ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 854/2016

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul

Tribunalul Hunedoara, Ia data de 12 iunie 2012, sub nr. x/97/2012,

reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâta

SC F. SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o

va pronunța să dispună obligarea pârâtei la piața de daune

materiale în cuantum de 30.000 Iei, respectiv la daune morale în cuantum de

1.000.000 lei, către reclamanta A.; la prestații periodice lunare în

cuantum de 1.000 lei (începând cu data producerii riscului asigurat, până

la împlinirea vârstei de 26 de ani, sub condiția continuării

studiilor) și la daune morale în cuantum de 1.000,000 lei către

reclamanta B.; la daune morale în cuantum de 500.000 lei către reclamantul

C.; la daune morale în cuantum de 500 000 lei către reclamanta D.; la

daune morale în cuantum de 500.000 lei către reclamantul E.; actualizarea

despăgubirilor cu dobânda de referință a Băncii Naționale

a României de la momentul producerii riscului asigurat, până la plata

efectivă a indemnizației de către asigurătorul pârât,

precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

În fapt, reclamanții au arătat,

că sunt rude (soție, fiică, părinți, respectiv frate)

cu defunctul G., care a fost victima unui accident rutier provocat de

conducătorul auto H.. În urma soluționării Dosarului de

urmărire penală nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă

judecătoria Deva, conducătorul auto a primit neînceperea

urmăririi penale în ceea ce privește săvârșirea

infracțiunii de ucidere din culpă.

Au mai arătat ea autocamionul era asigurat

la societatea de asigurare pârâtă, conform poliței de asigurare

și, urmare a faptului că nu mai este posibilă continuarea

procesului penai, solicită obținerea de despăgubiri direct de la

asigurătorul de răspundere civilă auto.

Reclamanții au susținut că, în

calitate de terți prejudiciați, au o acțiune directă

împotriva asigurătorului în temeiul contractului de asigurare, care, în

temeiul art. 24 din Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009,

poate acorda despăgubiri la un nivel minim de cel puțin 2.500.000

euro.

În drept, au invocat dispozițiile Ordinului

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, art. 998 C. civ., art.

56 C. com. și art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Prin întâmpinare, pârâta SC F. SA

București a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca

neîntemeiată.

Aceasta a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, susținând că fapta victimei a

fost cea care a condus, în mod exclusiv, la decesul acesteia, deoarece a

acționat accidental clapeta de deschidere a ușii în timpul mersului,

în contextul m care prezenta o alcoolemie de 2,25 gr.la mie, aspect

reținut și în ordonanța de neîncepere a urmăririi penale.

Pârâta a invocat și excepția

lipsei de interes, arătând că reclamanții nu au făcut

dovada vreunei vătămări, aceștia acționând în calitate

de rude ale defunctului.

Pe fondul cauzei, pârâta a

susținut că nu poate fi admisă o acțiune în care

vinovăția aparține persoanei care, prin succesori, invocă

un prejudiciu; acordarea de daune morale se tace în conformitate cu reglementările

speciale în materia asigurărilor, iar suma solicitată cu acest titlu

de reclamanți este vădit excesivă în raport cu practica în

materie.

În ceea ce privește obligarea Ia

daune materiale, pârâta a solicitat analiza dovezilor necesare pentru dovedirea

cuantumului acestora.

Prin sentința nr. 3019/CA/2013,

Tribunalul Hunedoara, secția a Il-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de

reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta SC F.

SA București.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că pretențiile reclamanților

referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale,

precum și la prestații periodice, nu sunt întemeiate.

Astfel, la data de 06 mai  2010, a avut loc pe

raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara un accident rutier, soldat cu

moartea numitului G.

Accidentul rutier a fost cercetat în Dosarul nr.

x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, care, prin

Ordonanța din 22 iulie 2011, a dispus neînceperea urmăririi penale față

de numitul H., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

ucidere din culpă.

Conform Ordinului nr. 21/2009, contractul de

asigurare obligatorie tic răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală

a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse

unei terțe părți prin intermediul vehiculului,

Or, în cuprinsul ordonanței de neîncepere

a urmării penale s-a reținut că vinovat de producerea

evenimentului rutier a fost numitul G., care, având o alcoolemie ridicată,

a acționat accidental clapeta de deschidere a ușii in timpul

mersului, și nu conducătorul autovehiculului,

Ca urmare, prima instanța a apreciat

că în speța dedusă judecății nu suni întrunite

condițiile răspunderii asigurătorului, nici în ce privește

daunele morale, nici pentru cele materiale.

S-a mai reținut că, potrivit Deciziei

nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu

modificările ulterioare, „persoanele fizice sau juridice care au în

proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și

tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere

civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe

teritoriul României, și să mențină valabilitatea

contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare"; potrivit art.

48

1

alin. (2) din aceeași lege, „contractul de asigurare

atestă existența asigurării de răspundere civilă

pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule'".

Aceste dispoziții legale, menite să

asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație,

impun obligativitatea încheierii și menținerii

valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării

persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse

prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995, eă drepturile persoanelor păgubite prin

producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct

împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele

obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea

obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".

Ulterior, prin Decizia nr. 22/2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a fost respins recursul în interesul

legii, menționându-se în considerente că interpretarea

dispozițiilor legale invocate nu diferă în esență de aceea

avută în vedere la elaborarea și adoptarea deciziei în interesul

legii anterioare, susmenționată.

