ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1273/2016

Decizia nr. 1273/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2012 reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat instanței să dispună obligarea la plata în solidar a sumei de 8.725 lei, echivalentul a 2.000 euro, reprezintă prejudiciu cauzat prin refuzul de a permite ieșirea din țară a minorului E.

În motivarea cererii, reclamanții arată că la data de 7 ianuarie 2012, minorul E. și mama sa B. s-au prezentat la aeroportul Otopeni, dorind să se îmbarce pentru cursa de Viena, dar lucrătorii de poliție au refuzat ieșirea din țară a minorului motivat de faptul că declarația tatălui prin care și-a exprimat acordul ca minorul să iasă din țară, nu era conformă cu dispozițiile legale, motiv pentru care cei doi au pierdut zborul, fiind nevoiți să cumpere alte bilete pentru aceeași zi, cu suma de 500 euro, ziua pierdută fiind cuantificată la 500 euro iar daunele morale suferite, la 1.000 euro.

În consecință pentru prejudiciul creat, solicită ca pârâții să plătească în solidar suma de 8.725 lei, echivalentul sumei de 2.000 euro.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 7 și art. 16 din Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. (1) și art. 77 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europeni.

La data de 10 ianuarie 2014 reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că pârâtă în cauză este F., aceasta fiind persoana care și-a desfășurat activitatea, în funcția de șef tură, la data de 7 ianuarie 2012 când a avut loc incidentul ce a generat prezentul conflict.

Prin sentința civilă nr. 853 din 7 februarie 2014 a Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență materială a Tribunalului București, cauza fiind declinată în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, având în vedere caracterul pur patrimonial al cererii de chemare în judecată.

Judecătoria sectorului 6 București prin sentința civilă nr. 3080 din 15 aprilie 2014 a admis excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1927/2014 a admis excepția de necompetență materială și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București. A constatat ivit conflictul negativ de competență, cauza fiind trimisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru a fi stabilită competența materială.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 3450/2014 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/3/2012*.

Hotărârea primei instanțe;

Prin sentința civilă nr. 436 din 18 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și F., obligând reclamanții să achite pârâtei F. suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că la data de 7 ianuarie 2012, reclamanta B. s-a prezentat la aeroportul Otopeni, pentru a se îmbarca în cursa de Viena, însoțită fiind de fiul reclamanților, minorul E.

Personalul G. a dispus, la data de 07 ianuarie 2012 ora 700, nepermiterea ieșirii din țară a minorului E., întrucât persoana însoțitoare (mama acestuia), B. a prezentat la controlul documentelor de călătorie o copie notarială a declarației din data de 15 octombrie 2010 cuprinzând acordul tatălui cu privire la călătoria în străinătate a minorului, care nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b), alin. (4) și alin. (7) din Legea nr. 248/2005 privind dreptul la libera circulație a cetățenilor români în străinătate.

Ulterior, pentru cursa NLY, din aceeași zi, cu decolare la ora 12,15 în direcția Viena, s-au prezentat din nou la ieșirea din țară doamna B. și minorul E., prezentând de această dată, ca document justificativ, sentința civilă nr. 5641 pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2009 de secția civilă a Judecătoriei sector 2 București, iar organele H. au permis ieșirea din țară.

Analizând starea de fapt din dimineața zilei de 7 ianuarie 2012, când reclamanta B. s-a prezentat la H. Otopeni cu minorul E. prezentând organelor H. declarația tatălui minorului, din 15 ianuarie 2010, prin prisma reglementările legale instanța a constatat justețea conduitei organelor H., care au făcut aplicare art. 31 alin. (1) teza a I-a din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora

”(1) În situația în care organele poliției de frontieră constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prezenta lege pentru ca minorul să iasă din România, vor întrerupe călătoria acestuia”.

Întrucât reclamanta B. a prezentat declarația tatălui minorului, erau incidente rigorile procedurale prescrise de art. 30 alin. (1) lit. b) din lege, astfel cum se coroborează acestea cu prevederile alin. (4) ale aceluiași articol 30, anume:

Declarația celuilalt părinte trebuia să fie o declarația specială, cuprinzând acordul pentru călătoria respectivă, care să cuprindă mențiuni privind statul/statele de destinație, perioada călătoriei, scopul călătoriei și ruta urmată până în statul de destinație.

