte care nu se mai aflau în perioada de implementare de a încheia acte adiționale de prelungire a acestei perioade, datorită unor situații excepționale.

Procedând astfel, instanța de fond a lipsit de efecte prevederile ordinului amintit, contrar prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu atât mai mult cu cât și anterior emiterii acestui ordin prelungirea era posibilă dar în condiții mai restrictive (trebuia respectat un termen și era necesar acordul Organismului Intermediar).

În plus, se susține că perioada de implementare oricum nu era finalizată deoarece nu era suficientă împlinirea termenului de 2 ani de la data semnării contractului de finanțare ci era necesar ca toate activitățile proiectului să fie finalizate și să fie depusă ultima cerere de rambursare (ceea ce nu s-a întâmplat).

Se mai arată că prima instanță nu a ținut cont de conduita culpabilă a pârâtului care a plătit cu întârziere prima cerere de rambursare.

În al doilea rând (motiv subsumat tot prevederilor art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ.), recurenta susține că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prin analogie prevederile contractuale referitoare la „calendarul de implementare”, la situația reglementată de ordinul amintit referitoare la „perioada de implementare”, de fapt cele două noțiuni fiind distincte și având regimuri juridice diferite.

În apărare, intimatul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice”, către care s-a transmis calitatea procesual pasivă a pârâtului Ministerul Economiei, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 9/2014 (aspect necontestat), a formulat întâmpinare prin care a arătat că recursul se cuvine a fi respins deoarece în mod corect instanța de fond a reținut că prelungirea perioadei de implementare nu putea intra în discuție decât dacă era cerută anterior expirării contractului, respectiv până la data de 30 noiembrie 2012.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului, reiterând considerentele menționate în cererea de recurs.

Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, judecând în limitele motivului de casare invocat (art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arată în continuare:

Recurenta SC A. SA susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Ordinul ministrului economiei nr. 342 din 21 februarie 2013 (în continuare, Ordinul) sub două aspecte:

- în primul rând, pentru că adaugă la lege, punând o condiție de prelungire a perioadei de implementare a proiectului neprevăzută în textul Ordinului;

- apoi, pentru că a înlocuit condițiile instituite prin Ordin în vederea prelungirii perioadei de implementare a proiectului cu condițiile instituite prin Contractul de finanțare nr. 27/2IN din 30 noiembrie 2010 pentru modificarea calendarului de implementare.

Cu privire la prima critică, textul avut în vedere de recurentă este următorul:

„(…) Perioada de implementare a proiectului poate fi prelungită cu cel mult un an peste termenul/termenele limită menționate anterior, prin încheierea de acte adiționale corespunzătoare, în situații excepționale și la solicitarea justificată a beneficiarilor contractelor de finanțare încheiate, atunci când beneficiarii au derulat sau încheiat proceduri de achiziție necesare implementării proiectelor și se află în imposibilitatea finalizării implementării proiectelor și îndeplinirii indicatorilor asumați prin cererile de finanțare” (conform art. 1 pct. 1 din Ordin).

Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat corect termenul „prelungire”, în concordanță cu sensul logic, gramatical și juridic al acestuia. Într-adevăr, o perioadă de timp poate fi prelungită numai în măsura în care nu s-a împlinit; în caz contrar, ar fi caz de repunere în termenul/perioada de implementare.

Curtea de Apel București s-a conformat sensului rezultat cu claritate din litera legii fără să adauge vreo condiție suplimentară. De asemenea, a respectat întru-totul intenția emitentului care a fost aceea de a ajuta pe beneficiarii contractelor de finanțare (care au derulat sau încheiat proceduri de achiziție necesare implementării proiectelor) aflați în situații excepționale și care, datorită acestor situații, nu puteau finaliza implementarea proiectelor în perioadele convenite prin contractele de finanțare. Printre altele, aceasta înseamnă că Ordinul produce efecte juridice în interpretarea dată de prima instanță. Altfel spus, din text nu rezultă că Ordinul se referă și la acei beneficiari pentru care perioada de implementare s-a împlinit, așa cum susține recurenta.

Or, în cazul SC A. SA, perioada de implementare era de 2 ani de la data semnării contractului de finanțare (conform art. 2 pct. 1 și 2 din contract) și s-a împlinit la data de 30 noiembrie 2012 (în mod evident, împlinirea perioadei nu este condiționată de finalizarea tuturor activităților proiectului, așa cum susține recurenta, deoarece, dacă ar fi așa, stabilirea unei perioade de implementare nu ar mai avea niciun sens).

De asemenea, Înalta Curte observă că este lipsit de relevanță motivul pentru care proiectul nu a fost finalizat în termenul convenit prin contractul de finanțare deoarece indiferent care ar fi fost acesta (și, deci, indiferent a cui ar fi fost culpa), Ordinul nu reprezintă o bază legală adecvată pentru „prelungirea” unei perioade de implementare deja împlinite (așa cum au arătat atât prima instanță cât și intimatul, autorizarea cu întârziere a primei cereri de plată, respectiv cu depășirea termenului de 80 de zile prevăzut de art. 1 al. 1 din contractul de finanțare, ar fi putut reprezenta un motiv de modificare a calendarului de implementare în condițiile art. 15 din același contract, dar recurenta nu a urmat această procedură).

Considerentele de mai sus sunt suficiente și pentru înlăturarea celei de-a doua critici, rezultând cu claritate că prima instanță nu a făcut nicio confuzie între condițiile cerute de Ordin pentru prelungirea perioadei de implementare și condițiile cerute prin contractul de finanțare pentru modificare calendarului de implementare (a luat doar în discuție motivul refuzului de prelungire exprimat de pârât, refuz care face referire la termenele și condițiile de modificare a calendarului de implementare a proiectului și la procedura care, în opinia autorității publice pârâte, ar fi trebuit urmată de reclamanta recurentă, fără să-și întemeieze soluția de respingere a acțiunii pe presupusa confuzie invocată de recurentă).

Așa fiind, este neîntemeiată și cererea recurentei căzute în pretenții privind cheltuielile de judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele de drept mai sus expuse, în temeiul art. 496 și art. 497 Noul C. proc. civ., recursul urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței nr. 4144 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM