ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2780/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2780/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2780/2015

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București secția a III-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F.,

G. și . au chemat în judecată pe pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J.,

pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate să se dispună următoarele:

pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

durerea încercată de reclamanții A., B. (soți) și C., prin moartea fiului,

respectiv fratelui acestora, K. în tragicul accident de circulație produs la

data de 12 iulie 2009, în localitatea Mintia;

pârâtului la plata sumei de 170.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

durerea încercată de reclamanții D. și E. (soți), prin moartea fiului acestora L.

în același tragic accident rutier;

pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

durerea încercată de reclamanții F., G. (soți) și H., prin moartea fiicei,

respectiv surorii acestora, M.;

pârâtului la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la

plata integrală a despăgubirilor.

În motivarea cererii

s-a arătat că, la data de 12 iulie 2009, în jurul orelor 00:00 pe raza

localității Mintia, conducătorul autoturismului, N., pe fondul neadaptării

vitezei la condițiile de drum, a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune

cu autotractorul, condus regulamentar de O.

În urma evenimentului

rutier, atât conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, N., cât și

persoanele aflate în autoturismul condus de acesta, K., L. și M., au decedat.

Ca urmare a acestui

accident a fost deschis Dosarul penal nr. x/P/2010 instrumentat de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Hunedoara, iar în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit

că vinovat de producerea accidentului se face conducătorul auto N. care, însă,

a decedat în același eveniment rutier, acesta fiind singurul motiv pentru care

nu s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa și nu a fost trimis în

judecată, astfel cum rezultă din Referatul din data de 02 decembrie  2009 și

Rezoluția din data de 23 august 2010.

Având în vedere că

autoturismul era înmatriculat în Polonia, dar nu avea o asigurare de răspundere

civilă obligatorie pentru accidente și nici o poliță tip carte verde, valabilă

la data producerii accidentului, obligația de despăgubire a victimelor revine

pârâtului I. din Polonia, potrivit dispozițiilor art. 10 și 11 alin. (1), pct. 1.1.

din Regulamentul general al Consiliului Birourilor. Gestionarea cererilor de

despăgubire în asemenea cazuri revine biroului din țara în care a avut loc

accidentul, conform art. 3 din Regulament, în cazul acesta, J.

Reclamanții au mai

arătat faptul că, deși s-au adresat pârâtului, prin mandatar pentru

despăgubirea solicitată, nu au primit niciun răspuns din partea acestuia, motiv

pentru care s-au adresat instanței cu prezenta cerere.

Cu privire la

prejudiciul moral suferit de reclamanți, s-a arătat că urmare directă a

tragicului eveniment rutier, reclamanții au fost prejudiciați material, dar mai

ales moral, prin durerea încercată în urma decesului neașteptat a persoanelor

dragi la o vârstă foarte tânără.

Cu privire la prejudiciul

moral, atât doctrina, cât și practica judiciară au statuat ca daunele morale în

asemenea cazuri trebuie stabilite astfel încât să poată constitui o minimă

compensație care să ușureze suferința reclamanților.

Este indubitabil ca

tragicul accident a afectat iremediabil viețile reclamanților, suferințele

acestora fiind excepționale, întreaga lor viața schimbându-se fundamental și

ireversibil, traumele psihice înregistrate de aceștia îi vor urmări toata

viata, motiv pentru care sunt pe deplin îndreptățiți la acordarea unor daune

morale.

Acoperirea prejudiciului

moral este reclamată de principiul de drept al reparării integrale a pagubei în

condițiile în care fapta persoanei care a cauzat accidentul rutier a atras de

la sine și suferința morală a persoanelor apropiate defuncților.

În privința prejudiciului

moral s-a statuat că aceasta categorie de prejudicii privește persoana umană și

personalitatea sa, constând din suferința psihică, din restrângeri ale vieții

personale, neajunsuri familiale și sociale cauzate prin atingerea adusa

drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanelor fizice și, în mod

deosebit, prin atingerea drepturilor la viata, sănătate, integritate corporala,

liniște, intimitate etc.

Existenta unei legături

de afecțiune intre victimă și anumite persoane este un criteriu de luat în

considerare în stabilirea prejudiciului.

Prin cererea

precizatoare formulată la data de 31 ianuarie 2013, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, respectiv 1.443.189 lei, din

care 546.662,5 lei pentru A., 546.662,5 lei pentru B. și 349.864 lei pentru C.

cu titlu de daune morale pentru decesul fiului, respectiv fratelui K. cauzat de

accidentul de circulație din data de 12 iulie 2009 produs în localitatea

Mintia, Jud. Hunedoara.

Prin notele scrise

formulate la 01 aprilie 2013, reclamanții au precizat că temei juridic al

acțiunii dispozițiile art. 10 din Regulamentul general al Consiliului

Birourilor conform cărora birourile de carte verde care intră sub incidența

dispozițiilor prezentei secțiuni garantează unele pentru celelalte rambursarea

tuturor sumelor plătibile în temeiul prezentului regulament care rezultă din

orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un

vehicul care staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului în care este

competent fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau

nu.

Prin sentința civilă nr.

1074 din 23 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă nr.

433/A din 16 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1074 din 23 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare.

Curtea a reținut, în

esență, că în mod greșit instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului,

prin considerentele sale referitoare la inadmisibilitatea cererii în lipsa unei

proceduri de conciliere, respectiv prin reținerea lipsei calității procesuale

active, având în vedere și existența unor considerente contradictorii în cadrul

sentinței apelate.

S-a avut astfel în

vedere că reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ. în vigoare la data producerii faptului ilicit, ceea ce în mod neechivoc

conduce la concluzia că reclamanții au solicitat analizarea cererii lor prin

raportare la dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or,

prima instanță a concluzionat că reclamanții nu au dovedit îndeplinirea

condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu o

pronunțare pe fondul cauzei, dar ulterior a apreciat și asupra

inadmisibilității acțiunii, respectiv asupra lipsei calității procesuale

active.

Curtea, contrar celor

reținute de tribunal, nu a constatat o imposibilitate a investirii instanței de

fond cu o cerere cu acest obiect în lipsa unei concilieri, respectiv a unei

cereri prealabile de despăgubire adresate pârâtului, de vreme ce o asemenea

cerință nu este impusă de nicio dispoziție legală, precum și faptul că în

litigiile având ca obiect răspundere civilă delictuală antrenată în urma

producerii de accidente de circulație, nu se impune a se face o dovadă a

calității de moștenitor a reclamanților de pe urma persoanelor al căror deces a

cauzat reclamanților suferințe, respectiv traume psihice, fiind suficient a se

dovedi legătura de afecțiune între reclamanți și victime pentru stabilirea

prejudiciului moral suferit cauzat prin decesul unei persoane apropiate.

Mai mult, s-a reținut

că la dosarul cauzei reclamanții au depus acte de stare civilă, respectiv acte

de deces ale rudelor defuncților de pe urma cărora se solicită acordarea de

despăgubiri morale, certificate de naștere, respectiv de căsătorie, care

dovedesc relația de rudenie de gradul I, respectiv gradul II a reclamanților cu

persoanele care au decedat în urma accidentului de circulație produs la data de

12 iulie 2009, în localitatea Mintia.

Prin aceste acte de

stare civilă, reclamanții au probat legătura directă de rudenie între ei și

defuncți, din această legătură apropiată de rudenie rezultând și durerea

produsă lor prin pierderea vieții copiilor, respectiv fraților în accidentul ce

a avut loc în localitatea Mintia, la data de 12 iulie 2009.

Potrivit art.

50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: „Despăgubirile

se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu

titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin

vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de

bunuri”.

Or,

reclamanții tocmai acest fapt îl susțin și anume că prin producerea accidentului

și decesului ființelor dragi lor au înregistrat un prejudiciu, ceea ce le dă

îndreptățirea să stea în judecată în calitatea pe care și-au însușit-o prin

formularea acțiunii.

S-a mai reținut că

, în cazul

accidentelor de circulație, persoanele prejudiciate prin deces dobândesc

dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, acest drept născându-se

direct în patrimoniul persoanei care suferă în urma decesului unei persoane

dragi, iar pentru despăgubirile pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul

stabilirii acestora, spre deosebire de despăgubirile pentru daune morale care

se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să țină seama

de suferințele fizice și morale încercate de o persoană în urma decesului unei

persoane dragi.