Cererea de acordare a daunelor materiale a fost

respinsă în considerarea faptului că la dosar nu au fost depuse

dovezi din care să rezulte cuantumul acestora.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel nemotivat reclamanții A., B., C., D. și E.

Prin Decizia nr. 98/2013, Curtea de Apel Alba

Iulia, secția a ll-a civilă, a respins apelul declarat de către

reclamanți împotriva sentinței nr. 3019/CA/2013, pronunțată

de Tribunalul Hunedoara.

Pentru a dispune astfel, instanța

de apel a reținut că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995

stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza

contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțele persoane păgubite prin

accidentele de vehicule.

În speță, nu se poate

reține că asiguratul pârâtei - conducătorul auto H. - este cel

care este răspunzător de producerea accidentului soldat cu decesul

numitului G.

Astfel, în Dosarul penal nr. x/P/2010, prin

Ordonanța din 22 iulie  2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria

Deva a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față

de numitul H., cercetat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

ucidere din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 178 alin.

(1) și (2) din C. pen., reținând că nu s-a evidențiat

existența vreunui raport de cauzalitate între conduita acestuia și

producerea evenimentului rutier în urma căruia G. a decedat. A fost

avută în vedere conduita victimei, care prezenta o alcoolemie

ridicată, de 2,25 gr.%

0

.

Prin urmare, instanța de apei a

apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 -

999 C. civ.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți

împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a Il-a civilă, care, prin Decizia nr. 5 din 13

ianuarie 2015, a casat Decizia nr. 98/2013, pronunțată de Curtea de

Apel Alba Iulia, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, a arătat

că, în argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel Alba

lulia a ignorat dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 și pe cele ale art.

50-51 din Legea nr. 13671995, în egală măsură, instanța de

apel a ignorat deciziile pronunțate în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți, respectiv Decizia nr. 1/2005 și Decizia nr. 29/2009.

A mai reținut Înalta Curte faptul că

unicul argument reținut de către instanța de apel se

bazează pe concluziile cuprinse în ordonanța dată în dosarul

penal, cu referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ., în

condițiile în care temeiul de drept invocat de către reclamanți

îl constituie dispozițiile Legii nr. 136/1995 și Ordinul Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009. Or, ignorarea prevederilor legale

menționate și lipsa analizei probatoriului administrat în cauză

a fost apreciată ele Înalta Curte de Casație și Justiție ca

fiind de natură să atragă, conform art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare în vederea lămuririi

situației de fapt prin completarea probatoriului.

A mai arătat Înalta Curte că

instanța de trimitere urmează a stabili, eu prilejul

rejudecării,. cu respectarea limitelor învestirii, dar și a

principiului rolului activ, condițiile de anirenare a răspunderii

contractuale, în raport cu cele reținuse prin ordonanța dată în

dosarul penal, în sensul că autovehiculul prezenta mecanismul de

deschidere ușă dreapta montat neeorespunzător, fiind făcută

mențiunea ,,deschidere inversă".

În plus. s-a menționat că instanța

de apel va trebui să aibă în vedere dezlegările date de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în secții unite, prin Deciziile nr.

1/2005 și 29/2009, potrivit cărora, prin acoperirea prejudiciului

suferit de terțul victimă a accidentului de circulație,

asigurătorul își îndeplinește obligația proprie,

sumată prin contractul de asigurare, fiind deci o răspundere

directă ce decurge din achiesarea asigurătorului la riscurile

conduitei asiguratului.

Cu prilejul rejudecării, cauza a fost

înregistrată sub nr. x/97/2012*.

Prin Decizia nr. 293 din 17 iunie 2015, Curtea

de Apel Alba lulia, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de

către apelanții-reclamanți A., B., C., D. și E.împotriva

sentinței nr. 3019/CA/2013, pronunțata de Tribunalul Himedoara,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul

nr. x/97/2012 și în consecință:

A modificat sentința atacata în sensul că a

admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC F. SA și a obligat-o pe

pârâtă să plătească reclamanților suma de 810.000 lei

cu titlu de despăgubiri, astfel: reclamantei A. suma de 225.000 lei, cu

titlu de daune morale; reclamantei B. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune

morale; reclamantului C. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale;

reclamantei D. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale si reclamant uhu E.

suma de 90.000 lei, cu titlu de daune morale, toate actualizate cu indicele de

inflație de la data pronunțării hotărârii, până la

data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale

a României începând cu aceeași dată, până la data achitării

efective.

A fost obligată pârâta să

plătească reclamantei A. suma de 5.000 lei, cu titlu de

despăgubiri materiale, actualizate cu indicele de inflație de la data

de 23 mai 2012, până la data achitării efective, precum și

dobânda Băncii Naționale a României începând cu aceeași

dată, până la data achitării efective.

A respins, în rest, acțiunea și a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10.000 lei către

reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată și la plata

sumei de 4.8514,5 lei, către stat, reprezentând taxă judiciară

și timbru judiciar, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a pronunța această

hotărâre, curtea de apel a reținut că, la data de 06 mai 2010,

pe raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara, a avut loc un accident de

circulație, în care a fost implicat autocamionul.

Autocamionul a fost condus de către

martorii H., iar în autocamion s-au mai aflat martorul I. în dreapta

șoferului, și victima G., pe locul din dreapta al cabinei, lângă

portieră.

La un moment dat, într-o curbă largă

la stânga, ușa din dreapta a cabinei autocamionului s-a deschis și G.

a căzut de pe scaun direct pe carosabil; în urma leziunilor suferite,

acesta a decedat la data de 15 mai  2010.