Legea este neechivocă atunci când impune cerința acordului special al celuilalt părinte, acordat in rem, pentru o anume călătorie, identificată expres prin stat de destinație, rută, scop, perioadă, dar declarația prezentată de reclamantă nu a respectat rigorile legii, fiind un acord general, de principiul, care permite minorului să călătorească împreună cu mama sa în scop turistic într-un număr de 31 de state, până în anul 2025, deci oricând într-un interval de 15 ani.

Rațiunea unei reglementări atât de riguroase se regăsește în nevoia de protecție a minorului, consacrată de Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga, la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, convenție a cărei incidență s-a constatat cu precădere în situația răpirii copiilor de către unul din părinți, prin deplasarea copiilor în altă țară în mod ilegal.

În perfect acord cu obligațiile asumate de România prin Convenție, deplasarea minorului în străinătate însoțit de doar unul din părinți trebuie să întrunească aceste condiții: fie ca părintele care se deplasează cu minorul să dețină din partea celuilalt părinte un acord asupra deplasării (cu indicarea datelor concrete de individualizare a acesteia), fie ca părintele care se deplasează cu minorul să dețină o hotărâre judecătorească de încredințare.

S-a reținut, dincolo de prevederile legale exprese, care nu lasă loc de interpretare, motivul pentru care declarațiile generale, care acoperă toată perioada copilăriei (15 ani în speță) nu sunt îndestulătoare este acela că raporturile dintre părinți, în considerarea cărora s-a dat o atare declarație generală, se pot schimba într-un astfel de interval extrem de mare, fără ca celălalt părinte să poată face cunoscut punctelor de trecere a frontierei dezacordul sau eventuala schimbare a situației juridice prin încredințarea minorului celuilalt părinte ș.a.m.d.

Mai mult decât atât, dincolo de interesul propriu al părintelui care nu se deplasează cu copilul în străinătate, interesul copilului însuși presupune ca fiecare dintre părinți să evalueze la momentul respectiv, oportun, din perspectiva interesului major al copilului, dar și a situației juridice a acestuia, dacă este de acord sau nu cu deplasarea.

Deși rațiunea reglementării naționale se regăsește și în nevoia prevenirii unor astfel de situații, Convenția de la Haga impune ea însăși asemenea reglementări.

În expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 se statuează, printre altele, următoarele:

”O atenție deosebită a fost acordată prin prezenta lege, condițiilor în care cetățenii români minori își pot exercita dreptul la liberă circulație în străinătate, fiind instituite o serie de condiții a căror îndeplinire este în sarcina părinților și a însoțitorului minorului pe perioada deplasării în străinătate, menite să asigure în mod eficient atât exercitarea drepturilor părintești și protecția minorului, cât și prevenirea și combaterea traficului cu minori în străinătate”.

Situația nu s-a schimbat nici după aderarea României la Uniunea Europeană, reclamanții având o viziune deformată a ceea ce înseamnă dreptul la libera circulație și limitele în care acesta poate fi exercitat, precum și marja de apreciere a statelor în circumscrierea acestui drept.

Astfel, în materia călătoriei copiilor în străinătate nu există reglementări general aplicabile pe teritoriul Uniunii Europene, fiecare stat fiind liber să își stabilească propriile reguli.

În plus, art. 30 alin. (7) impune ca declarațiile să fie redactate în două exemplare și prezentate în original ambele exemplare la H., un exemplar păstrându-se de însoțitor, celălalt însoțind pașaportul minorului.

Nici această cerință a nu a fost respectată de către reclamantă, aceasta prezentând o copie legalizată a declarației autentice.

În condițiile în care, declarația tatălui minorului nu respecta cerințele legii, în cauză se putea uza de prevederile art. 30 alin. (1) lit. c) ale legii, care permit ieșirea minorului din țară însoțit de un singur părinte și în lipsa declarației cuprinzând acordul celuilalt, dacă părintele însoțitor face dovada faptului că minorul i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.

Este adevărat că o atare ipoteză s-a dovedit a fi întrunită și în situația minorului E., încredințat mamei, însă reclamanta nu a avut asupra sa această hotărâre, dimpotrivă, prevalându-se de declarația tatălui, care, însă, nu respecta rigorile legii.

Reclamata B. a și uzat de această modalitate de ieșire din țară, subsecvent, în cursul aceleiași zile, situație în care i s-a permis ieșirea din țară împreună cu minorul.

