ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 873/2017

Admiterea, în parte, a cererii precizate și modificate, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA.

Obligarea pârâtei, către reclamanți, la plata următoarelor despăgubiri: 37.947 lei daune materiale și câte 225.000 lei/reclamant, daune morale, despăgubiri ce se vor actualiza cu indicele ratei inflației la data plății.

Obligarea pârâtei, către reclamanți, la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor, calculată din ziua rămânerii definitive a prezentei sentințe până la data achitării integrale a acestora.

Obligarea pârâtei, către reclamanți, la plata sumei de 7500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor. Prin Decizia nr. 109 din 30 ianuarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de SC F. SA împotriva sentinței civile nr. 422 din 13 octombrie 2015 pronunțate de Tribunalul Bacău. A fost schimbată, în parte, sentința în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 30.000 lei cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată de la fond, în cuantum de 3.000 lei cu titlu onorariu avocat. De asemenea, s-a dispus ca despăgubirile morale și materiale să fie plătite în varianta actualizată cu indicele de inflație de la data plății, de la data rămânerii definitive a sentinței. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei. Au fost obligați reclamanții la plata, către apelantă, a cheltuielilor de judecată din apel, în sumă de 1.757 lei, aferentă pretențiilor admise, achitate în apel. A fost respinsă, ca nedovedită, cererea apelantei privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., C. și E., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Analizând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Se reține că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs”. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 95/2016: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel in cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 634 C. proc. civ. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia pronunțată în apel, în soluționarea unui litigiu patrimonial a cărui valoare este mai mică de 1.000.000 de lei, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului. Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de care se determină atât competența instanței, cât și căile de atac cărora le este supusă hotărârea pronunțată de instanță, se face, potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. Se mai reține faptul că, în cauză, au incidență și prevederile art. 98 și art. 99 alin. (2) C. proc. civ. care, deși cuprinse în același Titlu III al C. proc. civ., referitor la „Competența instanțelor”, reglementează modul de determinare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, relevant pentru stabilirea căilor de atac cărora le este supusă hotărârea judecătorească într-un litigiu, căile de atac ce urmează a fi parcurse în raport de obiectul litigiului, precum și taxa de timbru datorată în cauză. Astfel, dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ., din Titlul III al C. proc. civ., referitor la „Competența instanțelor”, prevăd: „Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”. Alin. (2) al aceluiași articol prevede faptul că: „Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”. Faptul că pretențiile deduse judecății derivă din același raport juridic de răspundere civilă delictuală, ce are ca izvor accidentul produs în cauză, face aplicabile și dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”. În cauză, reclamanta A. a precizat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată la suma de 30.000 lei, reprezentând daune materiale, 1.000.000 lei, reprezentând daune morale, 42.000 lei reprezentând contravaloarea mașinii avariate în accidentul rutier și indexarea despăgubirilor civile (indemnizației de asigurare) cu rata indicelui de inflație din momentul producerii accidentului - 10 iulie 2012 - până la data plății efective și integrale a acestora, respectiv plata de penalități de 0,1%/zi întârziere din ziua de 07 mai 2013, când au expirat cele 3 luni prevăzute de art. 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asiguratorilor nr. 14/2011 pentru formularea unei oferte motivate la cererea de despăgubiri din data de 06 februarie 2013 și până la plata integrală și efectivă a indemnizației litigioase, acestea având aceeași cauză, respectiv accidentul căruia i-a fost victimă soțul său. De asemenea, ceilalți patru reclamanți - B., C., D. și E. - au solicitat câte 1.000.000 lei daune morale. Se reține, astfel, faptul că în acțiunea de față sunt formulate mai multe cereri principale, ale căror valori se situează, pentru fiecare cerere principală în parte, sub plafonul de 1.000.000 lei prevăzut de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel. Totodată, în cauză au incidență și prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: „În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului”. Cum în cauză instanța a fost sesizată cu mai multe capete de cerere distincte, unele ce privesc daune materiale, iar altele daune morale, ale căror valori se situează, pentru fiecare cerere principală în parte, sub plafonul de 1.000.000 lei, prevăzut de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în raport de interpretarea per a contrario a prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea primei instanțe, în întregul său, este supusă doar apelului. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Față de dispozițiile legale sus-menționate, recursul declarat de reclamanți este inadmisibil, hotărârea pronunțată de instanța de apel nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs. În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții C., D., E., C. B. și A. împotriva Deciziei nr. 109 din 30 ianuarie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.