Reclamanții sunt rude ale defunctului G.,

astfel: A. este soția supraviețuitoare, B. este fiica, C. și D.

sunt părinții, iar E. este fratele.

La data producerii accidentului,

autocamionul era asigurat la societatea pârâtă, conform poliței de

asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 49 lit. a) din

Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza

contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente

de vehicule și tramvaie, precum și pentru cheltuieli făcute de

asigurați în procesul civil, în conformitate eu legislația în vigoare

din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul cu cel

mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația

respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Dispozițiile art. 50 din

același act normativ prevăd că despăgubirile se acordă

pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu

titlu de dezdaunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite

prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea

ori distrugerea de bunuri. în caz de vătămare corporală sau

deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara

vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în

acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se

acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care

formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul/soția sau

persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 26

alin. (1) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2/2009,

asigurătorul R.C.A. are obligația de a despăgubi partea

prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin

intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în

cererea de despăgubire dovedite prin orice mijloc de probă, iar,

potrivit dispozițiilor alin. (2) pct. 3 al aceluiași articol,

obligația de a despăgubi partea prejudiciată subzistă

inditerent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, atât în timpul

deplasării, cai și în timpul staționării vehiculului

asigurat, pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul

își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea

vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului,

prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a

substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate.

Având în vedere aceste dispoziții

legale, precum și faptul că, în materia asigurării de

răspundere civilă auto, față de persoana prejudiciată

răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală

întemeiată pe contractul de asigurare, încheiat în condițiile Legii

nr. 136/1995, care așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 3 din 28 martie 2005, coexistă cu

răspunderea civilă delictuală, bazată pe dispozițiile art.

998 C. civ. instanța de apei a constatat că societății

pârâtei îi revine obligația de a piâii despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat în mod indirect reclamanților prin accidentul de circulație în

care a fost implicat autovehiculul asigurat.

Dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. b)

din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009

prevăd că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru

cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului

vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs

din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, cu excepția

situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5, care vizează

prejudiciile provocate terților, consecință a deschiderii

ușilor în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori

staționează, de către pasagerii acestuia, fără

asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării

celorlalți participanți la trafic.

În speță, prin ordonanța

din 22 iulie  2011 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Deva în Dosarul nr. x/P/2030, s-a dispus neînceperea urmării penale

față de conducătorul autovehiculului, sub aspectul comiterii

infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și

(2) din C. pen. (reținându-se că nu există raport de cauzalitate

între conduita conducătorului autovehiculului și evenimentul de

trafic rutier soldat cu decesul victimei).

De asemenea, și față de cele trei cadre

militare ale U.M. ... Beiuș s-a dispus neînceperea urmării penale sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 37 și 38

din Legea nr. 319/2006, prin rezoluția din 10 februarie 2012, dată în

Dosarul nr. x/P/2011 de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Timișoara (reținându-se îndeplinirea de către aceștia a

obligațiilor ce le reveneau în ceea ce privește securitatea și

sănătatea în muncă și, respectiv, pregătirea ș verificarea

autocamionului, precum și instruirea membrilor echipajului în vederea

respectării regimului de circulație pe drumurile publice).

Cu toate acestea, în speță nu

poate fi exclusă răspunderea proprietarului autovehiculului asigurat

în condițiile în care, potrivit procesului-verbal, depus la fila 16 în Dosarul

nr. x/l/2011 încheiat cu ocazia verificării tehnice a autocamionului

implicat în accident, s-a constatat că mecanismul de închidere a ușii

din dreapta a fost montat necorespunzător, deschiderea fiind inversă

decât ar fi fost în mod normal.

Mai mult, din actele aflate la dosar nu

rezultă, în mod neechivoc, că anterior deplasării victima ar fi

fost instruită, în mod expres, asupra modului de deschidere a ușii

cabinei autocamionului, dat fiind faptul că deschiderea ușii era

inversa, și nici că aceasta ar fi avut cunoștință de

acest iucru, sarcina probei sub acest aspect revenindu-i pârâtei. Prin urmare,

în condițiile în care nu s-a demonstrat că victima a deschis în mod

voit ușa camionului, chiar în situația în care instanța ar

reține acționarea accidentală a clapeîeî de deschidere a

ușii cabinei autocamionului, ca urmare a dezechilibrării acesteia,

cauzată de consumul de băuturi alcoolice, în cauză nu poate fi

reținută culpa exclusivă a persoanei prejudiciate drept cauza de

înlăturare a răspunderii proprietarului autovehiculului asigurat

Ca urmare, întrucât din proba testimonială

administrată a rezultat că în perioada spitalizării victimei au

fost efectuate cheltuieli în sumă de aproximativ 2.000-2.500 lei, iar cu

înmormântarea acesteia s-au cheltuit aproximativ 3.000-3.500 lei, instanța

de apel a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei A.

suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de aceasta în perioada

spitalizării, și suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate

de aceasta eu înmormântarea victimei, cu titlu de despăgubiri materiale,

actualizate eu indicele de inflație, de la data de 23 mai  2012 și

până la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale

a României, începând cu aceeași dată și până la data

achitării efective.