Instanța de apel a

avut în vedere situația concretă a reclamanților, susținută prin cererea de

chemare în judecată, respectiv faptul că aceștia sunt părinți, respectiv frați

ai celor decedați, faptul că părinții au fost nevoiți să-și înmormânteze copiii

decedați mult prea devreme, că pentru reclamanții D., defunctul L. reprezenta

unicul fiu, respectiv că reclamantul D., deși era doar tată vitreg, a avut o

relație bazată pe afecțiune cu fiii soției sale, contribuind la creșterea și

educarea acestuia, iar împreună cu mama defunctului, formau o familie până la

data accidentului.

S-a avut în vedere și

faptul că nu numai părinții, ci și frații celor decedați au înregistrat,

potrivit celor susținute în cererea introductivă, un prejudiciu moral, sumele

de bani solicitate urmând să le ofere satisfacții compensatorii de natură a le

ușura suferințele.

Legiuitorul N.C.C. a

prevăzut în mod expres în art. 1391 alin. (2) că pot obține repararea

prejudiciului de afecțiune ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul

pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și orice alte persoane

care ar putea dovedi existența unei astfel de daune.

Ca urmare, chiar și

prin raportare la aceste noi dispoziții legale, care nu fac decât să

concretizeze practica judiciară în materie, Curtea a apreciat că reclamanții au

calitate procesuală activă în pricina de față.

Prin urmare, s-a

făcut aplicarea în apel a prevederilor art. 297 C. proc. civ., reținându-se

cauza spre rejudecare.

În rejudecare, Curtea

a încuviințat proba cu înscrisuri, fiind atașat Dosarul penal nr. x/P/2010 și

proba testimonială, această ultimă proba nefiind însă administrată, ca urmare a

aplicării art. 186 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 102/A

din 26 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul

,

în cadrul apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1074

din 23 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea, a obligat intimatul-pârât la plata către

apelanții-reclamanți a următoarelor sume, reprezentând daune morale:

- câte 60.000 lei

către A. și B. și, respectiv, 50.000 lei către C.;

- câte 60.000 lei

către E. și 40.000 lei către D.;

- câte 60.000 lei

către F. și G., respectiv, 50.000 lei către H.

Prin aceeași hotărâre,

instanța a obligat intimatul-pârât la plata către apelanții-reclamanți și la

dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la

data introducerii acțiunii și până la plata integrală a despăgubirilor

datorate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut următoarele considerente:

Din probele

administrate în cauză, respectiv referatul Serviciului Rutier - Birou Accidente

din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Hunedoara, Rezoluția

Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara din data de 23 august 2010,

dispusa în Dosarul nr. x/P/2010, care a avut la bază declarațiile tuturor celor

implicați în accident, procesul verbal de cercetare la fața locului, schița

locului accidentului, probele biologice luate pentru stabilirea alcoolemiei,

certificatele de deces - Curtea reține că, în ziua de la data de 12 iulie 2009,

în jurul orelor 00:00 pe raza localității Mintia, conducătorul autoturismului, N.,

pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum, a pătruns pe contrasens și

a intrat în coliziune cu autotractorul, condus regulamentar de O.

În urma evenimentului

rutier, atât conducătorul auto, N., cât și persoanele aflate în autoturismul

condus de acesta, K., L. și M., au decedat.

În raport de probele

administrate în dosarul penal, organele judiciare care au efectuat cercetarea

penală, în exercitarea atribuțiilor ce le sunt conferite prin lege, au dispus

neînceperea urmăririi penale față de conducătorul autotractorului, O., pentru

lipsa vinovăției acestuia în săvârșirea accidentului, în baza art. 10 lit. d) C.

proc. pen., și, apreciind că a condus imprudent pe timp de noapte și cu o

alcoolemie în sânge de 0,40%o, au stabilit vinovăția exclusivă în producerea

accidentului a conducătorului autoturismului, N., față de care s-a dispus, de

asemenea, neînceperea urmăririi penale, în baza art. 10 lit. d) și g C. proc.

pen.

Luând act de modul de

soluționare a procesului penal, care nu a implicat și soluționarea vreunor

pretenții civile izvorâte din aceeași faptă, și raportându-se la împrejurările

de fapt reținute anterior pe baza actelor mai sus prezentate aflate în dosarul

penal atașat în cauză, acte a căror forță probantă, decurgând din caracterul

lor autentic, nu au fost contestată de părți care, de altfel, nici nu au

înțeles să administreze alte probe vizând dovedirea împrejurărilor în care au

avut loc accidentul, Curtea urmează să constate că în speță s-a probat

existența unei fapte ilicite care a cauzat și decesul

numiților K., L. și M.

Curtea a

reținut deja că autorul faptei ilicite, respectiv, șoferul vinovat de

producerea accidentului a decedat cu aceeași ocazie, iar prin adresa din 14

septembrie  2012 J. a comunicat tribunalului că I. din Polonia nu a identificat

nicio societate de asigurare la care autoturismul, implicat în accidentul

rutier, să figureze ca asigurat pentru R.C.A./Carte Verde, precum și faptul că

acest autovehicul era legal înmatriculat în Polonia.

Având în

vedere împrejurările comiterii faptei ilicite și vinovăția conducătorului auto,

Curtea a constatat că sunt întrunite condițiile unei răspunderi civile

delictuale, în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, în

vigoare la momentul producerii accidentului, prevederi care arată că orice

faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui

greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul

cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa.

În acest sens, Curtea

a reținut că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este aceea de nerespectare

a regimului circulației pe drumurile publice așa cum a fost constatată prin

rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prejudiciul constă în

decesul numiților K., L. și M., iar în privința vinovăției și a legăturii de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, acestea rezultă, de asemenea,

din actele organelor de cercetare penală și din rezoluția Parchetului mai

sus-menționată.

Fiind întrunite toate

condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește fapta numitului N.,

se poate pune în discuție angajarea răspunderii civilă care i-ar reveni

asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie.

Reținând însă lipsa

unei polițe de asigurare valabile și, respectiv, lipsa unei polițe tip carte

verde la data producerii accidentului, precum și locul înmatriculării

autoturismului, Curtea a constatat că obligația de despăgubire a victimelor

revine pârâtului, deoarece în cazul în care accidentul produs pe teritoriul

României este produs de un autoturism înmatriculat într-un alt stat în care se

aplică acordul multilateral, iar acel autoturism nu este asigurat de răspundere

civilă, despăgubirea victimelor este efectuată de Biroul din statul în care

este înmatriculat vehiculul.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 10 din Regulamentul general al Consiliului birourilor, birourile care

intră sub incidența acestor dispoziții garantează unele pentru celelalte

rambursarea tuturor sumelor plătite care rezultă din orice cerere de

despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care

staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului în care este competent

fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu. De

asemenea, conform art. 11 alin. (1) pct. 1.1 din același act normativ, se

consideră ca fiind teritoriu al statului în care staționează un vehicul în mod

obișnuit, în principal, teritoriul statului a cărui plăcuță de înmatriculare

este purtată de vehicul.

Totodată, conform art. 17 alin. (2) din Normele

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008, in

vigoare la momentul producerii evenimentului, p

entru vehiculele care staționează in mod obișnuit intr-un

stat membru, plăcutele de înmatriculare atestă că biroul național din statul

membru este garant al plății despăgubirii către persoana prejudiciata intr-un

accident de vehicul.

Curtea a reținut din aceeași adresă

din 14 septembrie  2012

emisă de J., că I. din Polonia este semnatar al Acordului Multilateral de

Garantare și în această calitate garantează plata despăgubirilor la acre au

dreptul persoanele prejudiciate prin accidente produse de autovehicule care au

locul obișnuit de staționare în aria lor de competență și care, cum este și

cazul în speță, nu sunt asigurate pentru R.C.A. sau Carte Verde.

Conform art. 3 din

Regulamentul general al Consiliului birourilor gestionarea acestor cereri

revine biroului din țara în care a avut loc accidentul, respectiv J., iar

potrivit art. 4 alin. (4), Addendum 1 la Decizia Comisiei Europene din 28 iulie

2003 privind aplicarea Directivei nr. 72/166/CCE a Consiliului privind

controlul asiguratorilor de răspundere civilă auto, corespondentul se ocupă în

țara în care s-a produs accidentul, de despăgubirea părților prejudiciate și de

asigurarea auto obligatorie, în numele biroului care l-a autorizat și în contul

asigurătorului care a solicitat autorizarea sa, de cererile de despăgubire

rezultate în urma accidentelor survenite în care sunt implicate vehicule

asigurate de asigurătorul care a solicitat autorizarea sa.

În același sens, art.

2 din Directiva nr. 2009/103/CE prevede că fiecare birou național garantează

soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate

pe teritoriul său de vehicule care staționează în mod obișnuit pe teritoriul

altui stat membru, indiferent dacă sunt asigurate sau nu.

În ceea ce privește

dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri în limitele acestui cadrul

normativ, Curtea a ținut seama de cele statuate prin decizia intermediară a

instanței de apel referitor la legitimarea procesuală a acestora în cauza de

față, respectiv, la faptul că aceștia sunt părinții, respectiv frați ai celor

decedați, iar reclamantul D., deși era doar tată vitreg, a avut o relație

bazată pe afecțiune cu fii soției sale, contribuind la creșterea și educarea

acestuia, formând împreună cu mama defunctului o familie până la data

accidentului.

Cu privire la

întinderea daunelor pretinse prin acțiune, Curtea a avut în vedere, de

asemenea, cele statuate prin decizia arătată, instanța de apel reținând

legătura apropiată de rudenie și durerea produsă lor prin pierderea vieții

copiilor, respectiv fraților în accident, dar stabilind în același timp că,

deși persoanele prejudiciate prin deces în cazul accidentelor de circulație

dobândesc dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, pentru despăgubirile

pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul stabilirii acestora, iar

despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de

judecată care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale încercate

de o persoană în urma decesului unei persoane dragi.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut, în ceea ce privește daunele morale ce fac obiectul

pretențiilor reclamanților, că pot fi apreciate de instanță pe baza relațiilor

firești dintre persoana prejudiciată și victimă, în raport, după caz, și de

gradul de rudenie dintre acestea, dar, chiar dacă această apreciere

a judecătorului

privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, este important că instanța

să-și justifice opțiunea spre un anumit cuantum al despăgubirilor acordate,

apelând la criterii obiective în fixarea despăgubirii pentru repararea

prejudiciului.

În acest context,

Curtea a avut în vedere și celelalte dispoziții legale incidente în materia

asigurărilor, respectiv

art.

49 din Legea nr. 136/1995, conform căruia, „Asiguratorul acorda despăgubiri

pentru prejudiciile de care asigurații răspund, in baza legii, fata de

terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)”, despăgubiri care

includ și daunele morale - potrivit art. 50 din același act normativ.

Totodată,

Normele

Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008 stabileau prin

art.

49

pct.

2 lit. d) că in caz de deces

se pot acorda despăgubiri pentru daunele morale, in conformitate cu legislația și

jurisprudența din România.

Curtea a apreciat că

este necesar a se lua în calcul

consecințele negative suferite de reclamanți,

pe plan fizic și psihic, legătura de rudenie existentă între fiecare dintre

aceștia și cel decedat și relația concretă existentă în cadrul familiei,

intensitatea suferinței, modalitatea în care fiecare dintre cei apropiați au

perceput efectele vătămătoare și, respectiv, influențarea vieții acestora în

urma producerii tragicului eveniment, luându-se în considerare atât gradul de

interiorizare a efectelor vătămătoare cauzate de decesul celui apropiat și

eventualele traume psihice, cât și ecoul social al pierderii suferite, toate acestea

putând determina schimbări în viața reclamanților, iar sumele de bani

solicitate în cauză putându-le oferi satisfacții compensatorii de natură a le

alina suferințele reținute.

Pe de altă parte,

chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferința

pricinuită de pierderea unei persoane apropiate, trebuie avut în vedere la

stabilirea cuantumului despăgubirilor că finalitatea compensatorie a acestora

nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive comparativ cu

condițiile de viață ale victimelor și cu nivelul de trai existent în acest

stat, astfel încât „reparația” bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just

temei a beneficiarilor.

Și din această

perspectivă, Curtea, în judecarea fondului cauzei a încuviințat completarea

probatoriului, însă în ședința publică din data de 12 februarie 2015

reclamanții, prin apărător, au arătat că nu mai insistă în audierea martorilor,

neîndeplinindu-și, de altfel, nici obligațiile procesuale ce le reveneau

pentru administrarea probei.

O

biectul probațiunii

îl reprezintă un fapt strâns legat de pretențiile sau apărările formulate, pe

care reclamanții aveau îndatorirea procesuală de a le dovedi, instanța

neputându-se deci substitui părții, care a beneficiat și de asistența juridică a

unui avocat, pentru a administra probe în vederea stabilirii caracterului

fondat al tuturor pretențiilor respective.

În aceste condiții,

văzând datele

concrete ale cauzei din care rezultă cu certitudine existența prejudiciului,

reclamanții fiind

părinți sau frați ai defuncților

cărora le-au fost

lezate iremediabil și

profund sentimentele de afecțiune și de dragoste familială,

Curtea a apreciat

totuși, cu respectarea principiilor evocate, că se poate orienta pentru

dezdăunare către sumele propuse în apărare de pârât și pe care acesta înțelege

să le acorde în situația reținerii tuturor cerințelor pentru angajarea

răspunderii civile delictuale.

Astfel, este justă și

echitabilă stabilirea unor sume egale pentru părinții celor decedați în

accident

(K., L. și M.)

,

respectiv, câte 60.000 lei, pentru reclamanții

A., B., E., F. și G., respectiv, câte

50.000 lei pentru C. și .,

frați ai celor decedați în accident, sume diferențiate

doar în raport de gradul de rudenie și, implicit, de suferința prezumată

în cazul fiecăruia

dintre aceștia, având în vedere durerea resimțită de tatăl, mama ori fratele celui

decedat într-un accident.

Curtea a apreciat ca

fiind rezonabilă și o sumă de 40.000 lei cu titlu de daune morale acordate

reclamantului D., tatăl vitreg al defunctului L., în considerarea raporturilor

de familie și a relației apropiate, de afecțiune existente în cadrul acesteia,

raporturi invocate de reclamanți prin acțiune și necontestate de partea adversă

în cadrul procesului.

Totodată, pentru

acoperirea integrală a prejudiciului estimat în bani la momentul executării

obligației de plată recunoscute în cauză în sarcina intimatului-pârât, Curtea a

dispus obligarea acestuia și la plata către reclamanți a dobânzilor legale

calculate la aceste sume de la data introducerii acțiunii (13 aprilie 2012) și

până la data achitării integrale a debitelor.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți și de pârâtul I.

din Polonia, prin mandatar J.

recursului exercitat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanții au formulat următoarele critici:

Recurenții susțin că

instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale si

principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea

prejudiciului, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 20/2008, în care se prevede că daunele

morale se stabilesc in conformitate cu legislația si jurisprudența din România și

dispozițiile par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE, care instituie principiul

nediscriminării victimelor accidentelor de circulație aflate in situații

comparabile, cărora ar trebui sa le fie garantat un tratament comparabil,

indiferent de locul in care are loc accidentul pe teritoriul Comunității și, cu

atât mai mult, pe teritoriul aceluiași stat si pentru victime din aceeași

familie.

Astfel, in raport de

dispozițiile legale învederate si de principiile care guvernează răspunderea

civilă delictuală și repararea prejudiciului care rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., daunele morale acordate nu sunt în

conformitate cu legislația si jurisprudența din România, ceea ce denotă încălcarea

principiului nediscriminării prevăzut de par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE.

Atâta timp cât din

toate probele administrate a rezultat culpa exclusivă a defunctului N. în

producerea accidentului si a consecințelor acestuia, defuncții neavând nicio

culpă în producerea accidentului sau a consecințelor rezultate, acordarea unor

daunele morale situate cu mult sub nivelul celor acordate in cauze similare,

pentru suferințele provocate de moartea copiilor si fraților, este rezultatul încălcării

si aplicării greșite a dispozițiilor legale si ale principiilor care guvernează

răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului.

Acordarea unor

despăgubiri morale diminuate, motivat de faptul că reclamanții nu au mai

insistat în dovedirea a ceea ce era evident si recunoscut neechivoc si

constant, atât in legislație cât si in jurisprudența, este nelegal si

discriminatoriu pentru victimele accidentelor de circulație.

Prin stabilirea unor

despăgubiri morale în raport de venitul mediu al unui cetățean român, instanța de

apel a încălcat dispozițiile legale mai sus menționate și a creat o situație

discriminatorie pentru reclamanți in condițiile in care suferința unui părinte/copil/soț/frate

nu diferă in funcție de statul european al cărui cetățean este sau in funcție

de veniturile pe care le obține.

Polonia, prin mandatar J. a formulat următoarele critici, întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.:

În cadrul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul

susține că instanța de apel nu a motivat soluția sa de obligare a sa la plata

dobânzilor începând cu data introducerii acțiunii, respectiv care sunt

considerentele pentru care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă la

data introducerii acțiunii.

Pârâtul susține că

hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul -

pârât susține că instanța de apel a interpretat greșit legea, respectiv art. 36

și art. 37 din Normele anexă la Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 20/2008, întrucât, în ce privește prejudiciul moral, creanța devine

exigibilă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care

se stabilește efectiv suma cuvenită cu titlu de daune morale.

În acest sens,

recurentul invocă Decizia de îndrumare nr. 2/1972 a fostului Tribunal Suprem,

precum și doctrina în materie.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

recursul declarat de reclamanți

Prin criticile

formulate, recurenții-reclamanți susțin aplicarea greșită a dispozițiilor

legale, ceea ce ar conduce la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic

în raport de criteriile aplicabile conform dispozițiilor legale și jurisprudenței

în materie.

Contrar susținerilor

recurenților - reclamanți, instanța de apel a pronunțat o hotărâre conformă

dispozițiilor art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7

noiembrie  2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislației și

jurisprudenței din România.

În materia daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară

și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru

cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu

trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale

(cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le

pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se

exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum

ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în

care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată

,

instanța trebuie să

stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile

acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să

atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără

just temei.

Principiul ce se

degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este

acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport

de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform

aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport

rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat

principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată

cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru

victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să

reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le

îndure.

Despăgubirea bănească

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei

- aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o

categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei

analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata

suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de

gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura

de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul

material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea),

deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra

caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un

cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege,

spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în

prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate

trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită,

în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au

îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la

stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la

consecințele suportate de reclamanți ca urmare a decesului copiilor și fraților

lor în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile

obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul

proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure

înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane

păgubite.

În privința

criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și

stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de

probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe

plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu

pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte

care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt,

constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de

nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita

cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Nu se poate reține

nici încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum susțin recurenții -

reclamanți întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de

apel a ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord

cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, raportat la situația concretă din speță.

Pentru considerentele

arătate, recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează a fi respins

ca atare.

recursul declarat de pârât;

Primul motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul

căruia pârâtul susține că instanța de apel nu a motivat soluția de obligare la

plata dobânzilor, este nefondat.

Motivarea hotărârii înseamnă

că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de

drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta

și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi

acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști

dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării

fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

Din

perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel,

în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate

de reclamanți, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

răspunzând tuturor criticilor.

Ca atare,

nu se poate reține o nemotivare a hotărârii sub aspectul invocat de

recurentul-pârât.

Așa fiind, motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

În ce privește însă,

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care

vizează exclusiv data de la care pârâtul datorează dobânda legală aferentă

sumelor reprezentând daunele morale acordate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Instanța de apel a

reținut obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor

reprezentând daunele morale acordate, însă în ce privește momentul de la care acestea

urmează a fi plătite, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o greșită

aplicare a legii.

Așa cum s-a arătat

deja, cuantificarea daunelor morale reprezintă atributul exclusiv al instanței

de judecată.

Numai din momentul în

care instanța a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat

într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având

ca obiect restituirea unei sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ.,

dobânzi legale până la completa ei achitare.

Până la pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al

daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi

purtătoare de dobânzi.

Așa fiind, este fondată

susținerea recurentului - pârât, în sensul că dobânda aferentă sumelor

reprezentând daune morale urmează a fi plătită de la data rămânerii definitive

a hotărârii, respectiv de la data pronunțării hotărârii în apel.

Față de aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârâtul I. din Polonia, prin

mandatar J., se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că acesta

datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate,

de la data pronunțării deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 și

până la plata integrală a despăgubirilor acordate, menținând celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G.,

împotriva Deciziei nr. 102/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul

declarat de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că intimatul-pârât datorează dobânda legală

aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data pronunțării

deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 și până la plata integrală

a despăgubirilor acordate.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2015.