ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2138/2016

Decizia nr. 2138/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului, actualmente Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de Organism Intermediar pentru IMM, în numele Autorității de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice” și Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est, în calitate de Organism Intermediar POS CCE, a solicitat:

Prin Sentința civilă nr. 93 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în materia contenciosului administrativ, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene în calitate de Organism Intermediar pentru IMM, în numele Autorității de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice” și Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est, în calitate de Organism Intermediar POS CCE.

Împotriva Sentinței civile nr. 93 din 26 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs se susține că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii așa cum arată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța avea obligația de a-și motiva hotărârea adoptată, obligație consacrată legislativ în art. 425 C. proc. civ. și care are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, apreciind asupra valabilității actului adițional încheiat între părți, instanța a încălcat dispozițiile art. 1188 C. civ. referitoare la ofertă, cât și dispozițiile art. 1555 și următoarele C. civ. referitoare la neexecutarea contractului. Susține că a transmis oferta în termenul convenit, iar intimata contractantă a acceptat această ofertă. Chiar dacă această acceptare a intervenit după termenul contractual, convenția a fost validată și trebuie să-și producă în continuare efectele separat de interpretările date de către intimate. Sub un alt aspect, neexecutarea obligației de a semna în termen acest contract, atâta vreme cât nu îi este imputabilă, nu poate echivala cu lipsirea actului de orice efect juridic și implicit cu sancționarea recurentei.

De asemenea, referindu-se la lipsa consimțământului în vederea încheierii actului adițional, instanța a încălcat dispozițiile art. 1261 și următoarele C. civ., referitoare la nulitatea acoperită prin confirmare. În mod evident ambele părți și-au exprimat acordul în vederea încheierii actului adițional și relațiile s-au desfășurat în mod normal până la data emiterii notificării situației centralizatorului cererilor de rambursare (CCR 10) emis de către Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice” sub numărul de înregistrare 305391 din 15 octombrie 2013.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial „Creșterea Competitivității Economice” a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea acestuia. Intimata Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-Est a formulat punct de vedere prin care a arătat că își menține poziția procesuală exprimată în cuprinsul întâmpinării în fața primei instanțe.

La termenul din 29 iunie 2016, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prima instanță în mod corect a respins cererea formulată de reclamantă, raportat la dispozițiile legale și procedurale în materie, reținând faptul că prin notificarea SC A. SRL înregistrată la Organismul Intermediar pentru IMM cu nr. 255344 din 2 mai 2012, reclamanta a solicitat prelungirea cu trei luni a perioadei de implementare a proiectului, cu modificarea corespunzătoare a graficului de prezentare a cererilor de rambursare prevăzut la alin. (12) al art. 5 „Rambursarea cheltuielilor" și a calendarului de activități prevăzut la pct. 2.6 din cererea de finanțare, anexa VI la contractul de finanțare în cauză.

Astfel, se constată că, deși beneficiarul a acționat conform prevederilor contractuale, inițiind la data de 2 mai 2012 prin adresa înregistrată la OI IMM cu nr. 255344 din 2 mai 2012 semnarea actului adițional pentru prelungirea perioadei de implementare conform art. 15 alin. (4) din contractul de finanțare, respectiv „Beneficiarul poate cere, cu cel puțin 30 de zile calendaristice înainte de sfârșitul perioadei de implementare a proiectului, prelungirea duratei de implementare”, în contract nu există vreo prevedere din care să rezulte că trimiterea în termen a solicitării de prelungire a perioadei de implementare este o garanție a aprobării modificării contractului.

Conform contractului de finanțare, actul adițional este valabil încheiat și intră în vigoare la data semnării sale de către ambele părți, însă din conținutul acestuia reiese faptul că acesta nu este semnat de către beneficiar, prin urmare nu se poate considera că este valabil încheiat.

Or, nu trebuie neglijat faptul că, atât timp cât beneficiarul nu a fost invitat să semneze actul adițional reprezintă o dovadă a faptul că OI IMM a înțeles să nu accepte prelungirea perioadei de implementare a proiectului.

Totodată, Înalta Curte constată că, acest demers nu a fost finalizat până la data de 3 iunie 2012 (ultima zi de implementare a proiectului, conform dispozițiilor alin. (2) al art. 2 din contractul de finanțare, cu modificările ulterioare), astfel că încetarea contractului de finanțare la data de 3 iunie 2012 a operat de drept.