De asemenea, a fost obligată pârâta

să plătească reclamanților suma de 810.000 lei cu titlu de

daune morale, după cum urmează: reclamantei A. suma de 225.000 lei,

cu titlu de daune morale; reclamantei B. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune

morale; reclamantului C. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale;

reclamantei D. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale: reclamantului E. suma

de 90.000 lei, cu titlu de daune morale, toate actualizate cu indicele de

inflație de la data pronunțării hotărârii și până

la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale

a României începând cu aceeași data și până la data

achitării efective.

Referitor la cuantumul daunelor morale

acordate, instanța de apel a arătat că a avut în vedere în

primul rând faptul că determinarea despăgubirilor cuvenite

persoanelor prejudiciate nepatrimonial vizează efectul compensatoriu

și nu prețuirea valorii patrimoniale lezate, dreptul la viață

fiind inestimabil.

Acordarea despăgubirilor

urmărește alinarea suferinței pricinuite. prezumându-se. păm

ia dovada contrară, existența prejudiciului moral pentru anumite

categorii de persoane, cum sunt, spre exemplu, soția

supraviețuitoare, descendenții, ascendenții direcți și

colateralii privilegiați.

Pentru considerentele expuse, având în

vedere eă pentru cuantificarea prejudiciului moral nu există criterii

legale de determinare, statuând în echitate. această instanță a

apreciat că acordarea unor despăgubiri morale în cuantumul

menționat este de natură a contribui la repararea prejudiciului ce

Ie-a fost cauzal reclamanților prin decesul soțului și,

respectiv, rudei lor în accidentul de circulație în care a fost implicat

autovehiculul asigurat de către pârâtă.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei B., în calitate de fiică a victimei, de acordare a unor

prestații periodice lunare în cuantum de 1.000 de lei, de la data

producerii riscului asigurat și până la împlinirea vârstei de 26 de

ani, instanța de apel a constatat, potrivit înscrisului depus la fila 66

în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, că

reclamanta beneficiază de o pensie de urmaș în sumă de 642 lei

lunar, astfel că, în lipsa oricăror dovezi nu s-a putut stabili

dacă această sumă depășește sau nu suma

alocată de către victima accidentului întreținerii șî

formării profesionale a reclamantei, motiv pentru care a fost

respinsă cererea formulată de această reclamantă sub acest

aspect.

Întrucât pârâta a căzut în pretenții,

în conformitate cu prevederile art. 274 din C. proc. civ., aceasta a fost

obligată să plătească reclamanților suma de 10.000

lei. reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Având în vedere că

reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de

ia plata taxelor judiciare de timbru, în conformitate cu prevederilor art. 18

din O.G. nr. 51/2008, instanța de apei a dispus obligarea pârâtei ia plata

către stat a sumei de 48.514,5 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru,

calculate proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul

procedural. pârâta SC F. SA București, solicitând admiterea căii de

atac, modificarea în tot a hotărârii atacate și menținerea

sentinței Tribunalului Hunedoara de respingere a cererii de chemare în

judecată, ca neîntemeiată; de asemenea, a solicitat respingerea

cererii de chemare în garanție și obligarea

apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu prevederile art. 300 alin.

(3) coroborate cu prevederile art. 403 alin. (4) C. proc. civ.

apelanta-pârâtă a solicitat suspendarea provizorie a executării

hotărârii până la soluționarea recursului, iar potrivit art. 300

alin. (2) C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării hotărârii

până la soluționarea recursului. Aceste cereri au fost respinse la

data de 15 octombrie 2015, respectiv ia 20 noiembrie 2015, pentru

considerentele care se regăsesc în încheierile de ședință.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă a redat dispozițiile art. 26 din Ordinul nr. 21 din

19 noiembrie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule, conform cărora:

"(1) Asigurătorul R.C.A. are

obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile

suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat,

potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite

prin orice mijloc de probă, fără a se depăși limitele

de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A., în

condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de

valabilitate a poliței de asigurare R.C.A., se acordă

despăgubiri, în forma bănească, pentru:

consecință a deschiderii ușilor vehiculului în timpul mersului

sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către

pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol

siguranța deplasării celorlalți participanți la

trafic."

De asemenea, recurenta-pârâtă a

redat dispozițiile art. 41, 42 și 49 din Legea nr. 136 din 29 decembrie

1995 și pe cele ale art. 27, 28 și 49 din Ordinul nr. 21 din 19

noiembrie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule și a susținut că întrucât nu se face

dovada atacării ordonanței de către intimații-reclamanți,

în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale

în ceea ce-l privește pe șofer sau pe angajatorul proprietar al

autovehiculului implicat în eveniment, care să dea dreptui la

pretenții din partea reclamanților.

Astfel, pentru angajarea răspunderii

civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele

condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte

ilicite, existența unui raport de cauzalitate și existența

vinovăției.

Or, în speță, organele de cercetare

penală au constatat nevinovăția făptuitorului H., acesta

nerăspunzând pentru presupusele daune cauzate reclamanților. De asemenea,

nici angajatorul asigurat U.M. ... Beiuș nu este răspunzător

față de fapta proprie a victimei care, pe perioada deplasării,

s-a aflat în stare de ebrietate și a acționat în mers dispozitivul de

închidere a ușii. A susținut recurenta că, indiferent de

modalitatea de montare a mecanismului de deschidere/blocare, existând fapta

acționarii dispozitivului în mers de către persoana aflată în

stare de ebrietate, tară a exista dovada ca acest dispozitiv s-a defectat/deschis

accidental (spre a se putea reține aplicarea art. 26 alin. (2) pct. 3 din

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/82009, întrucât ne

afiam în fața unei fapte a victimei, nu în fața unui prejudiciu

produs prin fapta lucrului), în mod nereal s-a putut reține o soluție

contrară, probatoriul dovedind faptul că victima G. a acționat

clapa de deschidere a portierei, fapt recunoscut și de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată, în acest sens în rezoluția din

10 februarie 2012, dată în Dosarul nr. x/P/20II, se menționează acționarea

manetei de către G. aflat sub influența băuturilor alcoolice.

