ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2016

Decizia nr. 854/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Hunedoara, Ia data de 12 iunie 2012, sub nr. x/97/2012, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâta SC F. SA București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la piața de daune materiale în cuantum de 30.000 Iei, respectiv la daune morale în cuantum de 1.000.000 lei, către reclamanta A.; la prestații periodice lunare în cuantum de 1.000 lei (începând cu data producerii riscului asigurat, până la împlinirea vârstei de 26 de ani, sub condiția continuării studiilor) și la daune morale în cuantum de 1.000,000 lei către reclamanta B.; la daune morale în cuantum de 500.000 lei către reclamantul C.; la daune morale în cuantum de 500 000 lei către reclamanta D.; la daune morale în cuantum de 500.000 lei către reclamantul E.; actualizarea despăgubirilor cu dobânda de referință a Băncii Naționale a României de la momentul producerii riscului asigurat, până la plata efectivă a indemnizației de către asigurătorul pârât, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

În fapt, reclamanții au arătat, că sunt rude (soție, fiică, părinți, respectiv frate) cu defunctul G., care a fost victima unui accident rutier provocat de conducătorul auto H.. În urma soluționării Dosarului de urmărire penală nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă judecătoria Deva, conducătorul auto a primit neînceperea urmăririi penale în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. Au mai arătat ea autocamionul era asigurat la societatea de asigurare pârâtă, conform poliței de asigurare și, urmare a faptului că nu mai este posibilă continuarea procesului penai, solicită obținerea de despăgubiri direct de la asigurătorul de răspundere civilă auto.

Reclamanții au susținut că, în calitate de terți prejudiciați, au o acțiune directă împotriva asigurătorului în temeiul contractului de asigurare, care, în temeiul art. 24 din Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, poate acorda despăgubiri la un nivel minim de cel puțin 2.500.000 euro. În drept, au invocat dispozițiile Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, art. 998 C. civ., art. 56 C. com. și art. 54 din Legea nr. 136/1995. Prin întâmpinare, pârâta SC F. SA București a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Aceasta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că fapta victimei a fost cea care a condus, în mod exclusiv, la decesul acesteia, deoarece a acționat accidental clapeta de deschidere a ușii în timpul mersului, în contextul m care prezenta o alcoolemie de 2,25 gr.la mie, aspect reținut și în ordonanța de neîncepere a urmăririi penale.

Pârâta a invocat și excepția lipsei de interes, arătând că reclamanții nu au făcut dovada vreunei vătămări, aceștia acționând în calitate de rude ale defunctului. Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că nu poate fi admisă o acțiune în care vinovăția aparține persoanei care, prin succesori, invocă un prejudiciu; acordarea de daune morale se tace în conformitate cu reglementările speciale în materia asigurărilor, iar suma solicitată cu acest titlu de reclamanți este vădit excesivă în raport cu practica în materie. În ceea ce privește obligarea Ia daune materiale, pârâta a solicitat analiza dovezilor necesare pentru dovedirea cuantumului acestora. Prin sentința nr. 3019/CA/2013, Tribunalul Hunedoara, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamanților referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale, precum și la prestații periodice, nu sunt întemeiate. Astfel, la data de 06 mai 2010, a avut loc pe raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara un accident rutier, soldat cu moartea numitului G. Accidentul rutier a fost cercetat în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, care, prin Ordonanța din 22 iulie 2011, a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul H., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

Conform Ordinului nr. 21/2009, contractul de asigurare obligatorie tic răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului, Or, în cuprinsul ordonanței de neîncepere a urmării penale s-a reținut că vinovat de producerea evenimentului rutier a fost numitul G., care, având o alcoolemie ridicată, a acționat accidental clapeta de deschidere a ușii in timpul mersului, și nu conducătorul autovehiculului, Ca urmare, prima instanța a apreciat că în speța dedusă judecății nu suni întrunite condițiile răspunderii asigurătorului, nici în ce privește daunele morale, nici pentru cele materiale.

S-a mai reținut că, potrivit Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, „persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare"; potrivit art. 48 1 alin. (2) din aceeași lege, „contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule'". Aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, impun obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, eă drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei". Ulterior, prin Decizia nr. 22/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins recursul în interesul legii, menționându-se în considerente că interpretarea dispozițiilor legale invocate nu diferă în esență de aceea avută în vedere la elaborarea și adoptarea deciziei în interesul legii anterioare, susmenționată. Cererea de acordare a daunelor materiale a fost respinsă în considerarea faptului că la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte cuantumul acestora.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel nemotivat reclamanții A., B., C., D. și E. Prin Decizia nr. 98/2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a ll-a civilă, a respins apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței nr. 3019/CA/2013, pronunțată de Tribunalul Hunedoara. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidentele de vehicule.

În speță, nu se poate reține că asiguratul pârâtei - conducătorul auto H. - este cel care este răspunzător de producerea accidentului soldat cu decesul numitului G. Astfel, în Dosarul penal nr. x/P/2010, prin Ordonanța din 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de numitul H., cercetat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. (1) și (2) din C. pen., reținând că nu s-a evidențiat existența vreunui raport de cauzalitate între conduita acestuia și producerea evenimentului rutier în urma căruia G. a decedat. A fost avută în vedere conduita victimei, care prezenta o alcoolemie ridicată, de 2,25 gr.% 0 . Prin urmare, instanța de apei a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, care, prin Decizia nr. 5 din 13 ianuarie 2015, a casat Decizia nr. 98/2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, a arătat că, în argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel Alba lulia a ignorat dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 și pe cele ale art. 50-51 din Legea nr. 13671995, în egală măsură, instanța de apel a ignorat deciziile pronunțate în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți, respectiv Decizia nr. 1/2005 și Decizia nr. 29/2009.

A mai reținut Înalta Curte faptul că unicul argument reținut de către instanța de apel se bazează pe concluziile cuprinse în ordonanța dată în dosarul penal, cu referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ., în condițiile în care temeiul de drept invocat de către reclamanți îl constituie dispozițiile Legii nr. 136/1995 și Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009. Or, ignorarea prevederilor legale menționate și lipsa analizei probatoriului administrat în cauză a fost apreciată ele Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind de natură să atragă, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare în vederea lămuririi situației de fapt prin completarea probatoriului.

A mai arătat Înalta Curte că instanța de trimitere urmează a stabili, eu prilejul rejudecării,. cu respectarea limitelor învestirii, dar și a principiului rolului activ, condițiile de anirenare a răspunderii contractuale, în raport cu cele reținuse prin ordonanța dată în dosarul penal, în sensul că autovehiculul prezenta mecanismul de deschidere ușă dreapta montat neeorespunzător, fiind făcută mențiunea ,,deschidere inversă". În plus. s-a menționat că instanța de apel va trebui să aibă în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, prin Deciziile nr. 1/2005 și 29/2009, potrivit cărora, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul își îndeplinește obligația proprie, sumată prin contractul de asigurare, fiind deci o răspundere directă ce decurge din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Cu prilejul rejudecării, cauza a fost înregistrată sub nr. x/97/2012*.

Prin Decizia nr. 293 din 17 iunie 2015, Curtea de Apel Alba lulia, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de către apelanții-reclamanți A., B., C., D. și E.împotriva sentinței nr. 3019/CA/2013, pronunțata de Tribunalul Himedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/97/2012 și în consecință: A modificat sentința atacata în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC F. SA și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 810.000 lei cu titlu de despăgubiri, astfel: reclamantei A. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantei B. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantului C. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantei D. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale si reclamant uhu E. suma de 90.000 lei, cu titlu de daune morale, toate actualizate cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii, până la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale a României începând cu aceeași dată, până la data achitării efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, actualizate cu indicele de inflație de la data de 23 mai 2012, până la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale a României începând cu aceeași dată, până la data achitării efective. A respins, în rest, acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10.000 lei către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată și la plata sumei de 4.8514,5 lei, către stat, reprezentând taxă judiciară și timbru judiciar, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că, la data de 06 mai 2010, pe raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara, a avut loc un accident de circulație, în care a fost implicat autocamionul.

Autocamionul a fost condus de către martorii H., iar în autocamion s-au mai aflat martorul I. în dreapta șoferului, și victima G., pe locul din dreapta al cabinei, lângă portieră. La un moment dat, într-o curbă largă la stânga, ușa din dreapta a cabinei autocamionului s-a deschis și G. a căzut de pe scaun direct pe carosabil; în urma leziunilor suferite, acesta a decedat la data de 15 mai 2010. Reclamanții sunt rude ale defunctului G., astfel: A. este soția supraviețuitoare, B. este fiica, C. și D. sunt părinții, iar E. este fratele. La data producerii accidentului, autocamionul era asigurat la societatea pârâtă, conform poliței de asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și tramvaie, precum și pentru cheltuieli făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate eu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare. Dispozițiile art. 50 din același act normativ prevăd că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de dezdaunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul/soția sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2/2009, asigurătorul R.C.A.

are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire dovedite prin orice mijloc de probă, iar, potrivit dispozițiilor alin. (2) pct. 3 al aceluiași articol, obligația de a despăgubi partea prejudiciată subzistă inditerent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, atât în timpul deplasării, cai și în timpul staționării vehiculului asigurat, pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate.

Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și faptul că, în materia asigurării de răspundere civilă auto, față de persoana prejudiciată răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală întemeiată pe contractul de asigurare, încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995, care așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3 din 28 martie 2005, coexistă cu răspunderea civilă delictuală, bazată pe dispozițiile art. 998 C. civ. instanța de apei a constatat că societății pârâtei îi revine obligația de a piâii despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în mod indirect reclamanților prin accidentul de circulație în care a fost implicat autovehiculul asigurat.

Dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 prevăd că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5, care vizează prejudiciile provocate terților, consecință a deschiderii ușilor în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic. În speță, prin ordonanța din 22 iulie 2011 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva în Dosarul nr. x/P/2030, s-a dispus neînceperea urmării penale față de conducătorul autovehiculului, sub aspectul comiterii infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și (2) din C. pen.

(reținându-se că nu există raport de cauzalitate între conduita conducătorului autovehiculului și evenimentul de trafic rutier soldat cu decesul victimei). De asemenea, și față de cele trei cadre militare ale U.M… Beiuș s-a dispus neînceperea urmării penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 37 și 38 din Legea nr. 319/2006, prin rezoluția din 10 februarie 2012, dată în Dosarul nr. x/P/2011 de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara (reținându-se îndeplinirea de către aceștia a obligațiilor ce le reveneau în ceea ce privește securitatea și sănătatea în muncă și, respectiv, pregătirea ș verificarea autocamionului, precum și instruirea membrilor echipajului în vederea respectării regimului de circulație pe drumurile publice).

Cu toate acestea, în speță nu poate fi exclusă răspunderea proprietarului autovehiculului asigurat în condițiile în care, potrivit procesului-verbal, depus la fila 16 în Dosarul nr. x/l/2011 încheiat cu ocazia verificării tehnice a autocamionului implicat în accident, s-a constatat că mecanismul de închidere a ușii din dreapta a fost montat necorespunzător, deschiderea fiind inversă decât ar fi fost în mod normal. Mai mult, din actele aflate la dosar nu rezultă, în mod neechivoc, că anterior deplasării victima ar fi fost instruită, în mod expres, asupra modului de deschidere a ușii cabinei autocamionului, dat fiind faptul că deschiderea ușii era inversa, și nici că aceasta ar fi avut cunoștință de acest iucru, sarcina probei sub acest aspect revenindu-i pârâtei.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că victima a deschis în mod voit ușa camionului, chiar în situația în care instanța ar reține acționarea accidentală a clapeîeî de deschidere a ușii cabinei autocamionului, ca urmare a dezechilibrării acesteia, cauzată de consumul de băuturi alcoolice, în cauză nu poate fi reținută culpa exclusivă a persoanei prejudiciate drept cauza de înlăturare a răspunderii proprietarului autovehiculului asigurat Ca urmare, întrucât din proba testimonială administrată a rezultat că în perioada spitalizării victimei au fost efectuate cheltuieli în sumă de aproximativ 2.000-2.500 lei, iar cu înmormântarea acesteia s-au cheltuit aproximativ 3.000-3.500 lei, instanța de apel a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei A. suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de aceasta în perioada spitalizării, și suma de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de aceasta eu înmormântarea victimei, cu titlu de despăgubiri materiale, actualizate eu indicele de inflație, de la data de 23 mai 2012 și până la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale a României, începând cu aceeași dată și până la data achitării efective.

De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 810.000 lei cu titlu de daune morale, după cum urmează: reclamantei A. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantei B. suma de 225.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantului C. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale; reclamantei D. suma de 135.000 lei, cu titlu de daune morale: reclamantului E. suma de 90.000 lei, cu titlu de daune morale, toate actualizate cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data achitării efective, precum și dobânda Băncii Naționale a României începând cu aceeași data și până la data achitării efective. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel a arătat că a avut în vedere în primul rând faptul că determinarea despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate nepatrimonial vizează efectul compensatoriu și nu prețuirea valorii patrimoniale lezate, dreptul la viață fiind inestimabil.

Acordarea despăgubirilor urmărește alinarea suferinței pricinuite. prezumându-se. păm ia dovada contrară, existența prejudiciului moral pentru anumite categorii de persoane, cum sunt, spre exemplu, soția supraviețuitoare, descendenții, ascendenții direcți și colateralii privilegiați. Pentru considerentele expuse, având în vedere eă pentru cuantificarea prejudiciului moral nu există criterii legale de determinare, statuând în echitate. această instanță a apreciat că acordarea unor despăgubiri morale în cuantumul menționat este de natură a contribui la repararea prejudiciului ce Ie-a fost cauzal reclamanților prin decesul soțului și, respectiv, rudei lor în accidentul de circulație în care a fost implicat autovehiculul asigurat de către pârâtă.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei B., în calitate de fiică a victimei, de acordare a unor prestații periodice lunare în cuantum de 1.000 de lei, de la data producerii riscului asigurat și până la împlinirea vârstei de 26 de ani, instanța de apel a constatat, potrivit înscrisului depus la fila 66 în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamanta beneficiază de o pensie de urmaș în sumă de 642 lei lunar, astfel că, în lipsa oricăror dovezi nu s-a putut stabili dacă această sumă depășește sau nu suma alocată de către victima accidentului întreținerii șî formării profesionale a reclamantei, motiv pentru care a fost respinsă cererea formulată de această reclamantă sub acest aspect.

Întrucât pârâta a căzut în pretenții, în conformitate cu prevederile art. 274 din C. proc. civ., aceasta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 10.000 lei. reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. Având în vedere că reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de ia plata taxelor judiciare de timbru, în conformitate cu prevederilor art. 18 din O.G. nr. 51/2008, instanța de apei a dispus obligarea pârâtei ia plata către stat a sumei de 48.514,5 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, calculate proporțional cu pretențiile admise. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul procedural.

pârâta SC F. SA București, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în tot a hotărârii atacate și menținerea sentinței Tribunalului Hunedoara de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; de asemenea, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție și obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. În conformitate cu prevederile art. 300 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 403 alin. (4) C. proc. civ. apelanta-pârâtă a solicitat suspendarea provizorie a executării hotărârii până la soluționarea recursului, iar potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării hotărârii până la soluționarea recursului. Aceste cereri au fost respinse la data de 15 octombrie 2015, respectiv ia 20 noiembrie 2015, pentru considerentele care se regăsesc în încheierile de ședință.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a redat dispozițiile art. 26 din Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conform cărora: "(1) Asigurătorul R.C.A.

are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A., în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare R.C.A., se acordă despăgubiri, în forma bănească, pentru: 5. Prejudiciile provocate terților, consecință a deschiderii ușilor vehiculului în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic." De asemenea, recurenta-pârâtă a redat dispozițiile art. 41, 42 și 49 din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 și pe cele ale art. 27, 28 și 49 din Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și a susținut că întrucât nu se face dovada atacării ordonanței de către intimații-reclamanți, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce-l privește pe șofer sau pe angajatorul proprietar al autovehiculului implicat în eveniment,

care să dea dreptui la pretenții din partea reclamanților. Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate și existența vinovăției. Or, în speță, organele de cercetare penală au constatat nevinovăția făptuitorului H., acesta nerăspunzând pentru presupusele daune cauzate reclamanților. De asemenea, nici angajatorul asigurat U.M… Beiuș nu este răspunzător față de fapta proprie a victimei care, pe perioada deplasării, s-a aflat în stare de ebrietate și a acționat în mers dispozitivul de închidere a ușii.

A susținut recurenta că, indiferent de modalitatea de montare a mecanismului de deschidere/blocare, existând fapta acționarii dispozitivului în mers de către persoana aflată în stare de ebrietate, tară a exista dovada ca acest dispozitiv s-a defectat/deschis accidental (spre a se putea reține aplicarea art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/82009, întrucât ne afiam în fața unei fapte a victimei, nu în fața unui prejudiciu produs prin fapta lucrului), în mod nereal s-a putut reține o soluție contrară, probatoriul dovedind faptul că victima G. a acționat clapa de deschidere a portierei, fapt recunoscut și de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, în acest sens în rezoluția din 10 februarie 2012, dată în Dosarul nr. x/P/20II, se menționează acționarea manetei de către G. aflat sub influența băuturilor alcoolice.

Acest fapt se coroborează cu concluziile necontestate ale Comisiei desemnate din 14 mai 2010 care a procedat la verificarea și analizarea modului da închidere/deschidere a ușilor cabinei autocamionului, ocazia cu care s-a constatat că mecanismul de deschidere/blocare este montat corect, are cursa de deschidere largă șî se acționează prin apăsare, astfel încât ușa nu poate fi deschisă decât dacă este acționată maneta acestui mecanism. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, fiind dovedit faptul că nu ne aflăm în ipoteza prejudiciului produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate.

În opinia recurentei-pârâte, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 5, deoarece victima este aceea care, prin fapta săvârșită cu vinovăție exclusivă, a produs prejudiciul, nefiind în ipoteza în care cererea de chemare în judecată este formulată de un terț vătămat prin fapta pasagerului.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, astfel cum rezultă din Rezoluția din 10 februarie 2012 dată în Dosarul nr. x/P/2011 (care nu a fost atacată), anterior plecării în curea, au fost respectate prevederile cuprinse în Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă, respectiv s-a realizat instruirea membrilor echipajului mașinii, instruire care vizează executarea misiunii pe auto, pregătirea și efectuarea pazei pe auto (așadar inclusiv adaptarea la mijloacele de închidere/deschidere auto destinat transport militar - regim special nu transport ocazional în care nu ai avea cunoștința de instrumente, mecanisme deschidere/închidere esențiale în misiune militară); de asemenea a fost realizat sub semnătura, instructajul privind respectarea regimului circulației pe drumurile publice și de evitare a accidentelor cu toți pasagerii auto; anterior plecării în cursă s-a efectuat verificarea tehnică a autocamionului.

În condițiile existenței șî îndeplinirii normelor legale, a asigurării unei pregătiri specifice și special necesare deplasării dar și pazei bunului miiitar (incluzând, căile de acces/evacuare din vehicul) singura fapta este cea a victimei, victimă care a acționat eu o alcoolemie de 2.25 gr. la mie Ia momentul producerii faptei sale, aceea de a deschide ușa autovehiculului prin acționarea voită, prin manifestarea forței mecanice necesare acționarii mecanismului ușii de acces. Fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, partea împotriva căreia se îndreaptă cererea trebuie să fi produs un prejudiciu reclamanților, după cum trebuie să existe vinovăție și legătură de cauzalitate între persoană, fapta ilicita și prejudiciul produs, în sensul art. 998 și următoarele C. civ.

în vigoare la data producerii evenimentului. În opinia recurentei-pârâte, în speță nu poate ii atrasă răspunderea asigurătorului deoarece chiar victima este responsabilă de producerea evenimentului cauzator de daune, principiu! nemvoeărit propriei culpe fiind pe deplin aplicabil în speță, iar reclamanții acționează în calitate de rude ale defunctului vinovat de producerea evenimentului. Prin urmare, nu poate fi admisă cererea de chemare în judecată în condițiile în care vinovăția aparține persoanei care, prin succesori, pretinde repararea unui prejudiciu.

În contextul în care s-a dovedit că fapta conducătorului auto H. nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, dispunându-se neînceperea urmăririi penale, fapta exclusivă a victimei fiind cea care a condus în mod direct la producerea evenimentului, intimații-reclamanți nu sunt îndreptățiți la despăgubiri, decesul fiind provocat de chiar fapta victimei; interesul acestora nu îndeplinește, în mod cumulativ, condițiile legale. Astfel, interesul reclamanților trebuie să fie legitim, născut sau actual, și cum la data introducerii cererii era dovedită culpa exclusivă a victimei, interesul acestora nu este legitim; pe de alta parte, întrucât nu sunt soluționate alte aspecte vizând aplicarea normelor cuprinse în Legea nr. 319 din 14 iuiie 2006, Legea securității și sănătății în muncă, interesul nu este născut și actual.

Astfel, intimațiî-reclamanți nu justifică interesul în formele cerute de legiuitor și ocrotit de acesta, și nu promovează o acțiune ce are ca scop protejarea unui drept ci încearcă sancționarea pârâtei pentru faptele exclusive ale victimei, reclamanții nefăcând dovada vreunei vătămări a drepturilor lor (1169 C. civ.) și acționând în calitate de rude ale defunctului vinovat de producerea evenimentului. A mai arătat recurenta-pârâtă că interpretarea dată de către reclamanți normelor legale în vigoare este una care ignoră prevederile cuprinse în art. 42 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data investirii instanței) și art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21 din 19 noiembrie 2009 (în vigoare ia data producerii evenimentului) - necesar a fi analizate din prisma art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., care prevăd excluderea victimei și a succesorilor săi din categoria persoane prejudiciate, asigurătorul neputând fi obligat să acorde despăgubiri în situația existenței culpei exclusive a numitului G., care dovedit a acționat prin forță mecanică clapeta de deschidere a portierei. Art. 26 alin. (2) pct. 5 din Ordinul nr. 21/2009, invocat de către intimațit-reclamanți, vizează strict prejudiciul produs prin acțiunea victimei altor persoane vătămate prin deschiderea ușii în mers, operațiunea fiind prezentată ca una realizată „fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic", aceștia fiind terții la care se face referire de către legiuitor și care au suferit prin implicarea în accident ca urmare a faptei celui care deschide ușile în mers, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Cum victima este cea care a produs evenimentul prin fapta sa directă, aceea de a deschide ușile în timpul deplasării autovehiculului, fapta trebuie analizată coroborat cu gradui de alcoolemie reținut prin Ordonanța de neîncepere a urmăririi penale din 22 iulie 2011. Or, în cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, s-a invocat preluarea de către asigurător a răspunderii civile a făptuitorului, susținându-se că persoanele păgubite sunt beneficiare ale unui drept autonom împotriva asigurătorului și că. dată fiind imposibilitatea de a continua procesul penal, acțiunea este admisibilă. Principiu! neinvocării propriei culpe este pe deplin aplicabil în speță, reclamanții acționând în calitate de rude ale defunctului vinovat de producerea evenimentului.

