ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2813/2015

Decizia nr. 2813/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M." SA a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând:

- anularea Încheierii nr. 9 din 21 februarie 2014 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor a Curții de Conturi a României;

- anularea parțială a Deciziei nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul V;

- anularea parțială a Raportului de control nr. 573 din data de 29 noiembrie 2013 încheiat de auditorii publici externi în urma acțiunii privind „Controlul situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului” efectuat la Societatea Comercială de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M.” SA;

- suspendarea executării măsurilor nr. 1, nr. 2, nr. 3, nr. 4, nr. 9, nr. 13 și nr. 14 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 a Curții de Conturi a României - Departamentul V, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin Încheierea nr. 1947 din 18 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Societatea de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M." SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României;

- a dispus suspendarea executării măsurii nr. 2 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de pârâtă, parțial, respectiv în ceea ce privește obligația de înregistrare în patrimoniu a terenurilor în suprafață de 59.407 mp, aflate în folosință și exploatate, la unele dintre sucursalele teritoriale, până la clarificarea situației juridice a acestora și obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, măsura provizorie a suspendării fiind dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare;

- a dispus suspendarea executării măsurii nr. 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de pârâtă, parțial, respectiv în ceea ce privește determinarea tuturor influențelor fiscale generate de înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2.596.194 RON, reprezentând provizion pentru litigii, măsura provizorie a suspendării fiind dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare;

- a respins, în rest, ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării.

Împotriva Încheierii nr. 1947 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată în esență că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii atacate, prin care s-a admis în parte cererea reclamantei și s-a dispus suspendarea executării în parte a măsurilor prevăzute la pct. 2 și 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013, cu trimiterea spre rejudecare a procesului în fond.

Subliniază recurenta că măsurile a căror executare a fost suspendată, în parte, prin hotărârea recurată, sunt cele prevăzute la pct. 2 și 3 din decizie, acestea fiind dispuse în sarcina conducerii entității verificate conform prevederilor art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu pct. 234 din RODAS, în vederea înlăturării neregulilor financiar-contabile și a abaterilor de la legalitate și regularitate constatate, respectiv:

- înregistrarea în patrimoniu a terenurilor în suprafață de 59,407 mp, aflate în folosință și exploatate, la unele dintre sucursalele teritoriale, până la clarificarea situației juridice a acestora și obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate;

- clarificarea situației juridice a terenurilor deținute de către unele dintre sucursalele societății cu autoritățile locale pe raza cărora se află amplasate aceste terenuri;

- definitivarea formalităților cu privire la înregistrarea în Cartea Funciară a terenurilor, la unele dintre sucursalele societății;

- cuprinderea în bugetul de venituri și cheltuieli și în raportările transmise Ministerului Finanțelor Publice a tuturor cheltuielilor raportate de către societate prin situațiile financiare, inclusiv a celor privind provizioanele pentru litigii;

- extinderea verificărilor în vederea determinării tuturor sumelor reprezentând cheltuieli efectuate în anul 2012, necuprinse în BVC și neraportate la MFP;

- determinarea tuturor influențelor fiscale generate de înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2.596.194 RON, reprezentând provizion pentru litigii, declararea, virarea sumelor datorate bugetului general consolidat și înregistrarea în evidența financiar-contabilă a operațiunilor corespunzătoare, conform cu legislația în vigoare.

Punctează recurenta că prin Încheierea de ședință din data de 18 iunie 2014, instanța de judecată a admis în parte cererea și a dispus suspendarea executării, astfel:

- a măsurii nr. 2 din decizie, parțial, respectiv în ceea ce privește obligația de înregistrare în patrimoniu a terenurilor în suprafață de 59.407 mp, aflate în folosință și exploatate, la unele dintre sucursalele teritoriale, până la clarificarea situației juridice a acestora și obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate;

- a măsurii nr. 3 din decizie, parțial, în ceea ce privește determinarea tuturor influențelor fiscale generate de înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2,596.194 RON, reprezentând provizion pentru litigii.

În opinia recurentei, instanța a făcut greșit aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 14, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru a putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, respectiv existența cazului bine justificat și paguba iminentă.

Arată recurenta că, prin admiterea cererii de suspendare, măsură ce se poate dispune doar cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de legea contenciosului administrativ, instanța de fond a încălcat însăși caracterul excepțional al măsurii suspendării executării actului administrativ.

Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se mai arată în motivele de recurs că reclamanta, sub aspectul nelegalității actului administrativ, pentru măsura dispusă la pct. 2, a invocat puterea de lucru judecat, în sensul că prin Sentința civilă nr. 2236 din 3 iulie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 8740/2/2012, instanța de judecată s-a pronunțat asupra unei măsuri identice, prevăzută însă în alt act administrativ.