Acest fapt se coroborează cu concluziile necontestate ale Comisiei

desemnate din 14 mai 2010 care a procedat la verificarea și analizarea

modului da închidere/deschidere a ușilor cabinei autocamionului, ocazia cu

care s-a constatat că mecanismul de deschidere/blocare este montat corect,

are cursa de deschidere largă șî se acționează prin

apăsare, astfel încât ușa nu poate fi deschisă decât dacă

este acționată maneta acestui mecanism.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, fiind dovedit faptul că

nu ne aflăm în ipoteza prejudiciului produs prin fapta lucrului, când

prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau

inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de

deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea

accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor

transportate.

În opinia recurentei-pârâte, nu sunt incidente

nici dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 5, deoarece victima este aceea

care, prin fapta săvârșită cu vinovăție exclusivă,

a produs prejudiciul, nefiind în ipoteza în care cererea de chemare în

judecată este formulată de un terț vătămat prin fapta

pasagerului.

A mai arătat recurenta-pârâtă

că, astfel cum rezultă din Rezoluția din 10 februarie 2012

dată în Dosarul nr. x/P/2011 (care nu a fost atacată), anterior

plecării în curea, au fost respectate prevederile cuprinse în Legea nr. 319/2006

privind securitatea și sănătatea în muncă, respectiv s-a

realizat instruirea membrilor echipajului mașinii, instruire care

vizează executarea misiunii pe auto, pregătirea și efectuarea

pazei pe auto (așadar inclusiv adaptarea la mijloacele de

închidere/deschidere auto destinat transport militar - regim special nu

transport ocazional în care nu ai avea cunoștința de instrumente,

mecanisme deschidere/închidere esențiale în misiune militară); de

asemenea a fost realizat sub semnătura, instructajul privind respectarea

regimului circulației pe drumurile publice și de evitare a

accidentelor cu toți pasagerii auto; anterior plecării în cursă

s-a efectuat verificarea tehnică a autocamionului.

În condițiile existenței

șî îndeplinirii normelor legale, a asigurării unei pregătiri

specifice și special necesare deplasării dar și pazei bunului

miiitar (incluzând, căile de acces/evacuare din vehicul) singura fapta

este cea a victimei, victimă care a acționat eu o alcoolemie de 2.25

gr. la mie Ia momentul producerii faptei sale, aceea de a deschide ușa

autovehiculului prin acționarea voită, prin manifestarea forței

mecanice necesare acționarii mecanismului ușii de acces.

Fiind vorba despre o răspundere

civilă delictuală, partea împotriva căreia se îndreaptă

cererea trebuie să fi produs un prejudiciu reclamanților, după

cum trebuie să existe vinovăție și legătură de

cauzalitate între persoană, fapta ilicita și prejudiciul produs, în

sensul art. 998 și următoarele C. civ. în vigoare la data producerii

evenimentului.

În opinia recurentei-pârâte, în speță

nu poate ii atrasă răspunderea asigurătorului deoarece chiar

victima este responsabilă de producerea evenimentului cauzator de daune,

principiu! nemvoeărit propriei culpe fiind pe deplin aplicabil în

speță, iar reclamanții acționează în calitate de rude

ale defunctului vinovat de producerea evenimentului. Prin urmare, nu poate fi

admisă cererea de chemare în judecată în condițiile în care

vinovăția aparține persoanei care, prin succesori, pretinde

repararea unui prejudiciu.

În contextul în care s-a dovedit că fapta

conducătorului auto H. nu întrunește elementele constitutive ale unei

infracțiuni, dispunându-se neînceperea urmăririi penale, fapta

exclusivă a victimei fiind cea care a condus în mod direct la producerea

evenimentului, intimații-reclamanți nu sunt

îndreptățiți la despăgubiri, decesul fiind provocat de

chiar fapta victimei; interesul acestora nu îndeplinește, în mod

cumulativ, condițiile legale.

Astfel, interesul reclamanților trebuie să fie

legitim, născut sau actual, și cum la data introducerii cererii era

dovedită culpa exclusivă a victimei, interesul acestora nu este

legitim; pe de alta parte, întrucât nu sunt soluționate alte aspecte

vizând aplicarea normelor cuprinse în Legea nr. 319 din 14 iuiie 2006, Legea

securității și sănătății în muncă,

interesul nu este născut și actual.

Astfel, intimațiî-reclamanți nu justifică

interesul în formele cerute de legiuitor și ocrotit de acesta, și nu

promovează o acțiune ce are ca scop protejarea unui drept ci

încearcă sancționarea pârâtei pentru faptele exclusive ale victimei,

reclamanții nefăcând dovada vreunei vătămări a

drepturilor lor (1169 C. civ.) și acționând în calitate de rude ale

defunctului vinovat de producerea evenimentului.

A mai arătat recurenta-pârâtă că

interpretarea dată de către reclamanți normelor legale în

vigoare este una care ignoră prevederile cuprinse în art. 42 din Legea nr.

136/1995 (în vigoare la data investirii instanței) și art. 27 alin.

