ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 319/2017

Decizia nr. 319/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2014 din 25 august 2014,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea actelor administrative constând în:

- refuzul intrării la frontieră, comunicat în data de 17 august 2014 de D., E. București - Otopeni - Punctul Poliției de Frontieră Aeroport “Henri Coandă” București;

- interdicția de intrare în România.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3437 din 21 decembrie 2015,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și, în consecință, a respins acțiunea față de acest pârât; de asemenea, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii.

În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

recurentul arată că hotărârea judecătorească contestată este lovită de nulitate, deoarece lipsește încheierea de dezbateri.

În plus, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cel de-al doilea motiv de recurs, fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,

recurentul susține că sentința atacată nu este motivată, întrucât instanța nu a analizat noțiunea de pericol public pentru siguranța națională, prevăzută de art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările și completările ulterioare.

În cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

recurentul menționează faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

- Prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată fără a ține seama de împrejurarea că i s-a acordat drept de ședere în România din data de 07 septembrie 2010, că și-a întemeiat o familie, că are un copil minor în întreținere, dar și că nu a întreprins nicio activitate prin care să atenteze la siguranța României.

- Prin măsurile administrative pe care le-a luat împotriva sa, autoritatea intimată i-a încălcat în mod flagrant dreptul la viață privată, reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și statuat în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

- Măsura interdicției de intrare în țară nu i-a fost comunicată și nici nu a fost motivată, însă judecătorul fondului nu a sancționat aceste nereguli.

- Atât refuzul intrării la frontieră, cât și măsura interdicției de intrare în România pe o perioadă de 15 ani sunt nejustificate, iar din probatoriile depuse la dosar nu rezultă implicarea sa în acte de terorism.

4.1. Intimatul B. a formulat întâmpinare în care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea măsurii interzicerii intrării în România, în raport de dispozițiile art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, faptul că sentința atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, că a fost motivată în mod corespunzător, dar și că motivele de recurs prezentate de reclamant nu sunt în măsură să conducă la casarea acesteia.

4.2. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului (filele 33-39 dosar).

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul-reclamant A. a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea refuzului intrării la frontieră - comunicat în data de 17 august 2014 de D., E. București - Otopeni - Punctul Poliției de Frontieră Aeroport “Henri Coandă” București -, precum și interdicției de intrare în România.

Prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată

, având în vedere aspectele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin Nota-raport din 08 august 2014, întocmită de Centrul Operațional de Coordonare din cadrul Direcției Management Operațional al B. și aprobată de B., s-a dispus instituirea măsurii de interzicere a intrării în România față de reclamantul A. pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a solicitării Serviciului Român de Informații - U.M. x București din 06 august 2014, precizându-se că, la sfârșitul perioadei sau ori de câte ori se impune, să se facă o analiză în comun cu Serviciul Român de Informații privind menținerea semnalării până la expirarea termenului propus de 15 ani.

În drept, măsura de interzicere a intrării în România a fost întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 105 alin. (2) și art. 106 alin. (5) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

La data de 17 august 2014, organele poliției de frontieră de la Aeroportul „Henri Coandă” din București au refuzat intrarea reclamantului în România și i-au comunicat acestuia actul intitulat „Refuzul intrării la frontieră” în care se menționează că motivul refuzului îl reprezintă faptul că este o persoană asupra căreia a fost instituit un consemn de nepermitere a intrării în S.I.S. sau în sistemul național.

Măsurile interzicerii intrării în România și refuzului intrării la frontieră au fost luate în urma solicitării Serviciului Român de Informații (instituție specializată pe probleme de securitate națională), motivele de fapt ale acestei solicitări fiind menționate în înscrisuri ce au caracter de „secret de stat”, nivelul „strict secret”, și la care instanța de judecată a avut acces, însă nu au putut fi aduse la cunoștința reclamantului întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, accesul la astfel de informații este permis doar persoanelor autorizate în condițiile acestei legi.

În raport de prevederile art. 8 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 105 alin. (2) și art. 106 alin. (5) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, pârâtul B. putea lua măsura interdicției de intrare în România față de reclamant și îi putea refuza intrarea în România în situația în care acesta era semnalat de organizații internaționale la care România este parte, precum și de instituții specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătește, sprijină în orice mod sau comite acte de terorism.

Actele cu caracter de „secret de stat”, nivelul „strict secret” confirmă faptul că situația reclamantului se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, astfel că măsura interzicerii intrării sale în România și măsura refuzului intrării la frontieră sunt temeinice și legale.