Ca urmare, nu se poate admite o acțiune în care vinovăția aparține persoanei care, prin succesori, pretinde repararea unui prejudiciu. În contextul în care faptei conducătorului auto H. îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, disptmându-se nemeeperea urmăririi penale, iar fapta victimei este cea care a condus în mod direct la producerea evenimentului, intimați i-reclamanți nu sunt îndreptățiți la despăgubiri, decesul fiind provocat de chiar fapta victimei. Prin urmare, răspunderea asigurătorului nu îndeplinește, în mod cumulativ, condițiile legale.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat că, în cazul în care se va reține o eventuală incidență a prejudiciului produs prin fapta lucrului, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 privitor la culpa victimei în producerea evenimentului, fapta constând în deschiderea ușii în mers prin apăsare a mecanismului pe fondul alcoolemiei de 2.25 gr. Ia mie, fiind necesar a fi analizate de către instanța de judecată starea de pericol și gradul de vinovăție a victimei, pe care l-a apreciat ia aproape 100%. Cu referire la cuantumul despăgubirilor solicitate, recurenta-pârâtă a arătat că daunele morale solicitate trebuie respinse având în vedere jurisprudența națională.

Conform reglementărilor speciale în materia asigurărilor (Legea nr. 136/1995 cu modificările și completările ulterioare și normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind asigurarea de răspundere civilă auto în vigoare) daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut în jurisprudența națională, daunele morale trebuie să fie astfel acordate de către instanțele de judecată, încât să nu constituie pentru părțile civile o îmbogățire fără just temei.

A arătat recurenta-pârâtă că, fără a încerca să minimalizeze pe această cale suferința pricinuită de eveniment intimaților, părinți sau soție, atâta timp cât nu există criterii de referință pentru acordarea daune morale de către instanțele de judecată, se impune în mod obiectiv și imperativ stabilirea cuantumului acestora raportat la condițiile concrete de producere a evenimentului, adaptat la fiecare caz în parte, deoarece ceea ce este specific asigurării de răspundere civilă auto este caracterul de dcsdăunare al acesteia, în baza ei păgubitul neputând obține un câștig din asigurare, ci fiind despăgubit de asigurător pentru prejudiciul efectiv suferit. Or, în cazul în care autoturismul nu ar fi avut asigurare la data accidentului, astfel de despăgubiri ar fi fost imposibil de achitat de către persoana vinovată.

De aceea simpla prezență a asigurătorului în proces nu trebuie să constituie pentru instanța de judecată un motiv în plus pentru a acorda despăgubiri pentru daune morale în sume exagerate, mai ales că pentru despăgubirile care se achită de către asigurător, acesta urmează să se îndrepte, în condițiile legii» împotriva persoanei vinovate; instanța trebuie să aibă în vedere toate criteriile privind fapta ilicită a participanților ia producerea accidentului și vinovăția celor implicați în limitele legale, ori aplicarea normelor specifice. Valorile ridicate solicitate drept daune morale în prezenta cauză de către rudele victimei, în absența unor criterii legale de apreciere în cuantificarea prejudiciului, sunt emise fără analiza concretă a contravalorii unui prejudiciu moral, instanța trebuind să statueze în echitate, având în vedere practica judiciară în materie.

O astfel de apreciere a cuantumului daunelor morale trebuie să vizeze interesele tuturor părților în proces, astfel încât reparația obținută de una din ele să nu se transforme într-o „amendă". A mat arătat recurenta-pârâtă că suma solicitată de către reclamanți, reprezentând daune morale, este vădit excesivă în raport de practica judiciară în materie, astfel ca se impune reducerea lor într-un cuantum rezonabil, în acord cu practica judiciară în materie.