(1) lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21 din

19 noiembrie 2009 (în vigoare ia data producerii evenimentului) - necesar a fi

analizate din prisma art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., care

prevăd excluderea victimei și a succesorilor săi din categoria

persoane prejudiciate, asigurătorul neputând fi obligat să acorde

despăgubiri în situația existenței culpei exclusive a numitului

G., care dovedit a acționat prin forță mecanică clapeta de

deschidere a portierei.

Art. 26 alin. (2) pct. 5 din Ordinul nr. 21/2009, invocat

de către intimațit-reclamanți, vizează strict prejudiciul

produs prin acțiunea victimei altor persoane vătămate prin

deschiderea ușii în mers, operațiunea fiind prezentată ca una

realizată „fără asigurarea că nu se pune în pericol

siguranța deplasării celorlalți participanți la

trafic", aceștia fiind terții la care se face referire de

către legiuitor și care au suferit prin implicarea în accident ca

urmare a faptei celui care deschide ușile în mers, ipoteză care nu se

regăsește în speță.

Cum victima este cea care a produs evenimentul

prin fapta sa directă, aceea de a deschide ușile în timpul

deplasării autovehiculului, fapta trebuie analizată coroborat cu

gradui de alcoolemie reținut prin Ordonanța de neîncepere a

urmăririi penale din 22 iulie 2011.

Or, în cererea de chemare în judecată

formulată de către reclamanți, s-a invocat preluarea de

către asigurător a răspunderii civile a făptuitorului,

susținându-se că persoanele păgubite sunt beneficiare ale unui

drept autonom împotriva asigurătorului și că. dată fiind

imposibilitatea de a continua procesul penal, acțiunea este

admisibilă.

Principiu! neinvocării propriei culpe este

pe deplin aplicabil în speță, reclamanții acționând în

calitate de rude ale defunctului vinovat de producerea evenimentului. Ca

urmare, nu se poate admite o acțiune în care vinovăția

aparține persoanei care, prin succesori, pretinde repararea unui

prejudiciu.

În contextul în care faptei conducătorului

auto H. îi lipsește unul din elementele constitutive ale

infracțiunii, disptmându-se nemeeperea urmăririi penale, iar fapta

victimei este cea care a condus în mod direct la producerea evenimentului,

intimați i-reclamanți nu sunt îndreptățiți la

despăgubiri, decesul fiind provocat de chiar fapta victimei. Prin urmare,

răspunderea asigurătorului nu îndeplinește, în mod cumulativ,

condițiile legale.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat

că, în cazul în care se va reține o eventuală

incidență a prejudiciului produs prin fapta lucrului, să se

facă aplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 privitor la culpa victimei în

producerea evenimentului, fapta constând în deschiderea ușii în mers prin

apăsare a mecanismului pe fondul alcoolemiei de 2.25 gr. Ia mie, fiind

necesar a fi analizate de către instanța de judecată starea de

pericol și gradul de vinovăție a victimei, pe care l-a apreciat

ia aproape 100%.

Cu referire la cuantumul despăgubirilor

solicitate, recurenta-pârâtă a arătat că daunele morale

solicitate trebuie respinse având în vedere jurisprudența

națională. Conform reglementărilor speciale în materia

asigurărilor (Legea nr. 136/1995 cu modificările și

completările ulterioare și normele Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor privind asigurarea de răspundere civilă auto în

vigoare) daunele morale se acordă în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România.

Pe de altă parte, astfel cum s-a

reținut în jurisprudența națională, daunele morale trebuie

să fie astfel acordate de către instanțele de judecată,

încât să nu constituie pentru părțile civile o

îmbogățire fără just temei.

A arătat recurenta-pârâtă

că, fără a încerca să minimalizeze pe această cale

suferința pricinuită de eveniment intimaților, părinți

sau soție, atâta timp cât nu există criterii de referință

pentru acordarea daune morale de către instanțele de judecată,

se impune în mod obiectiv și imperativ stabilirea cuantumului acestora raportat

la condițiile concrete de producere a evenimentului, adaptat la fiecare

caz în parte, deoarece ceea ce este specific asigurării de răspundere

civilă auto este caracterul de dcsdăunare al acesteia, în baza ei

păgubitul neputând obține un câștig din asigurare, ci fiind

despăgubit de asigurător pentru prejudiciul efectiv suferit.

Or, în cazul în care autoturismul nu ar

fi avut asigurare la data accidentului, astfel de despăgubiri ar fi fost

imposibil de achitat de către persoana vinovată. De aceea simpla

prezență a asigurătorului în proces nu trebuie să

constituie pentru instanța de judecată un motiv în plus pentru a

acorda despăgubiri pentru daune morale în sume exagerate, mai ales că

pentru despăgubirile care se achită de către asigurător,

acesta urmează să se îndrepte, în condițiile legii» împotriva persoanei

vinovate; instanța trebuie să aibă în vedere toate criteriile

privind fapta ilicită a participanților ia producerea accidentului

și vinovăția celor implicați în limitele legale, ori

aplicarea normelor specifice.

Valorile ridicate solicitate drept daune morale în

prezenta cauză de către rudele victimei, în absența unor

criterii legale de apreciere în cuantificarea prejudiciului, sunt emise

fără analiza concretă a contravalorii unui prejudiciu moral,

instanța trebuind să statueze în echitate, având în vedere practica

judiciară în materie. O astfel de apreciere a cuantumului daunelor morale

trebuie să vizeze interesele tuturor părților în proces, astfel

încât reparația obținută de una din ele să nu se transforme

într-o „amendă".