Recurenta solicită instanței să rețină faptul că în speță nu se poate pune în discuție excepția autorității de lucru judecat, întrucât dosarul sus-menționat are ca obiect cererea în anulare formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 11/V/2012, iar hotărârea invocată nu este definitivă și irevocabilă, dosarul aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apreciază recurenta că instanța de fond nu a ținut cont la pronunțarea hotărârii recurate de dispozițiile pct. 235 din RODAS, potrivit cărora în condițiile în care conducătorul entității verificate prezintă în scris până la termenul stabilit prin decizie argumente temeinice care justifică neaducerea la îndeplinire a măsurilor, acesta poate solicita prelungirea termenului stabilit în decizie.

În ceea ce privește măsura dispusă la pct. 2 din Decizia nr. 29/V/2013, recurenta apreciază că aceasta este temeinică și legală, nefiind de natură a produce un prejudiciu iminent entității verificate.

În opinia recurentei, instanța de fond a reținut în mod greșit ca fiind îndeplinită situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ, prin prisma existenței unui hotărâri judecătorești pronunțată într-o cauză similară, având în vedere în primul rând cronologia măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi.

Făcând o comparație de conținut a măsurii nr. 2 din Decizia nr. 11/V/2012 cu măsura nr. 2 dispusă prin Decizia nr. 29/V/2013, contrar opiniei reclamantei potrivit căreia cele două măsuri sunt similare, fără însă a se diferența dintre cele două acte, recurenta arată că măsura a fost reformulată în sensul clarificării situației juridice a terenurilor deținute de către unele dintre sucursalele societății cu autoritățile locale pe raza cărora se află amplasate aceste terenuri și definitivării formalităților cu privire la înregistrarea în Cartea Funciară a terenurilor, la unele dintre sucursalele societății.

Recurenta arată că la reformularea măsurii s-a avut în vedere și Sentința civilă nr. 2236 din 3 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, însă această hotărâre a fost atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește măsura dispusă la pct. 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013, recurenta apreciază că aceasta a fost dispusă conform prevederilor legale și aducerea acesteia la îndeplinire nu este de natură a perturba activitatea intimatei-reclamante.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, iar recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, a indicat dispozițiile art. 14, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004 ca fiind normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate în fața instanței de fond, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumită de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Astfel, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, prin cererea adresată instanței, reclamanta a solicitat:

- anularea Încheierii nr. 9 din 21 februarie 2014 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor a Curții de Conturi a României;

- anularea parțială a Deciziei nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul V;

- anularea parțială a Raportului de control nr. 573 din data de 29 noiembrie 2013 încheiat de auditorii publici externi în urma acțiunii privind „Controlul situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului” efectuat la Societatea Comercială de Tratament Balnear și Recuperare a Capacității de Muncă „T.B.R.C.M.” SA;

- suspendarea executării măsurilor nr. 1, nr. 2, nr. 3, nr. 4, nr. 9, nr. 13 și nr. 14 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 a Curții de Conturi a României - Departamentul V, în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin Încheierea nr. 1947 din 18 iunie 2014, care face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de suspendare a executării, în sensul că a dispus suspendarea parțială a executării măsurii nr. 2 și a măsurii nr. 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de pârâtă, respingând în rest ca neîntemeiată cererea de suspendare.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același act normativ.

Astfel, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de pârâtă în susținerea poziției sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în speță această condiție este îndeplinită în privința măsurilor dispuse la pct. 2 din decizia atacată.

Analizând comparativ măsurile dispuse în sarcina societății reclamante de Curtea de Conturi, la pct. 2 din Decizia nr. 11/V/2012 și respectiv la pct. 2 din Decizia nr. 29/V/2013, instanța de fond a constatat în mod corect că, deși nu sunt identice, acestea se referă în ambele cazuri la înregistrarea în patrimoniul societății a unor terenuri cu privire la care nu s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate, acestea fiind deținute cu titlu de folosință.

A apreciat curtea că sunt suficiente elemente pentru a reține, fără a antama fondul, o aparență de nelegalitate a măsurii dispuse de pârâtă prin Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 2236 din 3 ianuarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel București a reținut că măsura de la punctul 2 al deciziei contestate (nr. 11/V/2012) a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, în condițiile în care terenurile deținute în folosință de reclamantă nu pot fi înregistrate în patrimoniul acesteia, dat fiind că nu există dovezi ale dreptului său de proprietate asupra terenurilor menționate.

Înalta Curte constată faptul că în mod corect a reținut Curtea de apel că, în raport de faptul că o instanță de judecată a dispus anularea ca nelegală a unei măsuri similare instituite de Curtea de Conturi în sarcina reclamantei printr-o decizie anterioară celei contestate în prezenta cauză, cu motivarea, în esență, că nu pot fi înregistrate în patrimoniu terenurile deținute în folosință în condițiile în care nu există dovezi ale dreptului de proprietate al societății, și raportat la faptul că aceeași obligație se regăsește, parțial, în decizia atacată în prezenta cauză, pârâta reiterând într-o formulare diferită măsura constând în obligarea reclamantei de a înregistra în patrimoniu unele terenuri care nu au situația juridică clarificată și cu privire la care nu s-au obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate, această situație este în măsură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013.

