ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5/2015

Prin sentința nr. 3019/CA din 14 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții F.M., F.A.F., F.C., F.E. și F.M., în contradictoriu cu pârâta SC G.R.A.R. SA București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4903/97/2012, reclamanții F.M., F.A.F., F.C., F.E. și F.M. au chemat în judecată pe pârâta SC G.R.A.R.

SA București, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum de 30.000 lei și daunelor morale în cuantum de 1.000.000 lei către F.M.; obligarea la prestații periodice în cuantum de 1.000 lei (de la producerea riscului asigurat și până la împlinirea vârstei de 26 de ani, cu condiția continuării studiilor) și la daune morale în cuantum de 1.000.000 lei către F.A.F.; obligarea la daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.C.; obligarea la daune morale în cuantum de 500. 000 lei către F.E.; obligarea la daune morale în cuantum de 500.000 lei către F.M.; actualizarea despăgubirilor la dobânda de referință B.N.R.

din momentul producerii riscului asigurat și până la momentul plății efective a indemnizației de către asigurătorul pârât. În fapt, reclamanții au arătat că sunt rude (soție, fiică, părinți, frate) cu defunctul F.F., care a fost victima unui accident rutier provocat de conducătorul auto P.G., în urma soluționării Dosarului de urmărire penală nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în ceea ce-l privește pe numitul P.G. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. S-a mai arătat că autocamionul era asigurat la societatea de asigurare pârâtă, conform poliței de asigurare și, ca urmare a faptului că nu mai este posibilă continuarea procesului penal, au solicitat obținerea de despăgubiri direct de la asigurătorul de răspundere civilă auto.

Reclamanții au susținut că, în calitate de terți prejudiciați, au o acțiune directă împotriva asigurătorului în temeiul contractului de asigurare. Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că pretențiile reclamanților referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale, precum și la prestații periodice nu sunt întemeiate și, în consecință, au fost respinse. A motivat instanța că la data de 06 mai 2010 a avut loc pe raza com. Șoimuș, jud. Hunedoara un accident rutier, soldat cu moartea numitului F.F. Accidentul rutier a fost cercetat în Dosarul nr. 1466/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva, care, prin Ordonanța din 22 iulie 2011 a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

S-a mai reținut că potrivit Ordinului C.S.A. nr. 21/2009, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului însă, în cuprinsul ordonanței de neîncepere a urmării penale se reține că vinovat de producerea evenimentului rutier este numitul F.F., care, având o alcoolemie ridicată a acționat accidental clapeta de deschidere a ușii în timpul mersului și nu conducătorul autovehiculului. Ca urmare, instanța a apreciat că în speța dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile răspunderii asigurătorului, nici în ce privește daunele morale, și nici pentru cele materiale.

S-a mai reținut că, potrivit Deciziei nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție „prin art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum și tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481 alin. (2) din aceeași lege, „contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule". Aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, impun obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei". Ulterior prin Decizia nr. 22/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins recursul în interesul legii, menționându-se în considerente că interpretarea dispozițiilor legale invocate nu diferă în esență de aceea avută în vedere la elaborarea și adoptarea deciziei în interesul legii anterioare menționată anterior. În ceea ce privește daunele materiale, s-a arătat că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte indubitabil cuantumul acestora, astfel că pretențiile reclamanților privind acest capăt de cerere au fost respinse.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, care prin Decizia nr. 98 din 20 noiembrie 2013, a respins apelul reclamanților F.M., F.A.F., F.C., F.E. și F.M. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidentele de vehicule însă, în speță, nu se poate reține că asiguratul pârâtei - conducătorul auto P.G. - este cel care este răspunzător de producerea accidentului soldat cu decesul numitului F.F.C.

S-a mai reținut că în Dosarul penal nr. 1466/P/2010, prin Ordonanța din 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de numitul P.G., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, reținând că nu s-a evidențiat existența vreunui raport de cauzalitate între conduita acestuia și producerea evenimentului rutier în urma căruia F.F. a decedat și a fost avută în vedere conduita victimei, care prezenta o alcoolemie ridicată, de 2,25 gr. %0. Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 998 - 999 C. civ., s-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii reclamanților este temeinică și legală. Împotriva Deciziei nr. 98 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, au declarat recurs reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M.

