ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1718/2016

Asupra recursului

civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 26 martie 2014 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2014,

reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu Fondul de Protecție

a Victimelor Străzii obligarea acestuia la plata daunelor materiale și

morale provocate de decesul lui D., fiul și fratele reclamanților, după

cum urmează: la plata sumelor de 30.000 RON daune materiale și 1.000.000

RON daune morale către reclamantul A., tatăl lui A., 1.000.000 RON daune

morale către B., mama victimei și 500.000 RON daune morale către

reclamanta C., sora victimei. Au solicitat, totodată, obligarea pârâtei la

plata penalităților de întârziere, calculate în cuantum de 0,2% la sumele

solicitate, începând cu data pronunțării și până la plata efectivă

a sumelor și au solicitat citarea în calitate de intervenient forțat a

numitului E.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat, în esență, că despăgubirile

materiale și morale solicitate reprezintă prejudiciul cauzat în urma accidetului

de circulație din data de 27 iunie 2011 care a avut ca urmare decesul fiului

și, respectiv fratelui reclamanților.

Prin sentința

civilă nr. 1285 din 08 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția III-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamanții A., B. și C. în sensul că pârâtul Fondul de Protecție

a Victimelor Străzii a fost obligat la plata către reclamanți a următoarelor

sume de bani: 6.404,61 RON daunele materiale către reclamant A., 10.000

RON daune morale pentru fiecare din primii doi reclamanți A. și respectiv

B. și 5.000 RON daune morale pentru reclamanta C. Totodată, s-a respins,

ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata

penalităților de întârziere de 0,2% și a obligat pârâtul F.P.V.S.

la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții A., B. și C.

Prin decizia civilă

nr. 280/A din 27 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile

nr. 1285 din 08 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, și a schimbat, în parte, sentința apelată

în sensul că daunele morale datorate de pârât sunt în cuantum de 20.000 euro

pentru fiecare dintre reclamanții A. și B., respectiv în cuantum de 10.000

euro pentru reclamanta C. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței,

pârâta fiind obligată către apelanți la plata sumei de 3.100 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei atacate

întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.

49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 5/2010, aplicabil în speța dedusă judecății, respectiv faptul

că instanța de apel nu s-a raportat în pronunțarea soluției

atacate la jurisprudența în materie, la hotărârile judecătorești

pronunțate în spețe similare și a acordat un cuantum al despăgubirilor

inferior celui solicitat prin cererea introductivă.

Recurenții

fac referire și la soluția pronunțată de Judecătoria Mangalia,

prin care a fost stabilit un cuantum superior al despăgubirilor morale acordate

celorlalte părți vătămate implicate în evenimentul rutier din

iunie 2011, cuantum care a fost, substanțial, majorat de Curtea de Apel Constanța.

S-a subliniat faptul că victimele directe ale evenimentului rutier care au

înregistrat vătămări corporale, a căror perioada de vindecare

a fost una mai mare sau mai mică, au primit despăgubiri într-un cuantum

superior, însă relativ la pierderea iremediabilă încercată de reclamanți,

care sunt părinții și sora defunctului Draghiciu Laurențiu,

instanța de apel a acordat un cuantum inferior al despăgubirilor morale.

O altă critică

formulată de reclamanți vizează aplicarea greșită a normelor

de drept material referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere

privind acordarea penalităților de întârziere.

În mod greșit

instanța de apel a stabilit că nu poate fi obligată pârâta la plata

penalităților de întârziere, deși ordinele Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor, emise anual, au completat de-a lungul timpului prevederile

privind posibilitatea obligării societății asigurătoare la plata

acestor penalități, în condițiile în care acestea își îndeplineau

în mod defectuos obligațiile ce le erau stabilite prin hotărâri judecătorești,

aspect ce rezultă și din interpretare art. 37 coroborat cu art. 36

alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011. Consideră decizia recurată ca fiind

nelegală, întrucât nu există niciun text de lege care să împiedice

formularea pretențiilor pentru creanța accesorie în cadrul aceluiași

proces prin care se solicită acoperirea creanței principale, în condițiile

în care demersurile întreprise pentru acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă

au rămas fără răspuns.

În urma repartizării

aleatorii,

recursul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data de 22 decembrie 2015 și repartizat completului de filtru CF4.

Prin rezoluția

din 6 ianuarie 2016, a fost dispusă comunicarea cererii de recurs intimaților

Asociația „Fondul de Protecție a Victimelor Străzii” și E.,

cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de la dosar intimații au primit actul de procedură

în data de 11 ianuarie 2016. La data de 28 ianuarie 2016 intimata Asociația

„Fondul de Protecție a Victimelor Străzii” a depus întâmpinare, care a

fost comunicată celorlalte părți. Recurenții A., B., C. la data

de 10 februarie 2016 (data poștei) au formulat răspuns la întâmpinare.

Constatând finalizată

etapa procedurii de filtru astfel cum este reglementată de dispozițiile

art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., la data de 7 martie 2016, s-a procedat la întocmirea raportului privind

admisibilitatea în principiu a recursului, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, iar prin încheierea completului de filtru

din data de 14 aprilie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții

B., C. și A. și a fost fixat termen de judecată în ședința

publică din 22 septembrie 2016, cu citarea părților.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., reține următoarele:

Un prim motiv

de recurs vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamanților

care au susținut că valoarea stabilită de instanța de apel este

prea mică în raport de dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2010, în vigoare la momentul

producerii accidentului rutier care a generat prejudiciul pretins (și nu Ordinul

C.S.A. nr. 5/2010 cum eronat a fost invocat de reclamanți), imputând, astfel,

instanței de apel că nu a avut în vedere practica judiciară națională

cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru

prejudiciul încercat de persoanele vătămate în accidente de autovehicule.

De asemenea, recurenții au susținut că despăgubirile ce le-au

fost recunoscute de către instanța de apel sunt prea mici în raport cu

valoarea daunelor morale stabilită, printr-o hotărâre judecătorească

a Curții de Apel Constanța, în favoarea altor două persoane vătămate

ce au fost prejudiciate în urma aceluiași eveniment rutier care a avut loc

în iunie 2011.

Înalta Curte va

constata neteminicia criticilor subsumate acestui motiv de recurs, care nu va atrage

incidența cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

Examinând legalitatea

deciziei recurate, Înalta Curte reține că relativ la cuantumul prejudiciului

suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul

României, dispozițiile art. 6 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 relativ la punerea

în aplicare a normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii

stabilește că acesta se realizează în conformitate cu prevedrile

normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la

data producerii accidentului. În acest context, hotărârea instanței de

apel a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 49

alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 (în vigoare la

momentul producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a Normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule, potrivit cărora daunele morale se acordă în

conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În acest context

normativ, criticile reclamanților referitoare la modalitatea de cuantificare

a daunelor morale din perspectiva nerespectării, de către instanța

de apel, a criteriilor legale înscrise în art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul

nr. 20 din 7 noiembrie 2008, nu pot fi primite.

Din perspectivă

jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale,

cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au de soluționat

cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criterii de evaluare

prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și

o judecată în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport

de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea,

conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să

păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită,

sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei

cu despăgubirea acordată și, de aceea, suma de bani acordată

cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire

pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic,

ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura

ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat

sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea

bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i

acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, care

nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității,

cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între

cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este

destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum

simbolic axat pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea

constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru

persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță

nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize

atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor

psihice încercate de persoana păgubită, determinate de gravitatea pierderii

suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu

victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat

în timpul vieții de victima accidentului ș.a.), deci a unor elemente obiective,

care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată

să constituie un mijloc imoral de îmbogățire.

De aceea, pentru

a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele

morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul

și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material

injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele

acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un

raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării

unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual

mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Or, în speță,

stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanța de

apel în raportat de consecințele concrete suportate de reclamanți ca urmare

a decesului fiului/fratelui pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii

civile a reprezentantului asigurătorului, dar și în funcție de criteriul

echității și proporționalității despăgubirii

în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură

să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără

justă cauză a acestora, ca persoane păgubite. Or, toate aceste aspecte,

circumstanțiate situației particulare din cauza dedusă judecății,

au fost expuse în raționamentul logico-judiciar al soluției pronunțate

de instanța de apel în privința determinării despăgubirilor

morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă

a prejudiciilor concrete suferite de reclamanți și nu o sursă de

îmbogățire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe cât

posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite de

aceștia, astfel încât nu se poate imputa instanței de apel că nu

a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context

al analizei, nu poate fi primită susținerea recurenților referitoare

la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile,

pentru prejudiciul suferit de decesul fiului/fratelui lor, în raport de despăgubirile

morale acordate celorlalte părți vătămate, implicate în același

eveniment rutier din iunie 2011.

Într-adevăr,

prejudiciul moral, în sensul că rudele vor regreta pierderea vieții fiului/fratelui,

prezintă importanță din punct de vedere juridic, dar și psihologic,

aspect care nu poate fi cuantificat material, neavând un echivalent economic, bănesc.

Cu toate acestea, dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu,

determinarea despăgubirilor de către instanța de apel s-a realizat

în funcție de criteriile oferite de doctrină și jurisprudență,

dar și de circumstanțele concrete ale speței conturate de de importanța

valorii lezte și intensitatea durerilor suferite de reclamanți, despăgubiri

ce au fost evaluate și stabilite diferențiat atât în funcție de gradul

de rudenie al reclamanților și suferințele existente în cazul fiecăruia

dintre aceștia, dar și în raport cu pierderile suferite de victimele directe

ale aceluiași eveniment rutier. Or, în acest context, hotărârile instanțelor

penale, la care fac trimitere reclamanții, prin care au fost acordate despăgubiri

mai mari pentru prejudiciul moral cauzat altor persoane care au suferit vătămări

corporale în urma aceluiași eveniment rutier, au fost analizate de instanța

de apel, prin raportare la ansamblul materialului probator administrat.

Așa fiind

nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire

a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 alin. (1) pct. 2

lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, referitor la legislația și jurisprudența

din România, drept pentru care reclamanții nu pot pretinde o sumă de bani

mai mare decât cea acordată de instanța de apel, în urma reanalizării

acelorași criterii care au fundamentat soluția de acordare a daunelor

morale, recurată în cauză.

Printr-un alt

motiv de recurs, reclamanții au formulat critici de nelegalitate în privința

modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata

penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri

morale. Recurenții au arătat, în esență, că instanța

de apel a statuat greșit, în interpretarea dispozițiilor art. 35 și

36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A.

nr. 1/2008, în privința naturii juridice a penalităților de întârziere,

despăgubiri ce nu ar putea fi acordate în condițiile în care solicitarea

s-a făcut prin intermediul instanței de judecată. Consideră

că această obligație este una accesorie, fiind stabilită de

lege sub condiția suspensivă a neexecutării obligației principale

în termenul stabilit de instanță, termen care are ca dată de începere

a 11 a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate.

Întrucât rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor a rămas fără

răspuns, cu toate că pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii

a fost notificat în decursul anilor 2011-2014 pentru plata despăgubirilor,

consideră că sunt îndreptățiți la plata penalităților

de întârziere deoarece au fost nevoiți să promoveze prezenta acțiune.

Critica recurenților

se vădește a fi întemeiată, având în vedere următoarele:

Prin dispozițiile

înscrise în Legea nr. 136/1995, legiuitorul a reglementat și situația

în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat. Astfel,

în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, în această ipoteză,

cât și în situația în care autorul accidentului nu este identificat, sumele

acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de

Protecție a Victimelor Străzii, scopul constituirii unui atare Fond fiind,

potrivit dispozițiilor art. 25

1

alin. (10) lit. b) din Legea

nr. 32/2000, între altele, acela de a acorda despăgubiri persoanelor prejudiciate

prin accidente de vehicule, atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări

corporale sau decese. În același sens sunt și dispozițiile normative

înscrise în art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul președintelui Comisiei

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor

privind Fondul de protecție a victimelor străzii, adoptate în temeiul

Legii nr. 32/2000.

Relativ la procedura

prin care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente

de vehicule, actele normative sus-menționate stipulează că despăgubirea

se acordă pe baza unei cereri de despăgubire - procedură ce constituie

regula în materia despăgubirii persoanelor păgubite prin accidente de

vehicule, provocate fie de un vehicul neidentificat, fie de un vehicul pentru care

nu a fost îndeplinită obligatia de asigurare. În schimb, nici legislația

comunitară, nici dreptul intern nu exclud, însă, posibilitatea valorificării

drepturilor persoanelor păgubite prin accidente de vehicule în raport cu Fondul

de protecție a victimelor străzii pe calea acțiunii în justiție.

În contextul normativ

sus evocat, cererea reclamanților relativ la obligarea pârâtului la plata unor

penalități de întârziere trebuie realizată, cum corect a reținut

și instanța de apel, prin raportare la procedura reglementată de

art. 10 și art. 11 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, norme care conțin dispoziții

cu caracter similar celor înscrise în art. 35 și 36 din Ordinul C.S.A. nr.

5/2008, evocat de reclamanți în susținerea cererii formulate.

Verificând legalitatea

modului de soluționare a capătului de cerere privind plata penalităților

de întârziere, Înalta Curte reține că, deși instanța de apel

realizează o examinare de conținut a dispozițiilor legale înscrise

în art. 35 și 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și art. 10 și 11 din

Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 ce vizează obligarea societăților de asigurare

la plata de penalități de întârziere, în raport direct și, distinct,

față de situația legală care se referă la situația

în care Fondul de Protecție a Victimelor Străzii acordă despăgubiri

persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, statuează eronat în privința

naturii juridice a penalităților de întârziere solicitate în cauză.

Relativ la cererea

de despăgubire, trebuie avut în vedere că art. 35 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010 privind Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că „persoana prejudiciată

are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asiguratorul

RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit

prezentelor norme, sau către Asociația „Fondul de protecție a victimelor

străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, potrivit

art. 25

1

din Legea nr. 32/2000 ori către BAAR, în calitatea sa de

birou gestionar”.

Astfel cum deja

s-a evocat mai sus, situația despăgubirilor și a penalităților

de întârziere datorate persoanelor prejudiciate de către Fondul de protecție

a victimelor străzii este reglementată prin art. 10 și 11 din Ordinul

C.S.A. nr. 1/2008 referitor la normele privind Fondul de protecție a victimelor

străzii, în conformitate cu care Fondul este obligat ca, în termen de maximum

90 de zile de la avizarea daunei, să despăgubească persoanele prejudiciate

sau, în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a beneficia de despăgubiri din Fond ori dauna nu a putut fi evaluată

în întregime, să transmită acestora un răspuns motivat. În cazul

în care până la împlinirea termenului prejudiciul a putut fi evaluat doar în

parte, Fondul este obligat să achite persoanelor păgubite acea parte din

prejudiciu. În caz de litigiu, persoanele prejudiciate vor fi despăgubite de

Fond în baza hotărârii judecătorești.

Textele evocate

disting două momente în raport de care Fondul are obligația să plătească

despăgubirea.

Primul moment

vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995

care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor

pe cale amiabilă în baza înțelegerii părților, modalitate cu

caracter non litigios prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat

de accident, situație în care Fondul de Protecție a Victimelor Străzii

are obligația de a soluționa cererea formulată de către persoana

prejudiciată, în termen de 90 de zile de la avizarea daunei, în sensul fie

a aprobării solicitării și remiterii unei oferte de despăgubire,

fie a notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată. În

cazul nerespectării acestor obligații în termenul stipulat, dispozițiile

normative prevăd posibilitatea perceperii de penalități de întârziere

de către solicitant, în cotă de 0,1% din suma de despăgubire cuvenită,

pentru fiecare zi de întârziere.

Cel de-al doilea

moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează

pe cale judiciară. Sesizarea instanței de judecată de către

partea prejudiciată cu o acțiune în răspundere împotriva Fondului

nu este condiționată de parcurgerea procedurii amiabile, dreptul la acțiune

putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către Fondul de Protecție

a Victimelor Străzii, despăgubirile fiind solicitate direct instanței

de judecată.

Prin urmare, dispozițiile

normative înscrise atât în art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, cât

și art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 instituie obligația

de a plăti penalități de întârziere către persoanele prejudiciate,

într-o anumită cotă procentuală din suma de despăgubire cuvenită,

pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care nu respectată obligația

de plată a despăgubirii în termenul stipulat ori de notificare a persoanei

prejudiciate, în cazul când dauna nu a putut fi evaluată în întregime ori dacă

a fost în parte evaluată și nu a fost achitată acea parte din prejudiciu.

Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor normative analizate rezultă

că penalitățile de întârziere reprezintă acea sancțiune

instituită pentru conduita culpabilă a asigurătorului sau a reprezentantului

acestuia pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență,

acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire

cuvenită.

Drept consecință,

ca natură juridică, penalitățile de întârziere se circumscriu

unor obligații accesorii ale sumei stabilită cu titlu de despăgubire,

de vreme ce rațiunea consacrării unei atare sancțiuni are scopul

de a contribui la descurajarea neconformării asigurătorului ori a reprezentantului

său la obligațiile care îi revin, dar și funcția de a mobiliza

debitorul pentru a stabili despăgubirea în termen, de a face plata ori de a

notifica solicitantul atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a beneficia de despăgubiri ori dauna nu a putut fi evaluată în

întregime.

Recurenții

au criticat reținerea greșită a naturii juridice a penalităților

de întârziere în contextul conduitei culpabile a Fondului sub aspectul nerespectării

obligațiilor ce îi reveneau în urma învestirii sale cu cererea de avizare a

daunei și au arătat că au încercat rezolvarea pe cale amiabilă

a pretențiilor, sens în care au notificat Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii în perioada 2011-2014 și au adresat două invitații la

mediere, însă pârâtul nu a respectat obligația de avizare favorabilă

sau nefavorabilă a sumei solicitate cu titlu de despăgubire, considerând,

astfel, că adoptarea unui atare comportament ilicit de către pârât nu

poate rămâne nesancționat.

Or, din considerentele

expuse anterior cu referire la natura și regimul juridic al

penalităților

de întârziere și având în vedere criticile formulate, Înalta Curte reține

că exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat în lumina

împrejurărilor specifice și particularităților concrete ale

speței fără a fi afectat substanța însăși a dreptului

pretins de reclamanți, drept pentru care aspectele evocate în cauză relativ

la demararea unei proceduri nonjurisdicționale se impun a fi verificate și

clarificate în scopul stabilirii complete a situației de fapt, urmând ca instanța

de rejudecare să dispună, eventual, administrarea unor probe suplimentare

în acest sens.

În ipoteza în

care, anterior demarării procedurii jurisdicționale, reclamanții

au solicitat pârâtului plata despăgubirilor, se impune a se examina și

măsura în care obligațiile pârâtului înscrise în art. 10 alin. (1) din

Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 au fost aduse la îndeplinire, devreme ce nesocotirea obligațiilor

privind respectarea termenelor de soluționare sau de plată ar eluda nepermis

textul normativ evocat și ar dilua durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii

și de indemnizare efectivă a persoanelor păgubite datorită comportamentului

ilicit al reprezentantului asigurătorului. Însă, în situația în care

despăgubirea cuvenită reclamanților a fost stabilită în cadrul

procesului pendinte în sarcina pârâtului, urmează a se aprecia în privința

cererii reclamanților de a sancționa Fondul prin obligarea la plata de

penalități în cuantumul pretins.

În consecință,

numai în baza unei situații factuale certe și în temeiul dispozițiilor

normative speciale în materie, se va putea aprecia, în funcție de ipoteza de

fapt constatată relativ la de momentul în raport cu care Fondul are obligația

să plătească despăgubirea, asupra îndreptățirii persoanelor

prejudiciate la indemnizarea lor efectivă, ca urmare a comportamentului pretins

ilicit manifestat de pârât.

Pentru considerentele

expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488

pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, în baza art. 496 și 497 C.

proc. civ., recursul declarat de reclamanții B., C. și A., va dispune

casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

sub aspectul verificării modului de soluționare a capătului de cerere

privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la sumele

acordate cu titlu de despăgubiri morale, urmând a se avea în vedere cele relevate

prin prezenta decizie. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei reculate,

reținând că celelalte critici de nelegalitate nu sunt fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei nr. 280/A din

27 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează în

parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de

Apel București, pentru soluționarea capătului de cerere privind obligarea

la plata penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu

de despăgubiri morale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2016.