Astfel, în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate că există un caz bine justificat în ceea ce privește obligația societății de înregistrare în patrimoniu a terenurilor în suprafață de 59.407 mp, aflate în folosință și exploatate, la unele dintre sucursalele teritoriale, până la clarificarea situației juridice a acestora și obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în speță condiția cazului bine justificat este îndeplinită și în privința măsurilor dispuse la pct. 3 din decizia atacată.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond, în raport de materialul probator administrat în cauză, că în ceea ce privește partea referitoare la înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2.596.194 RON, reprezentând provizion pentru litigii, declararea, virarea sumelor datorate bugetului general consolidat și înregistrarea în evidența financiar-contabilă a operațiunilor corespunzătoare, conform cu legislația în vigoare, se conturează o aparență de nelegalitate, întrucât la o analiză prima facie, fără antamarea fondului, rezultă că ar fi întrunite cerințele legale pentru constituirea provizionului.

Analizând condițiile care trebuie îndeplinite ca un provizion să fie recunoscut, potrivit prevederilor O.M.F.P. nr. 3055/2009, și având în vedere procesul existent pe rol având ca obiect contestație împotriva deciziei de respingere a unei notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 referitor la o suprafață de teren de 2.200 mp pentru care în accepțiunea Legii nr. 10/2001 reclamanta este persoana deținătoare și riscul ca instanța să oblige societatea reclamantă să achite o despăgubire pentru suprafața de teren, ținând cont de expertizele evaluatoare depuse la termenul de judecată din 22 noiembrie 2012, din cuprinsul cărora rezulta, la acel moment, o anumită valoare pentru terenul aflat în litigiu, Curtea a constatat în mod corect că, cel puțin aparent, condițiile pentru constituirea provizionului erau îndeplinite.

Astfel, în opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în cauză există un caz bine justificat în ceea ce privește măsura de la pct. 3 din Decizia nr. 29/V/19 decembrie 2013, parțial, respectiv referitor la determinarea tuturor influențelor fiscale generate de înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2.596.194 RON, reprezentând provizion pentru litigii, declararea, virarea sumelor datorate bugetului general consolidat și înregistrarea în evidența financiar-contabilă a operațiunilor corespunzătoare, conform cu legislația în vigoare.

Cu privire la celelalte măsuri dispusă de pârâtă prin actul atacat, Curtea a constatat în mod corect că nu se poate reține un caz bine justificat, întrucât toate argumentele prezentate de reclamantă sunt veritabile critici de nelegalitate ale actului administrativ, care nu pot fi examinate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe și fără antamarea fondului.

Înalta Curte constată că instanța de fond, motivat și argumentat, a apreciat că este îndeplinită cerința cazului bine justificat, numai cu privire la măsurile de la pct. 2 și 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 și numai parțial, cu privire la aspectele reținute și expuse anterior.

„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză s-a dovedit că este îndeplinită și această condiție cu privire la măsurile de la pct. 2 și 3 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013, astfel cum a reținut și instanța de primă jurisdicție, întrucât aducerea la îndeplinire a acestor măsuri ar fi de natură să producă perturbări grave în activitatea societății, având influență asupra fiscalității, prin înregistrarea în evidența financiar-contabilă a operațiunilor dispuse, declararea și virarea unor alte sume către bugetul general consolidat, prin înregistrarea în patrimoniu a unor terenuri care nu au situația juridică clarificată, fiind foarte dificil ca, în ipoteza anulării acestor măsuri, să se revină la situația anterioară.

Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt îndeplinite, în parte, cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care a admis în parte cererea de suspendare, a dispus suspendarea executării măsurii nr. 2 din Decizia nr. 29/V din 19 decembrie 2013 emisă de pârâtă, parțial, respectiv în ceea ce privește obligația de înregistrare în patrimoniu a terenurilor în suprafață de 59.407 mp, aflate în folosință și exploatate, la unele dintre sucursalele teritoriale, până la clarificarea situației juridice a acestora și obținerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, măsura provizorie a suspendării fiind dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, respectiv suspendarea executării măsurii nr. 3 din aceeași decizie, parțial, respectiv în ceea ce privește determinarea tuturor influențelor fiscale generate de înregistrarea nejustificată pe cheltuielile anului 2012 a sumei de 2.596.194 RON reprezentând provizion pentru litigii, măsura provizorie a suspendării fiind dispusă până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare și a respins, în rest, ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Încheierii nr. 1947 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM