ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1718/2016

Decizia nr. 1718/2016 Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2014 pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii obligarea acestuia la plata daunelor materiale și morale provocate de decesul lui D., fiul și fratele reclamanților, după cum urmează: la plata sumelor de 30.000 RON daune materiale și 1.000.000 RON daune morale către reclamantul A., tatăl lui A., 1.000.000 RON daune morale către B., mama victimei și 500.000 RON daune morale către reclamanta C., sora victimei.

Au solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate în cuantum de 0,2% la sumele solicitate, începând cu data pronunțării și până la plata efectivă a sumelor și au solicitat citarea în calitate de intervenient forțat a numitului E. În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că despăgubirile materiale și morale solicitate reprezintă prejudiciul cauzat în urma accidetului de circulație din data de 27 iunie 2011 care a avut ca urmare decesul fiului și, respectiv fratelui reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 1285 din 08 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în sensul că pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a fost obligat la plata către reclamanți a următoarelor sume de bani: 6.404,61 RON daunele materiale către reclamant A., 10.000 RON daune morale pentru fiecare din primii doi reclamanți A. și respectiv B. și 5.000 RON daune morale pentru reclamanta C. Totodată, s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere de 0,2% și a obligat pârâtul F.P.V.S. la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B. și C. Prin decizia civilă nr. 280/A din 27 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1285 din 08 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că daunele morale datorate de pârât sunt în cuantum de 20.000 euro pentru fiecare dintre reclamanții A. și B., respectiv în cuantum de 10.000 euro pentru reclamanta C. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, pârâta fiind obligată către apelanți la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, aplicabil în speța dedusă judecății, respectiv faptul că instanța de apel nu s-a raportat în pronunțarea soluției atacate la jurisprudența în materie, la hotărârile judecătorești pronunțate în spețe similare și a acordat un cuantum al despăgubirilor inferior celui solicitat prin cererea introductivă.

Recurenții fac referire și la soluția pronunțată de Judecătoria Mangalia, prin care a fost stabilit un cuantum superior al despăgubirilor morale acordate celorlalte părți vătămate implicate în evenimentul rutier din iunie 2011, cuantum care a fost, substanțial, majorat de Curtea de Apel Constanța. S-a subliniat faptul că victimele directe ale evenimentului rutier care au înregistrat vătămări corporale, a căror perioada de vindecare a fost una mai mare sau mai mică, au primit despăgubiri într-un cuantum superior, însă relativ la pierderea iremediabilă încercată de reclamanți, care sunt părinții și sora defunctului Draghiciu Laurențiu, instanța de apel a acordat un cuantum inferior al despăgubirilor morale.

O altă critică formulată de reclamanți vizează aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea penalităților de întârziere. În mod greșit instanța de apel a stabilit că nu poate fi obligată pârâta la plata penalităților de întârziere, deși ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, emise anual, au completat de-a lungul timpului prevederile privind posibilitatea obligării societății asigurătoare la plata acestor penalități, în condițiile în care acestea își îndeplineau în mod defectuos obligațiile ce le erau stabilite prin hotărâri judecătorești, aspect ce rezultă și din interpretare art. 37 coroborat cu art. 36 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011.

Consideră decizia recurată ca fiind nelegală, întrucât nu există niciun text de lege care să împiedice formularea pretențiilor pentru creanța accesorie în cadrul aceluiași proces prin care se solicită acoperirea creanței principale, în condițiile în care demersurile întreprise pentru acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă au rămas fără răspuns. În urma repartizării aleatorii, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 decembrie 2015 și repartizat completului de filtru CF4. Prin rezoluția din 6 ianuarie 2016, a fost dispusă comunicarea cererii de recurs intimaților Asociația „Fondul de Protecție a Victimelor Străzii” și E., cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de la dosar intimații au primit actul de procedură în data de 11 ianuarie 2016. La data de 28 ianuarie 2016 intimata Asociația „Fondul de Protecție a Victimelor Străzii” a depus întâmpinare, care a fost comunicată celorlalte părți. Recurenții A., B., C. la data de 10 februarie 2016 (data poștei) au formulat răspuns la întâmpinare. Constatând finalizată etapa procedurii de filtru astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., la data de 7 martie 2016, s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, iar prin încheierea completului de filtru din data de 14 aprilie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții B., C. și A. și a fost fixat termen de judecată în ședința publică din 22 septembrie 2016, cu citarea părților. Înalta Curte, examinând motivele de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține următoarele: Un prim motiv de recurs vizează cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamanților care au susținut că valoarea stabilită de instanța de apel este prea mică în raport de dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2010, în vigoare la momentul producerii accidentului rutier care a generat prejudiciul pretins (și nu Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010 cum eronat a fost invocat de reclamanți), imputând, astfel, instanței de apel că nu a avut în vedere practica judiciară națională cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat de persoanele vătămate în accidente de autovehicule. De asemenea, recurenții au susținut că despăgubirile ce le-au fost recunoscute de către instanța de apel sunt prea mici în raport cu valoarea daunelor morale stabilită, printr-o hotărâre judecătorească a Curții de Apel Constanța, în favoarea altor două persoane vătămate ce au fost prejudiciate în urma aceluiași eveniment rutier care a avut loc în iunie 2011. Înalta Curte va constata neteminicia criticilor subsumate acestui motiv de recurs, care nu va atrage incidența cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Examinând legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte reține că relativ la cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, dispozițiile art. 6 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 relativ la punerea în aplicare a normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii stabilește că acesta se realizează în conformitate cu prevedrile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului.

În acest context, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 (în vigoare la momentul producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În acest context normativ, criticile reclamanților referitoare la modalitatea de cuantificare a daunelor morale din perspectiva nerespectării, de către instanța de apel, a criteriilor legale înscrise în art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008, nu pot fi primite.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criterii de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și, de aceea, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, care nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic axat pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului ș.a.), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire.

De aceea, pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Or, în speță, stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanța de apel în raportat de consecințele concrete suportate de reclamanți ca urmare a decesului fiului/fratelui pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile a reprezentantului asigurătorului, dar și în funcție de criteriul echității și proporționalității despăgubirii în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a acestora, ca persoane păgubite.

Or, toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare din cauza dedusă judecății, au fost expuse în raționamentul logico-judiciar al soluției pronunțate de instanța de apel în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamanți și nu o sursă de îmbogățire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite de aceștia, astfel încât nu se poate imputa instanței de apel că nu a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context al analizei, nu poate fi primită susținerea recurenților referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile, pentru prejudiciul suferit de decesul fiului/fratelui lor, în raport de despăgubirile morale acordate celorlalte părți vătămate, implicate în același eveniment rutier din iunie 2011. Într-adevăr, prejudiciul moral, în sensul că rudele vor regreta pierderea vieții fiului/fratelui, prezintă importanță din punct de vedere juridic, dar și psihologic, aspect care nu poate fi cuantificat material, neavând un echivalent economic, bănesc.

Cu toate acestea, dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor de către instanța de apel s-a realizat în funcție de criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, dar și de circumstanțele concrete ale speței conturate de de importanța valorii lezte și intensitatea durerilor suferite de reclamanți, despăgubiri ce au fost evaluate și stabilite diferențiat atât în funcție de gradul de rudenie al reclamanților și suferințele existente în cazul fiecăruia dintre aceștia, dar și în raport cu pierderile suferite de victimele directe ale aceluiași eveniment rutier. Or, în acest context, hotărârile instanțelor penale, la care fac trimitere reclamanții, prin care au fost acordate despăgubiri mai mari pentru prejudiciul moral cauzat altor persoane care au suferit vătămări corporale în urma aceluiași eveniment rutier, au fost analizate de instanța de apel, prin raportare la ansamblul materialului probator administrat.

Așa fiind nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, referitor la legislația și jurisprudența din România, drept pentru care reclamanții nu pot pretinde o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanța de apel, în urma reanalizării acelorași criterii care au fundamentat soluția de acordare a daunelor morale, recurată în cauză. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanții au formulat critici de nelegalitate în privința modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale.

Recurenții au arătat, în esență, că instanța de apel a statuat greșit, în interpretarea dispozițiilor art. 35 și 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, în privința naturii juridice a penalităților de întârziere, despăgubiri ce nu ar putea fi acordate în condițiile în care solicitarea s-a făcut prin intermediul instanței de judecată. Consideră că această obligație este una accesorie, fiind stabilită de lege sub condiția suspensivă a neexecutării obligației principale în termenul stabilit de instanță, termen care are ca dată de începere a 11 a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate.

Întrucât rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor a rămas fără răspuns, cu toate că pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a fost notificat în decursul anilor 2011-2014 pentru plata despăgubirilor, consideră că sunt îndreptățiți la plata penalităților de întârziere deoarece au fost nevoiți să promoveze prezenta acțiune. Critica recurenților se vădește a fi întemeiată, având în vedere următoarele: Prin dispozițiile înscrise în Legea nr. 136/1995, legiuitorul a reglementat și situația în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, în această ipoteză, cât și în situația în care autorul accidentului nu este identificat, sumele acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, scopul constituirii unui atare Fond fiind, potrivit dispozițiilor art. 25 1 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000, între altele, acela de a acorda despăgubiri persoanelor prejudiciate prin accidente de vehicule, atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale sau decese. În același sens sunt și dispozițiile normative înscrise în art. 3 alin. (1) și (3) din Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii, adoptate în temeiul Legii nr. 32/2000.

Relativ la procedura prin care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, actele normative sus-menționate stipulează că despăgubirea se acordă pe baza unei cereri de despăgubire - procedură ce constituie regula în materia despăgubirii persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, provocate fie de un vehicul neidentificat, fie de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligatia de asigurare. În schimb, nici legislația comunitară, nici dreptul intern nu exclud, însă, posibilitatea valorificării drepturilor persoanelor păgubite prin accidente de vehicule în raport cu Fondul de protecție a victimelor străzii pe calea acțiunii în justiție. În contextul normativ sus evocat, cererea reclamanților relativ la obligarea pârâtului la plata unor penalități de întârziere trebuie realizată, cum corect a reținut și instanța de apel, prin raportare la procedura reglementată de art. 10 și art. 11 din Ordinul C.S.A.

nr. 1/2008, norme care conțin dispoziții cu caracter similar celor înscrise în art. 35 și 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2008, evocat de reclamanți în susținerea cererii formulate. Verificând legalitatea modului de soluționare a capătului de cerere privind plata penalităților de întârziere, Înalta Curte reține că, deși instanța de apel realizează o examinare de conținut a dispozițiilor legale înscrise în art. 35 și 36 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 ce vizează obligarea societăților de asigurare la plata de penalități de întârziere, în raport direct și, distinct, față de situația legală care se referă la situația în care Fondul de Protecție a Victimelor Străzii acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, statuează eronat în privința naturii juridice a penalităților de întârziere solicitate în cauză.

Relativ la cererea de despăgubire, trebuie avut în vedere că art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 privind Normele privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că „persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asiguratorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentelor norme, sau către Asociația „Fondul de protecție a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, potrivit art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar”. Astfel cum deja s-a evocat mai sus, situația despăgubirilor și a penalităților de întârziere datorate persoanelor prejudiciate de către Fondul de protecție a victimelor străzii este reglementată prin art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A.

nr. 1/2008 referitor la normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii, în conformitate cu care Fondul este obligat ca, în termen de maximum 90 de zile de la avizarea daunei, să despăgubească persoanele prejudiciate sau, în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a beneficia de despăgubiri din Fond ori dauna nu a putut fi evaluată în întregime, să transmită acestora un răspuns motivat. În cazul în care până la împlinirea termenului prejudiciul a putut fi evaluat doar în parte, Fondul este obligat să achite persoanelor păgubite acea parte din prejudiciu. În caz de litigiu, persoanele prejudiciate vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătorești. Textele evocate disting două momente în raport de care Fondul are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii părților, modalitate cu caracter non litigios prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat de accident, situație în care Fondul de Protecție a Victimelor Străzii are obligația de a soluționa cererea formulată de către persoana prejudiciată, în termen de 90 de zile de la avizarea daunei, în sensul fie a aprobării solicitării și remiterii unei oferte de despăgubire, fie a notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată. În cazul nerespectării acestor obligații în termenul stipulat, dispozițiile normative prevăd posibilitatea perceperii de penalități de întârziere de către solicitant, în cotă de 0,1% din suma de despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere.

Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară. Sesizarea instanței de judecată de către partea prejudiciată cu o acțiune în răspundere împotriva Fondului nu este condiționată de parcurgerea procedurii amiabile, dreptul la acțiune putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, despăgubirile fiind solicitate direct instanței de judecată. Prin urmare, dispozițiile normative înscrise atât în art. 36 și 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, cât și art. 10 și 11 din Ordinul C.S.A.

nr. 1/2008 instituie obligația de a plăti penalități de întârziere către persoanele prejudiciate, într-o anumită cotă procentuală din suma de despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care nu respectată obligația de plată a despăgubirii în termenul stipulat ori de notificare a persoanei prejudiciate, în cazul când dauna nu a putut fi evaluată în întregime ori dacă a fost în parte evaluată și nu a fost achitată acea parte din prejudiciu. Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor normative analizate rezultă că penalitățile de întârziere reprezintă acea sancțiune instituită pentru conduita culpabilă a asigurătorului sau a reprezentantului acestuia pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită.

Drept consecință, ca natură juridică, penalitățile de întârziere se circumscriu unor obligații accesorii ale sumei stabilită cu titlu de despăgubire, de vreme ce rațiunea consacrării unei atare sancțiuni are scopul de a contribui la descurajarea neconformării asigurătorului ori a reprezentantului său la obligațiile care îi revin, dar și funcția de a mobiliza debitorul pentru a stabili despăgubirea în termen, de a face plata ori de a notifica solicitantul atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a beneficia de despăgubiri ori dauna nu a putut fi evaluată în întregime.

Recurenții au criticat reținerea greșită a naturii juridice a penalităților de întârziere în contextul conduitei culpabile a Fondului sub aspectul nerespectării obligațiilor ce îi reveneau în urma învestirii sale cu cererea de avizare a daunei și au arătat că au încercat rezolvarea pe cale amiabilă a pretențiilor, sens în care au notificat Fondul de Protecție a Victimelor Străzii în perioada 2011-2014 și au adresat două invitații la mediere, însă pârâtul nu a respectat obligația de avizare favorabilă sau nefavorabilă a sumei solicitate cu titlu de despăgubire, considerând, astfel, că adoptarea unui atare comportament ilicit de către pârât nu poate rămâne nesancționat.

Or, din considerentele expuse anterior cu referire la natura și regimul juridic al penalităților de întârziere și având în vedere criticile formulate, Înalta Curte reține că exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat în lumina împrejurărilor specifice și particularităților concrete ale speței fără a fi afectat substanța însăși a dreptului pretins de reclamanți, drept pentru care aspectele evocate în cauză relativ la demararea unei proceduri nonjurisdicționale se impun a fi verificate și clarificate în scopul stabilirii complete a situației de fapt, urmând ca instanța de rejudecare să dispună, eventual, administrarea unor probe suplimentare în acest sens. În ipoteza în care, anterior demarării procedurii jurisdicționale, reclamanții au solicitat pârâtului plata despăgubirilor, se impune a se examina și măsura în care obligațiile pârâtului înscrise în art. 10 alin. (1) din Ordinul C.S.A.

nr. 1/2008 au fost aduse la îndeplinire, devreme ce nesocotirea obligațiilor privind respectarea termenelor de soluționare sau de plată ar eluda nepermis textul normativ evocat și ar dilua durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii și de indemnizare efectivă a persoanelor păgubite datorită comportamentului ilicit al reprezentantului asigurătorului. Însă, în situația în care despăgubirea cuvenită reclamanților a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtului, urmează a se aprecia în privința cererii reclamanților de a sancționa Fondul prin obligarea la plata de penalități în cuantumul pretins.

În consecință, numai în baza unei situații factuale certe și în temeiul dispozițiilor normative speciale în materie, se va putea aprecia, în funcție de ipoteza de fapt constatată relativ la de momentul în raport cu care Fondul are obligația să plătească despăgubirea, asupra îndreptățirii persoanelor prejudiciate la indemnizarea lor efectivă, ca urmare a comportamentului pretins ilicit manifestat de pârât. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanții B., C. și A., va dispune casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului sub aspectul verificării modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale, urmând a se avea în vedere cele relevate prin prezenta decizie.

Se vor menține restul dispozițiilor deciziei reculate, reținând că celelalte critici de nelegalitate nu sunt fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei nr. 280/A din 27 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, pentru soluționarea capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2016.