ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 680/2015
Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
Decizia pronunțată în recurs;
Prin Decizia nr. 282 din 23 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 242 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat, reținând că cererea de recurs a fost depusă cu depășirea termenului de 5 zile de la comunicare.
Contestația în anulare exercitată în cauză;
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și pe art. 318 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei și, prin rejudecare, admiterea în tot a acțiunii de fond.
Susține contestatorul că instanța a încălcat normele juridice privind incompatibilitatea și imparțialitatea, pentru că membrii completului de judecată au calitate de pârâți în Dosarul nr. x/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București pentru daune prejudicii, astfel că au un interes și sunt în dușmănie directă cu el.
Mai arată că recursul împotriva sentinței civile nr. 242/2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost formulat în termenul de 15 zile prevăzut de lege, respingerea ca tardiv formulat fiind un abuz de drept al instanței.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;
Examinând cererea în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondată calea de atac formulată pentru următoarele considerente.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Contestatorul A. a invocat, în susținerea căii de atac, art. 318 și art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.;
„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”, iar, conform art. 318 C. proc. civ.
„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Înalta Curte nu poate reține susținerile contestatorului privind incompatibilitatea și imparțialitatea membrilor completului de judecată care a soluționat recursul, aceste aspecte neputând face obiectul controlului judiciar efectuat pe calea contestației în anulare.
În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că prin greșeală materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.
Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.”
Sentința de fond a fost comunicată contestatorului la data de 25 martie 2013, iar cererea de recurs a fost depusă la instanța de fond la data de 05 aprilie 2013, aceste aspecte fiind confirmate de contestator prin cererea sa.
Prin urmare, în speță, nu se poate vorbi despre o greșeală materială a instanței de recurs în ceea ce privește calculul termenului pentru declararea recursului, pentru că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, sancțiune neexecutare hotărâre, termenul de formulare a recursului este de 5 zile de la comunicarea hotărârii potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, și nu de 15 zile de la comunicare, după cum susține contestatorul.
De asemenea, consemnarea eronată a termenului de recurs în sentința civilă nr. 242 din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, de 15 zile de la comunicare în loc de 5 zile de la comunicare, nu poate deschide dreptul părții la o prelungire a termenului de exercitare a căii de atac, pentru că termenul este dat de lege, și nu de judecătorul cauzei.
Temeiul legal al soluției adoptate;
Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. invocate de contestator, pe cale de consecință urmând a respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 282 din 23 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal‚ ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2015.