ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2780/2015

Decizia nr. 2780/2015 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și . au chemat în judecată pe pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J., pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate să se dispună următoarele: 1. Obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanții A., B. (soți) și C., prin moartea fiului, respectiv fratelui acestora, K. în tragicul accident de circulație produs la data de 12 iulie 2009, în localitatea Mintia; 2. Obligarea pârâtului la plata sumei de 170.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanții D. și E. (soți), prin moartea fiului acestora L. în același tragic accident rutier; 3. Obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanții F., G. (soți) și H., prin moartea fiicei, respectiv surorii acestora, M.; 4. Obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a despăgubirilor.

În motivarea cererii s-a arătat că, la data de 12 iulie 2009, în jurul orelor 00:00 pe raza localității Mintia, conducătorul autoturismului, N., pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum, a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune cu autotractorul, condus regulamentar de O. În urma evenimentului rutier, atât conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, N., cât și persoanele aflate în autoturismul condus de acesta, K., L. și M., au decedat.

Ca urmare a acestui accident a fost deschis Dosarul penal nr. x/P/2010 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, iar în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului se face conducătorul auto N. care, însă, a decedat în același eveniment rutier, acesta fiind singurul motiv pentru care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa și nu a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din Referatul din data de 02 decembrie 2009 și Rezoluția din data de 23 august 2010. Având în vedere că autoturismul era înmatriculat în Polonia, dar nu avea o asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru accidente și nici o poliță tip carte verde, valabilă la data producerii accidentului, obligația de despăgubire a victimelor revine pârâtului I. din Polonia, potrivit dispozițiilor art. 10 și 11 alin. (1), pct. 1.1.

din Regulamentul general al Consiliului Birourilor. Gestionarea cererilor de despăgubire în asemenea cazuri revine biroului din țara în care a avut loc accidentul, conform art. 3 din Regulament, în cazul acesta, J. Reclamanții au mai arătat faptul că, deși s-au adresat pârâtului, prin mandatar pentru despăgubirea solicitată, nu au primit niciun răspuns din partea acestuia, motiv pentru care s-au adresat instanței cu prezenta cerere. Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamanți, s-a arătat că urmare directă a tragicului eveniment rutier, reclamanții au fost prejudiciați material, dar mai ales moral, prin durerea încercată în urma decesului neașteptat a persoanelor dragi la o vârstă foarte tânără.

Cu privire la prejudiciul moral, atât doctrina, cât și practica judiciară au statuat ca daunele morale în asemenea cazuri trebuie stabilite astfel încât să poată constitui o minimă compensație care să ușureze suferința reclamanților. Este indubitabil ca tragicul accident a afectat iremediabil viețile reclamanților, suferințele acestora fiind excepționale, întreaga lor viața schimbându-se fundamental și ireversibil, traumele psihice înregistrate de aceștia îi vor urmări toata viata, motiv pentru care sunt pe deplin îndreptățiți la acordarea unor daune morale. Acoperirea prejudiciului moral este reclamată de principiul de drept al reparării integrale a pagubei în condițiile în care fapta persoanei care a cauzat accidentul rutier a atras de la sine și suferința morală a persoanelor apropiate defuncților.

În privința prejudiciului moral s-a statuat că aceasta categorie de prejudicii privește persoana umană și personalitatea sa, constând din suferința psihică, din restrângeri ale vieții personale, neajunsuri familiale și sociale cauzate prin atingerea adusa drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanelor fizice și, în mod deosebit, prin atingerea drepturilor la viata, sănătate, integritate corporala, liniște, intimitate etc. Existenta unei legături de afecțiune intre victimă și anumite persoane este un criteriu de luat în considerare în stabilirea prejudiciului.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 31 ianuarie 2013, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, respectiv 1.443.189 lei, din care 546.662,5 lei pentru A., 546.662,5 lei pentru B. și 349.864 lei pentru C. cu titlu de daune morale pentru decesul fiului, respectiv fratelui K. cauzat de accidentul de circulație din data de 12 iulie 2009 produs în localitatea Mintia, Jud. Hunedoara.

Prin notele scrise formulate la 01 aprilie 2013, reclamanții au precizat că temei juridic al acțiunii dispozițiile art. 10 din Regulamentul general al Consiliului Birourilor conform cărora birourile de carte verde care intră sub incidența dispozițiilor prezentei secțiuni garantează unele pentru celelalte rambursarea tuturor sumelor plătibile în temeiul prezentului regulament care rezultă din orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului în care este competent fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu. Prin sentința civilă nr. 1074 din 23 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 433/A din 16 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1074 din 23 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Curtea a reținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, prin considerentele sale referitoare la inadmisibilitatea cererii în lipsa unei proceduri de conciliere, respectiv prin reținerea lipsei calității procesuale active, având în vedere și existența unor considerente contradictorii în cadrul sentinței apelate.

S-a avut astfel în vedere că reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. în vigoare la data producerii faptului ilicit, ceea ce în mod neechivoc conduce la concluzia că reclamanții au solicitat analizarea cererii lor prin raportare la dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, prima instanță a concluzionat că reclamanții nu au dovedit îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu o pronunțare pe fondul cauzei, dar ulterior a apreciat și asupra inadmisibilității acțiunii, respectiv asupra lipsei calității procesuale active.

Curtea, contrar celor reținute de tribunal, nu a constatat o imposibilitate a investirii instanței de fond cu o cerere cu acest obiect în lipsa unei concilieri, respectiv a unei cereri prealabile de despăgubire adresate pârâtului, de vreme ce o asemenea cerință nu este impusă de nicio dispoziție legală, precum și faptul că în litigiile având ca obiect răspundere civilă delictuală antrenată în urma producerii de accidente de circulație, nu se impune a se face o dovadă a calității de moștenitor a reclamanților de pe urma persoanelor al căror deces a cauzat reclamanților suferințe, respectiv traume psihice, fiind suficient a se dovedi legătura de afecțiune între reclamanți și victime pentru stabilirea prejudiciului moral suferit cauzat prin decesul unei persoane apropiate.

Mai mult, s-a reținut că la dosarul cauzei reclamanții au depus acte de stare civilă, respectiv acte de deces ale rudelor defuncților de pe urma cărora se solicită acordarea de despăgubiri morale, certificate de naștere, respectiv de căsătorie, care dovedesc relația de rudenie de gradul I, respectiv gradul II a reclamanților cu persoanele care au decedat în urma accidentului de circulație produs la data de 12 iulie 2009, în localitatea Mintia.

Prin aceste acte de stare civilă, reclamanții au probat legătura directă de rudenie între ei și defuncți, din această legătură apropiată de rudenie rezultând și durerea produsă lor prin pierderea vieții copiilor, respectiv fraților în accidentul ce a avut loc în localitatea Mintia, la data de 12 iulie 2009. Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”. Or, reclamanții tocmai acest fapt îl susțin și anume că prin producerea accidentului și decesului ființelor dragi lor au înregistrat un prejudiciu, ceea ce le dă îndreptățirea să stea în judecată în calitatea pe care și-au însușit-o prin formularea acțiunii.

S-a mai reținut că , în cazul accidentelor de circulație, persoanele prejudiciate prin deces dobândesc dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, acest drept născându-se direct în patrimoniul persoanei care suferă în urma decesului unei persoane dragi, iar pentru despăgubirile pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul stabilirii acestora, spre deosebire de despăgubirile pentru daune morale care se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale încercate de o persoană în urma decesului unei persoane dragi.

Instanța de apel a avut în vedere situația concretă a reclamanților, susținută prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că aceștia sunt părinți, respectiv frați ai celor decedați, faptul că părinții au fost nevoiți să-și înmormânteze copiii decedați mult prea devreme, că pentru reclamanții D., defunctul L. reprezenta unicul fiu, respectiv că reclamantul D., deși era doar tată vitreg, a avut o relație bazată pe afecțiune cu fiii soției sale, contribuind la creșterea și educarea acestuia, iar împreună cu mama defunctului, formau o familie până la data accidentului. S-a avut în vedere și faptul că nu numai părinții, ci și frații celor decedați au înregistrat, potrivit celor susținute în cererea introductivă, un prejudiciu moral, sumele de bani solicitate urmând să le ofere satisfacții compensatorii de natură a le ușura suferințele.