Față de toate considerentele fapt și de drept expuse, curtea a constatat că reclamanta B. se face vinovată de nesocotirea prevederilor legale la prima încercare de ieșire din țară cu minorul, astfel că refuzul autorității de a permite ieșirea minorului, fundamentat pe prevederile art. 31 alin. (1) prima teză din lege, este întru totul justificat.

În consecință, nefiind întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/12004, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Recursul exercitat în cauză;

Împotriva sentinței civile nr. 436/2015 a Curții de Apel București, a formulat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost modificată, cu consecința obligării în solidar a pârâților la plata sumei de 8.725 lei daune plus cheltuielile de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, criticile fiind structurate în esență pe următoarele aspecte de nelegalitate:

- art. 30 alin. (4) din Legea nr. 248/2005 privește doar cazurile în care minorul călătorește cu „o altă persoană fizică majoră” față de părinte, situație în care dispozițiile legale menționate nu au legătură cu cauza;

- art. 30 alin. (7) din Legea nr. 248/2005 nu impune prezentarea ambelor exemplare la H., așa cum greșit a reținut instanța;

- în repetate rânduri, cu același tip de declarație minorul a ieșit din țară însoțit de unul dintre părinți;

- dreptul la liberă circulație în spațiul Uniunii Europene este un drept fundamental, iar impunerea legislativă privind declarațiile notariale ale părinților pentru scoaterea din țară a minorilor încalcă Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

- Alte State ale Uniunii Europene nu cer astfel de documente.

În concluzie, recurenții apreciază că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 248/2005 cât și prevederile Tratatelor privind funcționarea Uniunii Europene.

Recurenții, prin cererea de recurs au solicitat și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Intimata F. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanții A. și B., solicitând, în esență, respingerea cererii de recurs, dar și respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratat.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost respinsă de instanță prin încheierea de ședință din data de 9 martie 2016, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea menționată.

Hotărârea instanței de recurs;

Cu privire la excepția nulității recursului invocat de intimata - pârâtă F. prin raportare la dispozițiile art. 302 C. proc. civ., cu motivarea că recursul nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, se constată că este neîntemeiată, ținând cont de faptul că pe Decizia Curții Constituționale nr. 737/2008, publicată în M. Of. nr. 562/2008 a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 302 C. proc. civ. sunt neconstituționale în partea care prevede sancțiunea „nulității”.

Ca urmare, partea care declară calea de atac a recursului, este obligată să depună cererea la instanța a cărei hotărâre se atacă, dar neîndeplinirea acestei obligații nu mai este sancționată de legiuitor cu nulitate, excepția nulității recursului invocată de intimată, urmând a fi respinsă în raport de dispozițiile art. 137 raportat la art. 302 C. proc. civ. art. 6 din Constituția României.

Analizând sentința recurată în limitele criticilor formulate, ținând cont de probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Situația de fapt reținută de prima instanță, în sensul că la data de 7 ianuarie 2012 reclamanta B. s-a prezentat cu minorul E. la aeroportul Otopeni cu scopul de a călători pe ruta București - Viena, dar organele de poliție de frontieră au refuzat ieșirea minorului din țară, motivat de faptul că documentele prezentate pentru minor nu îndeplineau condițiile prevăzute de art. 31 alin. (1) teza I din Legea nr. 248/2005, nu a fost contestată de recurent, motiv pentru care situația de fapt nu va mai fi expusă de instanța de recurs, motivele de recurs vizând interpretarea și aplicarea Legii nr. 248/2005 și Tratatul Uniunii Europene.

Trebuie reținut faptul că, condițiile de ieșire din România a cetățenilor români, minori, sunt stabilite de Legea nr. 248/2005 raport la art. 25 alin. (1) din Constituția României.

Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române „cetățenii României se află sub protecția Statului român”, iar Legea nr. 248/2005, prin art. 1, stabilește condițiile în care cetățenii României își pot exercita dreptul la libera circulație în străinătate, precum și limitele exercitării acestui drept.

Potrivit art. 2 alin. (2) - cetățenii români minori pot călători în străinătate numai însoțiți, cu acordul părinților ori al reprezentanților legali, în condițiile prezentei legi.