A mat arătat recurenta-pârâtă

că suma solicitată de către reclamanți, reprezentând daune

morale, este vădit excesivă în raport de practica judiciară în

materie, astfel ca se impune reducerea lor într-un cuantum rezonabil, în acord

cu practica judiciară în materie.

Este incontestabil că

părțile civile în cauză au fost supuse unor suferințe

psihice, traversând o perioadă deosebit de dificilă de la data

decesului, respectiv efectele accidentului, prejudiciul din această

perspectivă fiind unul real, iar daunele morale trebuie să aibă

caracter reparatoriu, pentru a compensa lipsurile din viața

părților civile, practica judiciară în materie fiind că

sumele de bani acordate eu titlu de daune morale trebuie să aibă

efecte compensatorii, nepuîându-se transforma într-un izvor ai

îmbogățirii fără just temei, sens în care se impune

acordarea de daune morale în limitele practicii judiciare naționale

(cuantumul regăsit în jurisprudență fiind încadrat într-o medie

de 30.000 lei pentru soție și copil și 20-000 lei pentru

părinți). În ceea ce îi privește pe frații majori, în

majoritatea cazurilor jurisprudență nu acordă daune acestora,

persoane majore cu o familie proprie. La acestea se adaugă diminuări

rezultând din gradul de vinovăție și întinderea răspunderii

victimei.

Riscurile normale firești activității

de deplasare reprezintă respectarea unor reguli uzuale, nefiind însă

acceptabilă și neputând fi lăsată nesancționată

sub aspectul necunoașterii regulilor de circulație a pasagerilor și

disciplina muncii, conduita în nesocotirea cadrului reglementat și

imprudența victimei care a acceptat riscuri anormale și chiar

excesive, încălcând normele legale.

În ceea ce privește

jurisprudență națională (art. 49 alin. lit. f) din Ordinul Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor

privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule), soluția urmează a se încadra în

limitele despăgubirii medii acordate de instanțele naționale.

În ceea ce privește daunele materiale

solicitate, recurenta-pârâtă a solicitat analiza dovezilor necesare în

dovedirea cuantumului acestor daune materiale. urmând a se admite în limita

dovezilor existente și dovedite ca afectate strict efectelor accidentului.

Pentru argumentele expuse,

recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

hotărârii atacate și în consecință, respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți A., B., C., D.

și E. au formulai întâmpinare prin care au solicitat menținerea Deciziei

civile nr. 293, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 17

iunie  2015, și, pe cale de consecința, respingerea recursului

declarat de recurenta-pârâtă SC F. SA.

De asemenea, intimații-reclamanți au

solicitat respingerea cererii de suspendare provizorie a executării

hotărârii recurate și a cererii de suspendare a executării

hotărârii până la soluționarea recursului, precum și

obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate

în fața instanțelor de fond, apel și recurs, potrivit

chitanțelor depuse la dosar.

În opinia intimaților-reclamanți,

în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că sunt întrunite

condițiile răspunderii civile contractuale a asigurătorului de

răspundere civilă auto față de persoanele prejudiciate, în speță.

și a dispus admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată,

acordând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale și morale

într-un cuantum ce vizează repunerea reclamanților-intimați în

situația anterioară producerii riscului asigurat, așa cum s-a

statuat prin Decizia nr. 2129/2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu

taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.673,26 lei, achitată cu

Ordinul de plată nr. 1 din 20 noiembrie 2015. emis de SC J. SA.

În faza procesuală a recursului nu s-au

administrat probe.

Examinând decizia recuratâ prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul nu

este fondat și urmează să ii respingă pentru

considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte

constată că, prin hotărârea atacată cu recurs, Curtea de

Apel Alba lulia a admis apelul declarat de reclamanți, iar pe fond a admis

cererea de chemare în judecată, reținând, în esență,

că răspunderea pârâtei, în calitate de asigurător, este una

contractuală, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în

condițiile Legii nr. 136/1995.

De asemenea, Înalta Curte

menționează că. față de dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., dezlegările date de recurs în primul ciclu procesual

suni obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, față de cele

statuate prin Decizia nr. 5 din 13 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

mod corect instanța de apel s-a raportat, în rejudecare, la

dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 și la cele ale art. 50-51 din

Legea nr. 136/1995. Deasemenea, în mod corect a dat eficiență Deciziilor

nr. 1/2005 și nr. 29/2009, pronunțate în recurs în interesul legii de

secțiile unite ale Înaltei Curți.

Astfel, în acord cu dezlegarea

dată de instanța de recurs, privitoare la caracterul contractual al

răspunderii asigurătorului, curtea de apel a cercetat condițiile

antrenării acestui tip de răspundere civilă.

Pe cale de consecință, Înalta Curte

urmează să înlăture criticile prin care recurenta-pârâtă a

pus in discuție condițiile antrenării răspunderii civile

delictuale. întrucât nu acest tip de răspundere constituie, în

speță, fundamentul obligației de plată a

despăgubirilor.

Cu referire la dispozițiile art. 26 alin.

(2) pct. 5 (iar nu alin. (1), cum s-menționat în cererea de recurs) din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, Înalta Curte

reține că instanța de apel le-a interpretat și aplicat în

mod corect, victima accidentului având calitatea de terț față de

părțile din contractul de asigurare din care decurge răspunderea

civilă contractuală a recurentei -pârâte.

De asemenea, în mod corect au fost interpretate

și aplicate dispozițiile art. 49 lit. a) și art. 50 din Legea nr.