Este incontestabil că părțile civile în cauză au fost supuse unor suferințe psihice, traversând o perioadă deosebit de dificilă de la data decesului, respectiv efectele accidentului, prejudiciul din această perspectivă fiind unul real, iar daunele morale trebuie să aibă caracter reparatoriu, pentru a compensa lipsurile din viața părților civile, practica judiciară în materie fiind că sumele de bani acordate eu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii, nepuîându-se transforma într-un izvor ai îmbogățirii fără just temei, sens în care se impune acordarea de daune morale în limitele practicii judiciare naționale (cuantumul regăsit în jurisprudență fiind încadrat într-o medie de 30.000 lei pentru soție și copil și 20-000 lei pentru părinți).

În ceea ce îi privește pe frații majori, în majoritatea cazurilor jurisprudență nu acordă daune acestora, persoane majore cu o familie proprie. La acestea se adaugă diminuări rezultând din gradul de vinovăție și întinderea răspunderii victimei. Riscurile normale firești activității de deplasare reprezintă respectarea unor reguli uzuale, nefiind însă acceptabilă și neputând fi lăsată nesancționată sub aspectul necunoașterii regulilor de circulație a pasagerilor și disciplina muncii, conduita în nesocotirea cadrului reglementat și imprudența victimei care a acceptat riscuri anormale și chiar excesive, încălcând normele legale.

În ceea ce privește jurisprudență națională (art. 49 alin. lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule), soluția urmează a se încadra în limitele despăgubirii medii acordate de instanțele naționale. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, recurenta-pârâtă a solicitat analiza dovezilor necesare în dovedirea cuantumului acestor daune materiale. urmând a se admite în limita dovezilor existente și dovedite ca afectate strict efectelor accidentului. Pentru argumentele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și în consecință, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți A., B., C., D. și E. au formulai întâmpinare prin care au solicitat menținerea Deciziei civile nr. 293, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 17 iunie 2015, și, pe cale de consecința, respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC F. SA. De asemenea, intimații-reclamanți au solicitat respingerea cererii de suspendare provizorie a executării hotărârii recurate și a cererii de suspendare a executării hotărârii până la soluționarea recursului, precum și obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor de fond, apel și recurs, potrivit chitanțelor depuse la dosar. În opinia intimaților-reclamanți, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale a asigurătorului de răspundere civilă auto față de persoanele prejudiciate, în speță.

și a dispus admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată, acordând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale și morale într-un cuantum ce vizează repunerea reclamanților-intimați în situația anterioară producerii riscului asigurat, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 2129/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 5.673,26 lei, achitată cu Ordinul de plată nr. 1 din 20 noiembrie 2015. emis de SC J. SA. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia recuratâ prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat și urmează să ii respingă pentru considerentele ce succed: Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin hotărârea atacată cu recurs, Curtea de Apel Alba lulia a admis apelul declarat de reclamanți, iar pe fond a admis cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că răspunderea pârâtei, în calitate de asigurător, este una contractuală, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995. De asemenea, Înalta Curte menționează că. față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date de recurs în primul ciclu procesual suni obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, față de cele statuate prin Decizia nr. 5 din 13 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în mod corect instanța de apel s-a raportat, în rejudecare, la dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 și la cele ale art. 50-51 din Legea nr. 136/1995. Deasemenea, în mod corect a dat eficiență Deciziilor nr. 1/2005 și nr. 29/2009, pronunțate în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți. Astfel, în acord cu dezlegarea dată de instanța de recurs, privitoare la caracterul contractual al răspunderii asigurătorului, curtea de apel a cercetat condițiile antrenării acestui tip de răspundere civilă.

