ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin

sentința nr. 3019/CA din 14 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția

a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanții F.M., F.A.F., F.C., F.E. și F.M., în contradictoriu cu

pârâta SC G.R.A.R. SA București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

4903/97/2012, reclamanții F.M., F.A.F., F.C., F.E. și F.M. au chemat în judecată

pe pârâta SC G.R.A.R. SA București, solicitând ca prin hotărârea judecătorească

ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale

în cuantum de 30.000 lei și daunelor morale în cuantum de 1.000.000 lei către F.M.;

obligarea la prestații periodice în cuantum de 1.000 lei (de la producerea

riscului asigurat și până la împlinirea vârstei de 26 de ani, cu condiția

continuării studiilor) și la daune morale în cuantum de 1.000.000 lei către

F.A.F.; obligarea la daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.C.;

obligarea la daune morale în cuantum de 500. 000 lei către F.E.; obligarea la

daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.M.; actualizarea despăgubirilor

la dobânda de referință B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat și

până la momentul plății efective a indemnizației de către asigurătorul pârât.

În fapt, reclamanții au arătat că sunt

rude (soție, fiică, părinți, frate) cu defunctul F.F., care a fost victima unui

accident rutier provocat de conducătorul auto P.G., în urma soluționării Dosarului

de urmărire penală nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce-l privește pe numitul P.G.

pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. S-a mai arătat că

autocamionul era asigurat la societatea de asigurare pârâtă, conform poliței de

asigurare și, ca urmare a faptului că nu mai este posibilă continuarea

procesului penal, au solicitat obținerea de despăgubiri direct de la

asigurătorul de răspundere civilă auto.

Reclamanții au susținut că, în

calitate de terți prejudiciați, au o acțiune directă împotriva asigurătorului

în temeiul contractului de asigurare.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

constatat că pretențiile reclamanților referitoare la obligarea pârâtei la

plata de daune materiale și morale, precum și la prestații periodice nu sunt

întemeiate și, în consecință, au fost respinse.

A motivat instanța că la data de 06

mai 2010 a avut loc pe raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara un accident rutier,

soldat cu moartea numitului F.F.

Accidentul rutier a fost cercetat în Dosarul

nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, care, prin

Ordonanța din 22 iulie 2011 a dispus neînceperea urmăririi penale față de

numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din

culpă.

S-a mai reținut că potrivit Ordinului

C.S.A. nr. 21/2009, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă

delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru

prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului însă, în

cuprinsul ordonanței de neîncepere a urmării penale se reține că vinovat de

producerea evenimentului rutier este numitul F.F., care, având o alcoolemie

ridicată a acționat accidental clapeta de deschidere a ușii în timpul mersului

și nu conducătorul autovehiculului.

Ca urmare, instanța a apreciat că în

speța dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile răspunderii asigurătorului,

nici în ce privește daunele morale, și nici pentru cele materiale.

S-a mai reținut că, potrivit Deciziei

nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție „prin art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că

persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse

înmatriculării în România, precum și tramvaie sunt obligate să le asigure

pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin

accidente de autovehicule pe teritoriul României, și să mențină valabilitatea

contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit

art. 481 alin. (2) din aceeași lege, „contractul de asigurare atestă existența

asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente

de autovehicule".

Aceste dispoziții legale, menite să

asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, impun

obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de

asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de

a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în

proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art.

57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin

producerea accidentelor de autovehicule se pot exercita și direct împotriva

asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită

în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea

pagubei".

Ulterior prin Decizia nr. 22/2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a fost respins recursul în interesul legii,

menționându-se în considerente că interpretarea dispozițiilor legale invocate

nu diferă în esență de aceea avută în vedere la elaborarea și adoptarea

deciziei în interesul legii anterioare menționată anterior.

În ceea ce privește daunele materiale,

s-a arătat că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte

indubitabil cuantumul acestora, astfel că pretențiile reclamanților privind

acest capăt de cerere au fost respinse.

Soluția primei instanțe a fost menținută

de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, care prin Decizia nr. 98

din 20 noiembrie 2013, a respins apelul reclamanților F.M., F.A.F., F.C., F.E.

și F.M.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 49 din Legea nr.

136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele

persoane păgubite prin accidentele de vehicule însă, în speță, nu se poate

reține că asiguratul pârâtei - conducătorul auto P.G. - este cel care este

răspunzător de producerea accidentului soldat cu decesul numitului F.F.C.

S-a mai reținut că în Dosarul penal

nr. 1466/P/2010, prin Ordonanța din 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Deva a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de

numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din

culpă, reținând că nu s-a evidențiat existența vreunui raport de cauzalitate

între conduita acestuia și producerea evenimentului rutier în urma căruia F.F.

a decedat și a fost avută în vedere conduita victimei, care prezenta o

alcoolemie ridicată, de 2,25 gr. %0.

Prin urmare, nefiind întrunite

condițiile art. 998 - 999 C. civ., s-a apreciat că soluția de respingere a

acțiunii reclamanților este temeinică și legală.

Împotriva Deciziei nr. 98 din 20

noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, au declarat

recurs reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M. și F.M., invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat modificarea în tot a

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În argumentarea motivului de

nelegalitate invocat, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o

greșită interpretare a dispozițiilor legale în materie de asigurări, apreciind

că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și

5 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 care de altfel au constituit și temeiul de

drept al acțiunii și nu cele prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Au susținut recurenții că prin

procesul-verbal încheiat în data de 07 mai 2010 întocmit cu ocazia verificării

tehnice a autocamionului implicat în producerea accidentului rutier, s-a

constatat faptul că mecanismul de deschidere portiera dreapta era montat

necorespunzător (deschidere inversă), ceea ce a provocat căderea victimei și

implicit decesul acesteia.

În sistemul Legii nr. 136/1995 se

prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculul

vinovat de producerea accidentului, or în cauza dedusă judecății trebuie

observat că F.F. era pasager în autocamionul condus de numitul P.G., victima

nefiind răspunzătoare de producerea accidentului.

Deși instanța de apel a făcut referire

la alcoolemia victimei, recurenții au solicitat să se constate că acesta nu a

avut nicio culpă în producerea evenimentului rutier, accidentul fiind produs

datorită mecanismului de deschidere montat necorespunzător.

Totodată, au arătat recurenții că în

mod eronat instanța de apel face trimitere la întrunirea condițiilor

răspunderii civile delictuale a conducătorului auto P.G. deoarece în speța de

față sunt aplicabile dispozițiile legale speciale referitoare la răspunderea

contractuală a asigurătorului, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de

terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată

pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația

proprie, asumată prin contractul de asigurare, astfel cum s-a reținut prin

Decizia nr. 29/2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

care lămurește Decizia nr. 1/2005 a aceleiași instanțe.

Față de cele expuse anterior, au

solicitat recurenții să se constate că autocamionul implicat în accident avea

încheiată polița de asigurare la societatea pârâtă, iar cum izvorul obligației de

despăgubire, aparținând asigurătorului, îl reprezintă asigurarea de răspundere

civilă auto, în speța de față existând această asigurare, există și obligația

pârâtei de despăgubire.

În continuare, s-a susținut că dovada

raporturilor juridice obligaționale dintre recurenții reclamanți și intimata pârâtă

se face cu polița de asigurare aflată în perioada de valabilitate la data

producerii accidentului, emisă de pârâtă, fiind vorba de asigurare obligatorie

de răspundere civilă auto.

Contractul de asigurare de răspundere

civilă obligatorie antrenează o răspundere civilă obiectivă în baza căreia

asigurătorul are obligația de a plăti indemnizația de asigurare potrivit

obligației pe care și-a asumat-o prin contractul de asigurare, esențial fiind

stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta lucrului și prejudiciul

pretins de persoanele prejudiciate a fi acoperit.

Au mai arătat recurenții că potrivit

art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se plătește de către

asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat,

iar în speța de față, decesul victimei a survenit ca urmare a teribilului

accident din 06 mai 2010, ce s-a produs prin intermediul vehiculului asigurat.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează cazurile când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte, verificând

considerentele deciziei atacate constată că în argumentarea soluției pronunțate

au fost ignorate dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul C.S.A.

nr. 21/2009 și art. 50-51 din Legea nr. 136/1995. în egală măsură, este de

reținut că instanța de control judiciar a ignorat deciziile pronunțate în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți, respectiv Decizia

nr. 29/2009 și Decizia nr. 1/2005.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 26

alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, indiferent de locul în care s-a

produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt

deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în

timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat,

asigurătorul R.C.A. acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută

în polița de asigurare R.C.A. pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului,

când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea

vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului,

prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor

sau a obiectelor transportate și prejudiciile provocate terților, consecință a

deschiderii ușilor vehiculului

În timpul mersului sau atunci când

vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără

asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți

participanți la trafic.

Totodată, potrivit art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile

se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs

accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția

conducătorului autovehiculului respectiv.

Așa fiind, se constată că hotărârea

atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar

argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate,

rezultând fără echivoc că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a

fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de

atac.

Unicul argument reținut de către

instanță se bazează pe concluziile cuprinse în ordonanța dată în dosarul penal,

cu referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ., în condițiile în care temeiul

de drept indicat de reclamanți îl constituie dispozițiile Legii nr. 136/1995 și

Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, or, ignorarea prevederilor legale menționate precum

și lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, este apreciat de Înalta Curte

ca fiind de natură să impună conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea

hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situației de

fapt prin completarea probatoriilor administrate în cauză, cu respectarea

limitelor învestirii, dar și a principiului rolului activ al instanței, în

sensul stabilirii condițiilor de antrenare a răspunderii contractuale, în

raport de cele reținute prin aceeași ordonanță, referitor la faptul că

autovehiculul prezenta mecanismul de deschidere ușă dreapta montat

necorespunzător, cu mențiunea „deschidere inversă".

În egală măsură, instanța urmează a

avea în vedere cele statuate prin Deciziile nr. 29/2009 și nr. 1/2005 ale secțiilor

unite, ale Înaltei Curți, referitoare la faptul că prin acoperirea

prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul

își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, fiind

deci o răspundere directă ce decurge din achiesarea asigurătorului la riscurile

conduitei asiguratului.

Așa fiind, se constată că, instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a legii și nu a respectat caracterul devolutiv

al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare

stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de

normele legale incidente, în materia obligațiilor izvorâte din contractul de

asigurare, astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să admită recursul declarat de reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M. și F.M.

împotriva Deciziei nr. 98/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, pe care o va casa și va dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia

rejudecarii urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu

respectarea dispozițiilor legale menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M. și F.M. împotriva Deciziei nr. 98/2013 din

20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 ianuarie 2015.