Este indiscutabil că minorul E. la data de 7 ianuarie 2012 ora 7

00

, s-a aflat în situația reglementată a art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, în sensul că s-a prezentat la H. pentru ieșirea din țară însoțit de unul dintre părinți, respectiv mama sa B., care a prezentat copia declarației dată de tatăl minorului privind acordul pentru ieșirea minorului din țară, dar actul prezentat nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) și alin. (7) din Legea nr. 248/2005.

Declarația notarială prezentată în copie (fila 8 dosar fond) exprimă acordul tatălui A. pentru ca minorul E. să călătorească în scop turistic în străinătate, în țările Uniunii Europene, Turcia, Serbia, Croația, republica Moldova în perioada 15 ianuarie 2010 - 1 ianuarie 2025, însoțit de mama sa B., declarație ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005 în condițiile în care textul de lege vizează acordul părintelui „cu privire la efectuarea călătoriei respective”.

Declarația prezentată, așa cum corect a reținut prima instanță, are caracter general și nu exprimă acordul părintelui cu privire la efectuarea călătoriei.

Chiar dacă situația minorului E. nu se grevează pe ipoteza reglementată de art. 30 alin. (4) din Legea nr. 248/2005, trebuie reținut faptul că instanța de fond nu a respins acțiunea pentru că declarația notarială prezentată nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 30 alin. (4) ci pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) din lege.

Fără a reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 30 alin. (4) din actul normelor privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, se constată în raport de probatoriul administrat că declarația notarială prezentată, în copie, la data de 7 ianuarie 2012, la H. Otopeni, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 30 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, aspect reținut corect de instanța de fond prin raportare la conținutul general al declarației notariale prezentate în copie organelor competente.

Faptul că instanța de fond a făcut referire la dispozițiile art. 30 alin. (7) din lege, nu este un motiv de nelegalitate a sentinței recurate, incidența în cauză a textului menționat, fiind reținută în raport de faptul că la H. Otopeni s-a prezentat copia declarației notariale, dispozițiile legale vizate stabilind că declarația prevăzută de art. 30 alin. (1), lit. b) - d trebuie redactate în două exemplare autentifice, un exemplar al declarației se păstrează de către însoțitor, iar al doilea exemplar însoțește pașaportul minorului.

Inconsecvența organelor poliției de frontieră, în sensul că „în repetate rânduri, cu același tip de declarație, minorul a ieșit din țară”, nu reprezenta un motiv de nelegalitate al sentinței recurate, instanța având obligația de a verifica legalitatea măsurilor dispuse în raport de situația de fapt și drept aferentă prezentei cauze.

De altfel, din probatoriul administrat nu rezultă susținerea recurenților în sensul celor prezentate la pct. 3 din motivele de recurs.

Este adevărat că dreptul la liberă circulație este un drept fundamental recunoscut de art. 25 din Constituția României, dar care se desfășoară potrivit unor reguli cu îndeplinirea și respectarea condițiilor stabilite de lege.

Chiar Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice stabilesc prin art. 12, că libera circulație poate face obiectul unor restricții dacă sunt: a) prevăzute de lege.

Art. 21 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene stipulează că orice cetățean al Uniunii are dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor stabilite în tratate și a măsurilor adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

Legea nr. 248/2005 - art. 30 stabilește condițiile de ieșire din țară a minorului, măsuri prevăzute de lege ce urmăresc un scop legitim, fiind necesare într-o societate democratică prin raportare la dispozițiile art. 1 și 2 alin. (2) din actul normativ menționat, art. 3, alin. (3) din Legea nr. 21/1991, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, privind protecția drepturilor copilului, nevoia de protecție a minorilor fiind consacrată și de Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga în 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/19992, legislația României fiind în acord și cu Directiva nr. 2004/38/CE.

Ca urmare, nu se poate reține că în speță s-a încălcat dreptul la libera circulație în condițiile în care acest drept trebuie exercitat în condițiile stabilite de legile menționate.

Faptul că alte state ale Uniunii Europene nu cer declarații autentice pentru minorii ce ies din țară, nu reprezintă un motiv de nelegalitate al sentinței recurate, instanța de fond pronunțându-se prin raportare la normele naționale și comunitare în vigoare aplicabile.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă motive de modificare sau casare a sentinței, motiv pentru care se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 436 din 18 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Fiind în culpă procesuală recurenții A. și B. vor fi obligați la plata sumei de 1.250 lei către intimata F., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata F.

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 436 din 18 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții A. și B. la plata sumei de 1.250 lei către intimata F., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2016.