Pe cale de consecință, Înalta Curte urmează să înlăture criticile prin care recurenta-pârâtă a pus in discuție condițiile antrenării răspunderii civile delictuale. întrucât nu acest tip de răspundere constituie, în speță, fundamentul obligației de plată a despăgubirilor. Cu referire la dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 5 (iar nu alin. (1), cum s-menționat în cererea de recurs) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, Înalta Curte reține că instanța de apel le-a interpretat și aplicat în mod corect, victima accidentului având calitatea de terț față de părțile din contractul de asigurare din care decurge răspunderea civilă contractuală a recurentei -pârâte. De asemenea, în mod corect au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 49 lit. a) și art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, pe baza situației de fapt reținute de instanța de apei, văzând și dezlegările cuprinse în decizia de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, precum și Deciziile nr. 1/2005 și 29/2009, date în recurs în interesul legii, Înalta Curte reține că prin raportare ia natura răspunderii civile (contractuală) și ia împrejurarea de fapt care a generat faptul păgubitor, respectiv modul neconform de montare a dispozitivului de închidere a ușii din dreapta autovehiculului, dispozițiile legale evocate constituie temeiul acordării de despăgubiri pentru prejudicii provocate terților, în a căror categorie se înscrie și autorul intimaților-reclamanți. Examinând, în continuare, cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta - pârâtă a invocat trei motive de recurs, respectiv pe cele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., fără a indica, cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dacă, în concret, decizia reeurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau dacă, dimpotrivă, acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii. De asemenea, recurenta - pârâtă nu a arătat din ce perspectivă ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care acest text de lege are în vedere motivul de nelegalitate rezultând din greșita interpretare a actuiui juridic dedus judecății, orî a schimbării de către instanță a naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar criticile de recurs pornesc de la premisa examinării în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Sub un alt aspect Înalta Curte subliniază că, față de structura legală a căii de atac a recursului exercitat în condițiile art. 304 C. proc. civ., care este o cale de atac extraordinară, ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte privitoare la stabilirea situației de fapt și la interpretarea probelor, care se constituie în critici de neterminabile. Împrejurarea că nu s-a constatat existența unei culpe a conducătorului auto H. nu prezintă nicio relevanță juridică, întrucât, așa cum s-a menționai deja, în speță nu se analizează condițiile răspunderii civile delictuale. ci cele ale răspunderii contractuale.

În ceea ce plivește culpa victimei, Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat conduita acesteia și a reținut starea de ebrietate și gradul ridicat al alcoolemiei, însă a apreciat că, în condițiile în care nu s-a dovedit că G. a deschis în mod voit ușa camionului, nu se poate considera că acesta a avut culpă exclusivă în producerea accidentului. Pe cale de consecință, mi a fost înlăturată răspunderea proprietarului vehiculului asigurat, însă s-a ținut seama de cuîpa concurentă a victimei îa cuantificarea prejudiciului.

Față de considerentele expuse nu pot fi primite criticilc prin care recurenta-pârâtă a susținut că intimații-reciamanți nu justifică legitimare procesuală activă din perspectiva interesului, care nu ar îndeplini cerințele de a fi legitim, născut și actual deoarece autorul acestora ar fi fost singurul vinovat de producerea accidentului, Așa cum s-a arătat, pe baza materialului probator administrat (a cărei analiză excede controlului de legalitate), în cauză nu a fost reținută culpa exclusivă a victimei, astfel că, intimații-reclamanți justifică interesul de a valorifica drepturile de natură patrimonială solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Cu referire la solicitarea formulată în subsidiar de recurentă, privitoare la aplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul nr. 21/2009 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat eficiență acestor dispoziții, cuantificarea în concret a culpei concurente fiind o operațiune lăsată la aprecierea instanței de fond; în plus, solicitarea reeurentei-pârâte de a se avea în vedere o culpă în procent de 100% a victimei, vine în contradicție cu însăși noțiunea de culpă concurentă. fiind o modalitate mascată e a reitera susținerile privitoare la culpa exclusivă a victimei.

În ceea ce privește eriticite privitoare Ia cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte reține că recurenta - pârâtă, în ceea ce privește daunele morale, a solicitat reducerea cuantumului acestora, în ceea ce îi privește pe soția, fiica și părinții victimei, aducând argumente care nu pun în discuție legalitatea deciziei ci pentru considerente de ordin general privitoare la necesitatea evitării îmbogățirii fără just temei a acestor intimați - reclamanți și Ia asumarea riscurilor firești ale activității de deplasare, în privința fratelui major al victimei, a susținut că în practică nu se acordă despăgubiri pentru frații majori care au familie proprie.

Fără a contesta împrejurarea că nu există criterii legale de cuantificare a daunelor morale și Iară a susține că au fost încălcate dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, reeurenta-pârâtă a susținut că, în jurisprudentă, daunele morale se încadrează într-o medie de 30.000 lei pentru soție și copil și 20.000 lei pentru părinți. Cu referire îa aceste susțineri Înalta Curte constată că dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009 prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudentă din România, insă noțiunea de jurisprudentă nu se poate rezuma la decizii izolate de speță ci era necesar ca recurenta să probeze că, în practica judiciară vizând situații comparabile, au fost evidențiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daune cu caracter moral.

Or, în speță, recurenta-pârâtă a menționat niște valori pentru care nu s-a precizat în ce cauze și în ce circumstanțe au fost acordate. În plus, operațiunea de cuantificare a prejudiciului se circumscr