Reclamantul a aprobat faptul că are viață de familie în România, însă, în speța de față, sunt întrunite cerințele impuse de art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că măsura interzicerii intrării în România luată față de acesta este justificată de necesitatea protejării securității naționale și a siguranței publice, în condițiile în care instituția specializată pe probleme de securitate națională din România deține date privind implicarea reclamantului în pregătirea unor acte de terorism, date ce au fost aduse la cunoștința instanței de judecată.

5.1. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului în ceea ce privește măsura de contestare a interdicției de intrare în România, Înalta Curte apreciază că este fondată.

Conform dispozițiilor art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare (forma în vigoare la data dispunerii măsurii contestate): “Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străin în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurilor de îndepărtare. Hotărârea instanței este irevocabilă.”

Având în vedere faptul că O.U.G. nr. 194/2002 este un act normativ cu caracter special față de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care stabilește cadrul general în materie, se aplică cu prioritate și se completează cu prevederile legii cadru numai acolo unde legea specială nu prevede.

Ca atare, sentința recurată este definitivă în privința măsurii interzicerii intrării în România.

5.2. Înalta Curte consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: “când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.”

Contrar susținerilor recurentului, încheierea de ședință din data de 16 decembrie 2015, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, se află la filele 123-124 dosar fond. Din cuprinsul acestei încheieri de ședință rezultă cu claritate faptul că Ministerul Public a fost reprezentat de către d-na procuror F.

În opinia recurentului instanța de primă jurisdicție a eludat prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu i s-au adus la cunoștință faptele ce îi sunt imputate pentru a putea răspunde la acuzații și a proba netemeinicia acestora.

Această critică nu poate fi primită, întrucât necomunicarea în mod direct și concret a datelor conținute în documentele clasificate “secret de stat”, nivel „strict secret”, reprezintă o obligație impusă judecătorului atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cât și prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Conform ultimului act normativ amintit (art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002): „Străinul care contestă decizia de returnare are dreptul de a obține consiliere juridică, reprezentare și asistență lingvistică pe cheltuială proprie.”

Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință din conținutul documentelor clasificate.

5.3. Înalta Curte consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: “când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii or numai motive străine de natura cauzei.”

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii “se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aspectele legate de “noțiunea de pericol public pentru siguranța națională” nu puteau fi evidențiate de către instanță în raport de caracterul secret al documentelor, după cum s-a relevat și la punctul anterior.

Cu alte cuvinte, prima instanță nu trebuia să indice în considerentele sentinței temeiurile de fapt care au fundamentat soluția pronunțată în speța de față, față de dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002.

5.4. Înalta Curte consideră că nu este fondat motivul de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:“când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

În baza prevederilor art. 3 lit. i) și lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României:

„Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: (i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; (l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”

În urma verificării conținutului documentelor cu caracter de „secret de stat”, nivelul „strict secret”, Înalta Curte împărtășește soluția primei instanțe pe măsura de contestare a refuzului intrării la frontieră, apreciind că sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, care stipulează faptul că “străinilor li se refuză intrarea pe teritoriul statului român (…) dacă sunt semnalați de organizații internaționale la care România este parte, precum și de instituții specializate în combaterea terorismului că finanțează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism.”

Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului și-a format o convingere temeinică în sensul că datele și informațiile cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că există indicii în sensul că recurentul desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională.

Recurentul susține că prin luarea măsurii administrative contestate se încalcă în mod flagrant dreptul la respectarea vieții private și de familie, reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și statuat în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2.Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Din actele dosarului, rezultă că recurentul este rezident în România și are familie compusă din soție și un copil.

Instanța europeană, având a aprecia asupra compatibilității unor măsuri ca cea din speța de față cu dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o asemenea ingerință este contrară dispozițiilor Convenției doar în măsura în care nu îndeplinește exigențele impuse de art. 8 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv: „să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.”

Ingerința în viața de familie a recurentului respectă cerințele impuse art. 8 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, măsura administrativă aflată în discuție este reglementată de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Actul normativ anterior individualizat îndeplinește condiția de accesibilitate, deoarece a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002.

De asemenea, este îndeplinită și condiția de previzibilitate, întrucât măsura litigioasă nu poate fi luată decât în cazurile strict enumerate, și anume dacă un străin desfășoară, a desfășurat sau dacă există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

În plus, măsura are un scop legitim, respectiv acela al apărării siguranței naționale, este necesară și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Recurentul au avut posibilitatea de a solicita unei instanțe independente și imparțiale să efectueze controlul de legalitate asupra măsurii litigioase, adică să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților publice.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil în ceea ce privește măsura de contestare interdicție intrare în România și ca nefondat cu referire la măsura de contestare refuz intrare la frontieră.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței nr. 3437 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil în ceea ce privește măsura de contestare interdicție intrare în România și ca nefondat cu referire la măsura de contestare refuz intrare la frontieră.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2017.