136/1995.

Astfel, pe baza situației de fapt

reținute de instanța de apei, văzând și dezlegările

cuprinse în decizia de recurs pronunțată în primul ciclu procesual,

precum și Deciziile nr. 1/2005 și 29/2009, date în recurs în

interesul legii, Înalta Curte reține că prin raportare ia natura

răspunderii civile (contractuală) și ia împrejurarea de fapt

care a generat faptul păgubitor, respectiv modul neconform de montare a

dispozitivului de închidere a ușii din dreapta autovehiculului,

dispozițiile legale evocate constituie temeiul acordării de

despăgubiri pentru prejudicii provocate terților, în a căror

categorie se înscrie și autorul intimaților-reclamanți.

Examinând, în continuare, cererea de recurs, Înalta

Curte constată că recurenta - pârâtă a invocat trei motive de

recurs, respectiv pe cele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., fără a indica, cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dacă, în concret, decizia reeurată nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau dacă, dimpotrivă, acestea sunt contradictorii

sau străine de natura pricinii.

De asemenea, recurenta - pârâtă nu

a arătat din ce perspectivă ar fi incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care

acest text de lege are în vedere motivul de nelegalitate rezultând din

greșita interpretare a actuiui juridic dedus judecății, orî a

schimbării de către instanță a naturii sau înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar criticile de

recurs pornesc de la premisa examinării în cauză a condițiilor

răspunderii civile delictuale.

Sub un alt aspect Înalta Curte subliniază

că, față de structura legală a căii de atac a

recursului exercitat în condițiile art. 304 C. proc. civ., care este o

cale de atac extraordinară, ce vizează exclusiv legalitatea

hotărârii atacate, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte

privitoare la stabilirea situației de fapt și la interpretarea

probelor, care se constituie în critici de neterminabile.

Împrejurarea că nu s-a constatat

existența unei culpe a conducătorului auto H. nu prezintă nicio

relevanță juridică, întrucât, așa cum s-a menționai

deja, în speță nu se analizează condițiile răspunderii

civile delictuale. ci cele ale răspunderii contractuale.

În ceea ce plivește culpa victimei, Înalta

Curte constată că instanța de apel a examinat conduita acesteia

și a reținut starea de ebrietate și gradul ridicat al

alcoolemiei, însă a apreciat că, în condițiile în care nu s-a

dovedit că G. a deschis în mod voit ușa camionului, nu se poate

considera că acesta a avut culpă exclusivă în producerea

accidentului. Pe cale de consecință, mi a fost înlăturată

răspunderea proprietarului vehiculului asigurat, însă s-a ținut

seama de cuîpa concurentă a victimei îa cuantificarea prejudiciului.

Față de considerentele expuse nu pot

fi primite criticilc prin care recurenta-pârâtă a susținut că

intimații-reciamanți nu justifică legitimare procesuală

activă din perspectiva interesului, care nu ar îndeplini cerințele de

a fi legitim, născut și actual deoarece autorul acestora ar fi fost

singurul vinovat de producerea accidentului,

Așa cum s-a arătat, pe baza

materialului probator administrat (a cărei analiză excede controlului

de legalitate), în cauză nu a fost reținută culpa exclusivă

a victimei, astfel că, intimații-reclamanți justifică

interesul de a valorifica drepturile de natură patrimonială

solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Cu referire la solicitarea formulată în

subsidiar de recurentă, privitoare la aplicarea dispozițiilor art. 28

din Ordinul nr. 21/2009 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Înalta

Curte reține că instanța de apel a dat eficiență

acestor dispoziții, cuantificarea în concret a culpei concurente fiind o

operațiune lăsată la aprecierea instanței de fond; în plus,

solicitarea reeurentei-pârâte de a se avea în vedere o culpă în procent de

100% a victimei, vine în contradicție cu însăși noțiunea de

culpă concurentă. fiind o modalitate mascată e a reitera

susținerile privitoare la culpa exclusivă a victimei.

În ceea ce privește eriticite privitoare

Ia cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte reține că

recurenta - pârâtă, în ceea ce privește daunele morale, a solicitat

reducerea cuantumului acestora, în ceea ce îi privește pe soția,

fiica și părinții victimei, aducând argumente care nu pun în

discuție legalitatea deciziei ci pentru considerente de ordin general

privitoare la necesitatea evitării îmbogățirii fără

just temei a acestor intimați - reclamanți și Ia asumarea

riscurilor firești ale activității de deplasare, în privința

fratelui major al victimei, a susținut că în practică nu se

acordă despăgubiri pentru frații majori care au familie proprie.

Fără a contesta împrejurarea că

nu există criterii legale de cuantificare a daunelor morale și

Iară a susține că au fost încălcate dispozițiile art. 49

alin. (1) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009,

reeurenta-pârâtă a susținut că, în jurisprudentă, daunele

morale se încadrează într-o medie de 30.000 lei pentru soție și

copil și 20.000 lei pentru părinți.

Cu referire îa aceste susțineri Înalta

Curte constată că dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 prevăd că

daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și

jurisprudentă din România, insă noțiunea de jurisprudentă

nu se poate rezuma la decizii izolate de speță ci era necesar ca

recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând

situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant criterii pe

baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daune cu caracter

moral.

Or, în speță, recurenta-pârâtă a

menționat niște valori pentru care nu s-a precizat în ce cauze

și în ce circumstanțe au fost acordate.

În plus, operațiunea de cuantificare a

prejudiciului se circumscr