Legiuitorul N.C.C. a prevăzut în mod expres în art. 1391 alin. (2) că pot obține repararea prejudiciului de afecțiune ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și orice alte persoane care ar putea dovedi existența unei astfel de daune. Ca urmare, chiar și prin raportare la aceste noi dispoziții legale, care nu fac decât să concretizeze practica judiciară în materie, Curtea a apreciat că reclamanții au calitate procesuală activă în pricina de față. Prin urmare, s-a făcut aplicarea în apel a prevederilor art. 297 C. proc. civ., reținându-se cauza spre rejudecare. În rejudecare, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri, fiind atașat Dosarul penal nr. x/P/2010 și proba testimonială, această ultimă proba nefiind însă administrată, ca urmare a aplicării art. 186 C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 102/A din 26 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul , în cadrul apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1074 din 23 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea, a obligat intimatul-pârât la plata către apelanții-reclamanți a următoarelor sume, reprezentând daune morale: - câte 60.000 lei către A. și B. și, respectiv, 50.000 lei către C.; - câte 60.000 lei către E. și 40.000 lei către D.; - câte 60.000 lei către F. și G., respectiv, 50.000 lei către H. Prin aceeași hotărâre, instanța a obligat intimatul-pârât la plata către apelanții-reclamanți și la dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a despăgubirilor datorate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele considerente: Din probele administrate în cauză, respectiv referatul Serviciului Rutier - Birou Accidente din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Hunedoara, Rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara din data de 23 august 2010, dispusa în Dosarul nr. x/P/2010, care a avut la bază declarațiile tuturor celor implicați în accident, procesul verbal de cercetare la fața locului, schița locului accidentului, probele biologice luate pentru stabilirea alcoolemiei, certificatele de deces - Curtea reține că, în ziua de la data de 12 iulie 2009, în jurul orelor 00:00 pe raza localității Mintia, conducătorul autoturismului, N., pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum, a pătruns pe contrasens și a intrat în coliziune cu autotractorul, condus regulamentar de O. În urma evenimentului rutier, atât conducătorul auto, N., cât și persoanele aflate în autoturismul condus de acesta, K., L. și M., au decedat.

În raport de probele administrate în dosarul penal, organele judiciare care au efectuat cercetarea penală, în exercitarea atribuțiilor ce le sunt conferite prin lege, au dispus neînceperea urmăririi penale față de conducătorul autotractorului, O., pentru lipsa vinovăției acestuia în săvârșirea accidentului, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., și, apreciind că a condus imprudent pe timp de noapte și cu o alcoolemie în sânge de 0,40%o, au stabilit vinovăția exclusivă în producerea accidentului a conducătorului autoturismului, N., față de care s-a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale, în baza art. 10 lit. d) și g C. proc. pen.

Luând act de modul de soluționare a procesului penal, care nu a implicat și soluționarea vreunor pretenții civile izvorâte din aceeași faptă, și raportându-se la împrejurările de fapt reținute anterior pe baza actelor mai sus prezentate aflate în dosarul penal atașat în cauză, acte a căror forță probantă, decurgând din caracterul lor autentic, nu au fost contestată de părți care, de altfel, nici nu au înțeles să administreze alte probe vizând dovedirea împrejurărilor în care au avut loc accidentul, Curtea urmează să constate că în speță s-a probat existența unei fapte ilicite care a cauzat și decesul numiților K., L. și M. Curtea a reținut deja că autorul faptei ilicite, respectiv, șoferul vinovat de producerea accidentului a decedat cu aceeași ocazie, iar prin adresa din 14 septembrie 2012 J. a comunicat tribunalului că I. din Polonia nu a identificat nicio societate de asigurare la care autoturismul, implicat în accidentul rutier, să figureze ca asigurat pentru R.C.A./Carte Verde, precum și faptul că acest autovehicul era legal înmatriculat în Polonia.

Având în vedere împrejurările comiterii faptei ilicite și vinovăția conducătorului auto, Curtea a constatat că sunt întrunite condițiile unei răspunderi civile delictuale, în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul producerii accidentului, prevederi care arată că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa.

În acest sens, Curtea a reținut că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este aceea de nerespectare a regimului circulației pe drumurile publice așa cum a fost constatată prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prejudiciul constă în decesul numiților K., L. și M., iar în privința vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, acestea rezultă, de asemenea, din actele organelor de cercetare penală și din rezoluția Parchetului mai sus-menționată. Fiind întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește fapta numitului N., se poate pune în discuție angajarea răspunderii civilă care i-ar reveni asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie.

Reținând însă lipsa unei polițe de asigurare valabile și, respectiv, lipsa unei polițe tip carte verde la data producerii accidentului, precum și locul înmatriculării autoturismului, Curtea a constatat că obligația de despăgubire a victimelor revine pârâtului, deoarece în cazul în care accidentul produs pe teritoriul României este produs de un autoturism înmatriculat într-un alt stat în care se aplică acordul multilateral, iar acel autoturism nu este asigurat de răspundere civilă, despăgubirea victimelor este efectuată de Biroul din statul în care este înmatriculat vehiculul.

Astfel, conform dispozițiilor art. 10 din Regulamentul general al Consiliului birourilor, birourile care intră sub incidența acestor dispoziții garantează unele pentru celelalte rambursarea tuturor sumelor plătite care rezultă din orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului în care este competent fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu. De asemenea, conform art. 11 alin. (1) pct. 1.1 din același act normativ, se consideră ca fiind teritoriu al statului în care staționează un vehicul în mod obișnuit, în principal, teritoriul statului a cărui plăcuță de înmatriculare este purtată de vehicul.

Totodată, conform art. 17 alin. (2) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008, in vigoare la momentul producerii evenimentului, p entru vehiculele care staționează in mod obișnuit intr-un stat membru, plăcutele de înmatriculare atestă că biroul național din statul membru este garant al plății despăgubirii către persoana prejudiciata intr-un accident de vehicul. Curtea a reținut din aceeași adresă din 14 septembrie 2012 emisă de J., că I. din Polonia este semnatar al Acordului Multilateral de Garantare și în această calitate garantează plata despăgubirilor la acre au dreptul persoanele prejudiciate prin accidente produse de autovehicule care au locul obișnuit de staționare în aria lor de competență și care, cum este și cazul în speță, nu sunt asigurate pentru R.C.A.

sau Carte Verde. Conform art. 3 din Regulamentul general al Consiliului birourilor gestionarea acestor cereri revine biroului din țara în care a avut loc accidentul, respectiv J., iar potrivit art. 4 alin. (4), Addendum 1 la Decizia Comisiei Europene din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei nr. 72/166/CCE a Consiliului privind controlul asiguratorilor de răspundere civilă auto, corespondentul se ocupă în țara în care s-a produs accidentul, de despăgubirea părților prejudiciate și de asigurarea auto obligatorie, în numele biroului care l-a autorizat și în contul asigurătorului care a solicitat autorizarea sa, de cererile de despăgubire rezultate în urma accidentelor survenite în care sunt implicate vehicule asigurate de asigurătorul care a solicitat autorizarea sa.

În același sens, art. 2 din Directiva nr. 2009/103/CE prevede că fiecare birou național garantează soluționarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care staționează în mod obișnuit pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă sunt asigurate sau nu. În ceea ce privește dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri în limitele acestui cadrul normativ, Curtea a ținut seama de cele statuate prin decizia intermediară a instanței de apel referitor la legitimarea procesuală a acestora în cauza de față, respectiv, la faptul că aceștia sunt părinții, respectiv frați ai celor decedați, iar reclamantul D., deși era doar tată vitreg, a avut o relație bazată pe afecțiune cu fii soției sale, contribuind la creșterea și educarea acestuia, formând împreună cu mama defunctului o familie până la data accidentului.

Cu privire la întinderea daunelor pretinse prin acțiune, Curtea a avut în vedere, de asemenea, cele statuate prin decizia arătată, instanța de apel reținând legătura apropiată de rudenie și durerea produsă lor prin pierderea vieții copiilor, respectiv fraților în accident, dar stabilind în același timp că, deși persoanele prejudiciate prin deces în cazul accidentelor de circulație dobândesc dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, pentru despăgubirile pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul stabilirii acestora, iar despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale încercate de o persoană în urma decesului unei persoane dragi.

Pe de altă parte, Curtea a reținut, în ceea ce privește daunele morale ce fac obiectul pretențiilor reclamanților, că pot fi apreciate de instanță pe baza relațiilor firești dintre persoana prejudiciată și victimă, în raport, după caz, și de gradul de rudenie dintre acestea, dar, chiar dacă această apreciere a judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, este important că instanța să-și justifice opțiunea spre un anumit cuantum al despăgubirilor acordate, apelând la criterii obiective în fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.

În acest context, Curtea a avut în vedere și celelalte dispoziții legale incidente în materia asigurărilor, respectiv art. 49 din Legea nr. 136/1995, conform căruia, „Asiguratorul acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, in baza legii, fata de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)”, despăgubiri care includ și daunele morale - potrivit art. 50 din același act normativ. Totodată, Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008 stabileau prin art. 49 pct. 2 lit. d) că in caz de deces se pot acorda despăgubiri pentru daunele morale, in conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Curtea a apreciat că este necesar a se lua în calcul consecințele negative suferite de reclamanți, pe plan fizic și psihic, legătura de rudenie existentă între fiecare dintre aceștia și cel decedat și relația concretă existentă în cadrul familiei, intensitatea suferinței, modalitatea în care fiecare dintre cei apropiați au perceput efectele vătămătoare și, respectiv, influențarea vieții acestora în urma producerii tragicului eveniment, luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor vătămătoare cauzate de decesul celui apropiat și eventualele traume psihice, cât și ecoul social al pierderii suferite, toate acestea putând determina schimbări în viața reclamanților, iar sumele de bani solicitate în cauză putându-le oferi satisfacții compensatorii de natură a le alina suferințele reținute.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferința pricinuită de pierderea unei persoane apropiate, trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive comparativ cu condițiile de viață ale victimelor și cu nivelul de trai existent în acest stat, astfel încât „reparația” bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor. Și din această perspectivă, Curtea, în judecarea fondului cauzei a încuviințat completarea probatoriului, însă în ședința publică din data de 12 februarie 2015 reclamanții, prin apărător, au arătat că nu mai insistă în audierea martorilor, neîndeplinindu-și, de altfel, nici obligațiile procesuale ce le reveneau pentru administrarea probei.

O biectul probațiunii îl reprezintă un fapt strâns legat de pretențiile sau apărările formulate, pe care reclamanții aveau îndatorirea procesuală de a le dovedi, instanța neputându-se deci substitui părții, care a beneficiat și de asistența juridică a unui avocat, pentru a administra probe în vederea stabilirii caracterului fondat al tuturor pretențiilor respective. În aceste condiții, văzând datele concrete ale cauzei din care rezultă cu certitudine existența prejudiciului, reclamanții fiind părinți sau frați ai defuncților cărora le-au fost lezate iremediabil și profund sentimentele de afecțiune și de dragoste familială, Curtea a apreciat totuși, cu respectarea principiilor evocate, că se poate orienta pentru dezdăunare către sumele propuse în apărare de pârât și pe care acesta înțelege să le acorde în situația reținerii tuturor cerințelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, este justă și echitabilă stabilirea unor sume egale pentru părinții celor decedați în accident (K., L. și M.) , respectiv, câte 60.000 lei, pentru reclamanții A., B., E., F. și G., respectiv, câte 50.000 lei pentru C. și ., frați ai celor decedați în accident, sume diferențiate doar în raport de gradul de rudenie și, implicit, de suferința prezumată în cazul fiecăruia dintre aceștia, având în vedere durerea resimțită de tatăl, mama ori fratele celui decedat într-un accident. Curtea a apreciat ca fiind rezonabilă și o sumă de 40.000 lei cu titlu de daune morale acordate reclamantului D., tatăl vitreg al defunctului L., în considerarea raporturilor de familie și a relației apropiate, de afecțiune existente în cadrul acesteia, raporturi invocate de reclamanți prin acțiune și necontestate de partea adversă în cadrul procesului.

Totodată, pentru acoperirea integrală a prejudiciului estimat în bani la momentul executării obligației de plată recunoscute în cauză în sarcina intimatului-pârât, Curtea a dispus obligarea acestuia și la plata către reclamanți a dobânzilor legale calculate la aceste sume de la data introducerii acțiunii (13 aprilie 2012) și până la data achitării integrale a debitelor. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți și de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. 1. În cadrul recursului exercitat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții au formulat următoarele critici: Recurenții susțin că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale si principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 20/2008, în care se prevede că daunele morale se stabilesc in conformitate cu legislația si jurisprudența din România și dispozițiile par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE, care instituie principiul nediscriminării victimelor accidentelor de circulație aflate in situații comparabile, cărora ar trebui sa le fie garantat un tratament comparabil, indiferent de locul in care are loc accidentul pe teritoriul Comunității și, cu atât mai mult, pe teritoriul aceluiași stat si pentru victime din aceeași familie.

Astfel, in raport de dispozițiile legale învederate si de principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului care rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., daunele morale acordate nu sunt în conformitate cu legislația si jurisprudența din România, ceea ce denotă încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE. Atâta timp cât din toate probele administrate a rezultat culpa exclusivă a defunctului N. în producerea accidentului si a consecințelor acestuia, defuncții neavând nicio culpă în producerea accidentului sau a consecințelor rezultate, acordarea unor daunele morale situate cu mult sub nivelul celor acordate in cauze similare, pentru suferințele provocate de moartea copiilor si fraților, este rezultatul încălcării si aplicării greșite a dispozițiilor legale si ale principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului.

Acordarea unor despăgubiri morale diminuate, motivat de faptul că reclamanții nu au mai insistat în dovedirea a ceea ce era evident si recunoscut neechivoc si constant, atât in legislație cât si in jurisprudența, este nelegal si discriminatoriu pentru victimele accidentelor de circulație. Prin stabilirea unor despăgubiri morale în raport de venitul mediu al unui cetățean român, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale mai sus menționate și a creat o situație discriminatorie pentru reclamanți in condițiile in care suferința unui părinte/copil/soț/frate nu diferă in funcție de statul european al cărui cetățean este sau in funcție de veniturile pe care le obține. 2. Pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ.: În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul susține că instanța de apel nu a motivat soluția sa de obligare a sa la plata dobânzilor începând cu data introducerii acțiunii, respectiv care sunt considerentele pentru care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă la data introducerii acțiunii. Pârâtul susține că hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul - pârât susține că instanța de apel a interpretat greșit legea, respectiv art. 36 și art. 37 din Normele anexă la Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, întrucât, în ce privește prejudiciul moral, creanța devine exigibilă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive prin care se stabilește efectiv suma cuvenită cu titlu de daune morale.

În acest sens, recurentul invocă Decizia de îndrumare nr. 2/1972 a fostului Tribunal Suprem, precum și doctrina în materie. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. În ce privește recursul declarat de reclamanți Prin criticile formulate, recurenții-reclamanți susțin aplicarea greșită a dispozițiilor legale, ceea ce ar conduce la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic în raport de criteriile aplicabile conform dispozițiilor legale și jurisprudenței în materie. Contrar susținerilor recurenților - reclamanți, instanța de apel a pronunțat o hotărâre conformă dispozițiilor art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislației și jurisprudenței din România.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată , instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți ca urmare a decesului copiilor și fraților lor în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum susțin recurenții - reclamanți întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la situația concretă din speță. Pentru considerentele arătate, recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează a fi respins ca atare. 2. În ce privește recursul declarat de pârât; Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia pârâtul susține că instanța de apel nu a motivat soluția de obligare la plata dobânzilor, este nefondat.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță. Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de reclamanți, ținând cont de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., răspunzând tuturor criticilor. Ca atare, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii sub aspectul invocat de recurentul-pârât. Așa fiind, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat. În ce privește însă, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv data de la care pârâtul datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, în considerarea argumentelor ce succed. Instanța de apel a reținut obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, însă în ce privește momentul de la care acestea urmează a fi plătite, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Așa cum s-a arătat deja, cuantificarea daunelor morale reprezintă atributul exclusiv al instanței de judecată. Numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi legale până la completa ei achitare. Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de dobânzi. Așa fiind, este fondată susținerea recurentului - pârât, în sensul că dobânda aferentă sumelor reprezentând daune morale urmează a fi plătită de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data pronunțării hotărârii în apel.

Față de aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J., se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că acesta datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data pronunțării deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 și până la plata integrală a despăgubirilor acordate, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., împotriva Deciziei nr. 102/A din 26 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că intimatul-pârât datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data pronunțării deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 și până la plata integrală a despăgubirilor acordate. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2015.