Față de aceste considerente și având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (6) din contractul de finanțare „Eligibilitatea costurilor” pentru a fi eligibile toate cheltuielile trebuie să fie realizate (facturate și efectiv plătite) de beneficiar în perioada de implementare prevăzută la art. 2 alin. (2) din contract, Înalta Curte constată că plățile solicitate la plată ca fiind efectuate în august 2012 sunt neeligibile.

Mai mult, instanța de fond a apreciat în mod corect că, deși OI IMM a întocmit un act adițional la data de 8 mai 2012, această operațiune administrativă nu constituie o manifestare a acordului de voință al celeilalte părți, acordul celeilalte părți contractante fiind dat doar în momentul semnării actului de către reprezentantul legal al MECMA.

Față de aceste aspecte, nu poate fi primită susținerea recurentei conform căreia, chiar dacă această acceptare a intervenit după termenul contractual, convenția a fost validată și trebuie să-și producă în continuare efectele, separat de interpretările date de către intimate. De asemenea, Înalta Curte constată că, nesemnarea în termen acestui contract, echivalează cu lipsirea actului de orice efect juridic și implicit cu sancționarea recurentei.

Cu privire la obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, Înalta Curte constată că, în considerentele hotărârii instanța de fond a expus în detaliu situația de fapt, încadrarea în drept, a analizat argumentele părților și înscrisurile existente la dosar și a formulat un punct de vedere față de fiecare argument relevant, iar raționamentul logico-juridic care a stat la baza convingerii instanței a fost întemeiat pe considerentele de drept expuse în cuprinsul sentinței.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se susține că, apreciind asupra valabilității actului adițional instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1188, art. 1555 și art. 1261 și următoarele C. civ., Înalta Curte constată că, în dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din contractul de finanțare, se stipulează în mod expres că: "orice completare sau modificare a contractului trebuie făcută în scris printr-un act adițional încheiat în aceleași condiții și termene ca și contractul inițial". Organismul Intermediar pentru IMM a întocmit în data de 8 mai 2012 un act adițional corespunzător solicitării în cauză, act care a fost însă semnat de reprezentantul legal al MECMA în data de 22 iunie 2012, iar acest fapt a fost adus la cunoștința beneficiarului prin Adresa nr. 255344 din 31 ianuarie 2013. Faptul că OI IMM a întocmit în data de 8 mai 2012 un act adițional corespunzător solicitării SC A. SRL, nu constituie o manifestare a acordului de voință al celeilalte părți contractante, acordul celeilalte părți contractante fiind dat doar în momentul semnării de către reprezentantul legal al MECMA a actului în cauză.

Semnarea actului adițional de către reprezentantul legal al MECMA în data de 22 iunie 2012, în afara perioadei de implementare a proiectului și nesemnarea de către beneficiar a actului adițional, atestă faptul că acordul de voință al părților contractante nu a fost manifestat în perioada de implementare a proiectului, drept pentru care modificarea perioadei de implementare a proiectului cu actualizarea graficului de rambursare și a calendarului de activități în sensul solicitat de reclamant nu a fost luată în considerare.

Atât timp cât acordul de voință nu s-a realizat până la data de 3 iunie 2012 încetarea contractului de finanțare la data de 3 iunie 2012 operează de drept.

În acest context, prin notificarea OI IMM nr. 270637 din 15 februarie 2013 privind situația cererii de rambursare nr. 2 din 3 septembrie 2012 - finală i-a fost adusă la cunoștința reclamantei respingerea plății pentru suma de 161.189,00 RON, cheltuielile cuprinse în CR nr. 2 - finală nefiind considerate eligibile, fiind efectuate în afara perioadei de implementare a proiectului.

Drept urmare, rambursarea cheltuielilor efectuate de reclamant în lunile 23 și 25 de la semnarea contractului de finanțare, în condițiile existenței unui act adițional semnat de reprezentantul legal al MECMA în afara perioadei de implementare și nesemnat de beneficiar nu are temei legal.

De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că, acțiunea statului, prin organismele sale de specialitate, este impusă și condiționată de dispoziții legale care prevăd imperativ regulile de realizare a veniturilor și de utilizare a acestora pentru necesități de interes public, cu precădere atunci când gestionează și administrează fonduri comunitare nerambursabile.

Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul formulat și va menține ca legală hotărârea primei instanțe fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC „A.” SRL împotriva sentinței civile nr. 93 din 26 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM