ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3125/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința 1146 din 6 februarie 2001, Tribunalul

București, secția comercială, admițând excepția ridicată de pârâta S.N.P. R.T.M.,

Direcția de Telecomunicații București, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

formulată de reclamantul P.Gh.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut că, prin acțiunea sa, reclamantul a cerut ca, în contradictoriu cu

pârâta, instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate inexistența

creanței pârâtei, materializată în factura emisă pentru achitarea contravalorii

convorbirilor telefonice și, astfel, reclamantul cere să se constate o

împrejurare negativă, ceea ce este inadmisibil, conform art. 111 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat,

prin decizia nr. 823 din 25 mai 2001, pronunțată de Curtea de Apel București,

în dosarul nr. 1069/2001.

Mai precis, în motivarea soluției adoptate, instanța

de prim control judiciar arată că, întrucât, prin cererea sa, reclamantul

trebuia să dovedească inexistența unui drept al pârâtei și nu existența sau

inexistența unui drept al său, așa cum cere art. 111 C. proc. civ., acțiunea

este inadmisibilă și, deci, pe fondul excepției, soluția tribunalului este

corectă.

Împotriva acestei ultime soluții a declarat recurs

reclamantul, susținând că, în mod greșit, instanțele i-au respins acțiunea, ca

inadmisibilă, cu motivarea că, întrucât, conform art. 111 C. proc. civ., se

poate solicita doar să se constate existența sau inexistența unui drept al

reclamantului și nu al pârâtei, cum susține că a solicitat prin acțiunea sa

introductivă. Sub aspect teoretic și de principiu, cele afirmate de reclamant

sunt corecte.

Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 111 C.

proc. civ. este aceea că acțiunile în constatare sunt acele acțiuni sau cereri

prin care reclamantul solicită instanței să constate fie existența unui drept

al său, fie inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa. Numai că, în

cazul în speță, deși reclamantul afirmă că a cerut să se dovedească inexistența

dreptului de creanță al pârâtei împotriva sa, în realitate, a cerut instanței –

pe calea ocolită a acțiunii în constatare – să constate că el nu a efectuat

convorbirile ce i-au fost facturate (dreptul de creanță fiind consecința

acestora). Așa că, deși, cu o motivare greșită, ambele instanțe au dat

excepției inadmisibilității acțiunii o rezolvare corectă, dacă se are în vedere

că, pe calea unei acțiuni în constatare, acesta tinde să dovedească

neefectuarea convorbirilor, o situație de fapt, care este adevărat, negativă și

nu existența unui drept, ceea ce, potrivit art. 111 C. proc. civ., este

inadmisibil.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, Curtea:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul P.Gh. împotriva

deciziei nr. 823 din 25 mai 2001 a Curții de Apel București, secția comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 20 iunie

2003.