și F.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat modificarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor legale în materie de asigurări, apreciind că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 care de altfel au constituit și temeiul de drept al acțiunii și nu cele prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C. civ. Au susținut recurenții că prin procesul-verbal încheiat în data de 07 mai 2010 întocmit cu ocazia verificării tehnice a autocamionului implicat în producerea accidentului rutier, s-a constatat faptul că mecanismul de deschidere portiera dreapta era montat necorespunzător (deschidere inversă), ceea ce a provocat căderea victimei și implicit decesul acesteia.

În sistemul Legii nr. 136/1995 se prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri conducătorului autovehiculul vinovat de producerea accidentului, or în cauza dedusă judecății trebuie observat că F.F. era pasager în autocamionul condus de numitul P.G., victima nefiind răspunzătoare de producerea accidentului. Deși instanța de apel a făcut referire la alcoolemia victimei, recurenții au solicitat să se constate că acesta nu a avut nicio culpă în producerea evenimentului rutier, accidentul fiind produs datorită mecanismului de deschidere montat necorespunzător. Totodată, au arătat recurenții că în mod eronat instanța de apel face trimitere la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto P.G.

deoarece în speța de față sunt aplicabile dispozițiile legale speciale referitoare la răspunderea contractuală a asigurătorului, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 29/2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care lămurește Decizia nr. 1/2005 a aceleiași instanțe. Față de cele expuse anterior, au solicitat recurenții să se constate că autocamionul implicat în accident avea încheiată polița de asigurare la societatea pârâtă, iar cum izvorul obligației de despăgubire, aparținând asigurătorului, îl reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto, în speța de față existând această asigurare, există și obligația pârâtei de despăgubire.

În continuare, s-a susținut că dovada raporturilor juridice obligaționale dintre recurenții reclamanți și intimata pârâtă se face cu polița de asigurare aflată în perioada de valabilitate la data producerii accidentului, emisă de pârâtă, fiind vorba de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie antrenează o răspundere civilă obiectivă în baza căreia asigurătorul are obligația de a plăti indemnizația de asigurare potrivit obligației pe care și-a asumat-o prin contractul de asigurare, esențial fiind stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta lucrului și prejudiciul pretins de persoanele prejudiciate a fi acoperit.

Au mai arătat recurenții că potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se plătește de către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, iar în speța de față, decesul victimei a survenit ca urmare a teribilului accident din 06 mai 2010, ce s-a produs prin intermediul vehiculului asigurat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei atacate constată că în argumentarea soluției pronunțate au fost ignorate dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 și 5 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 și art. 50-51 din Legea nr. 136/1995. în egală măsură, este de reținut că instanța de control judiciar a ignorat deciziile pronunțate în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți, respectiv Decizia nr. 29/2009 și Decizia nr. 1/2005. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, asigurătorul R.C.A.

acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare R.C.A. pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate și prejudiciile provocate terților, consecință a deschiderii ușilor vehiculului În timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staționează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranța deplasării celorlalți participanți la trafic.

Totodată, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepția conducătorului autovehiculului respectiv. Așa fiind, se constată că hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.

Unicul argument reținut de către instanță se bazează pe concluziile cuprinse în ordonanța dată în dosarul penal, cu referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ., în condițiile în care temeiul de drept indicat de reclamanți îl constituie dispozițiile Legii nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, or, ignorarea prevederilor legale menționate precum și lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, este apreciat de Înalta Curte ca fiind de natură să impună conform art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea lămurii situației de fapt prin completarea probatoriilor administrate în cauză, cu respectarea limitelor învestirii, dar și a principiului rolului activ al instanței, în sensul stabilirii condițiilor de antrenare a răspunderii contractuale, în raport de cele reținute prin aceeași ordonanță, referitor la faptul că autovehiculul prezenta mecanismul de deschidere ușă dreapta montat necorespunzător, cu mențiunea „deschidere inversă". În egală măsură, instanța urmează a avea în vedere cele statuate prin Deciziile nr. 29/2009 și nr. 1/2005 ale secțiilor unite, ale Înaltei Curți, referitoare la faptul că prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, fiind deci o răspundere directă ce decurge din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, în materia obligațiilor izvorâte din contractul de asigurare, astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M. și F.M. împotriva Deciziei nr. 98/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecarii urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții F.A.F., F.C., F.E., F.M. și F.M. împotriva Deciziei nr. 98/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.