Decizia nr. 1844/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 253/2014 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la 2 septembrie 2013 reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei Corbu anularea Deciziei de impunere 2013 pentru stabilirea taxei de excavare, în cazul persoanelor juridice, datorată în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, având nr. 1570 din 11 martie 2013.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 253 din data de 28 ianuarie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta Comuna Corbu, prin primar, a obligat pârâta să procedeze la soluționarea contestației administrativ-fiscale comunicate recomandat, cu confirmare de primire, nr. 208831954007 din 01 aprilie 2013, a admis excepția de inadmisibilitate și a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. 1570 din 11 martie 2013.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 304 alin. (9) și art. 304 1 vechiul C. proc. civ. În motivarea căii de atac recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 205 alin. (1) și (2) și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., recurenta apreciind că lipsa deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva actului administrativ-fiscal echivalează cu lipsa actului, astfel încât devin incidente dispozițiile legale potrivit cărora actul administrativ fiscal poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, respectiv art. 8 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, recurenta a dezvoltat și motivele de nelegalitate ale deciziei de imputare atacate, insistând asupra interpretării eronate pe care UAT a dat-o dispozițiilor art. 267 alin. (4) C. fisc.

Procedura derulată în recurs Intimata Comuna Corbu nu a formulat întâmpinare și nici punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. În ședința de la 14 aprilie 2016, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Comuna Corbu, achiesând la opinia exprimată în raport, în sensul soluționării cauzei potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și încadrării criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului pentru considerentele care urmează: Recurenta-reclamantă B. SA, fosta SC A. SA a supus controlului de legalitate decizia de impunere nr. 1570 din 11 martie 2013 emisă de intimata-pârâtă Comuna Corbu prin primar, pentru stabilirea taxei de excavare, în cazul persoanelor juridice, datorată în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Prin actul administrativ fiscal atacat s-a stabilit în sarcina recurentei, cu titlu de taxă de excavare, suma totală de 2.371.740 lei, compusă din: - suma de 100.100,00 lei reprezentând taxa de excavare pentru terenurile deținute în temeiul Contractului de concesiune nr. 1039/2000; - suma de 1.190.000,00 lei reprezentând taxa de excavare pentru terenurile deținute în temeiul Contractului de concesiune nr. 2 din 04 august 2000; - suma de 1.018.640,00 lei reprezentând taxa de excavare pentru terenurile deținute în temeiul Contractului de concesiune nr. 688/1999. Contestația administrativă formulată de societate la data de 29 martie 2013 nu a fost soluționată de emitentul deciziei de impunere până la data pronunțării acestei decizii. Curtea de apel, pornind de la dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., a ajuns la concluzia că nu poate păși la examinarea pe fond a legalității deciziei de impunere, astfel încât, a admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâtă să procedeze la soluționarea contestației administrativ fiscale. Înalta Curte nu împărtășește această abordare. Deși, în principiu, punctul de vedere exprimat de prima instanță se înscrie în linia consolidată a jurisprudenței instanței supreme în materia procedurii administrative de contestare a actelor fiscale, în cauza de față datele concrete ale speței converg către soluția preconizată de recurentă. Intervalul de timp îndelungat în care emitentul deciziei de impunere a rămas în pasivitate, peste trei ani la data soluționării recursului, fiind depășit cu mult termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., coroborat cu atitudinea procesuală a intimatei-pârâte care, potrivit practicalei sentinței, a solicitat "respingerea excepției raportat la toată corespondența purtată cu reclamanta", evident anterioară emiterii actului fiscal, susțin în mod rezonabil concluzia că a insista în ideea obținerii unei soluții administrative asupra contestației, nu înseamnă decât a amâna sine die momentul în care recurenta poate avea acces la o instanță, în sensul plenar al sintagmei, în vederea obținerii unei hotărâri pe fondul cauzei. Cu alte cuvinte, datele factuale ale speței o înscriu în situația de excepție - sub imperiul Codului de procedură fiscală vechi - în care instanța poate păși la dezlegarea fondului raportului de drept fiscal deși în cauză nu există decizie de soluționare a contestației. Cu toate că recurenta a formulat critici și în privința modului în care intimata a aplicat dispozițiile art. 267 alin. (4) C. fisc., prin corelație cu Legea nr. 85/2003 (Legea Minelor), Înalta Curte nu poate păși la examinarea lor pentru că ar priva părțile de un grad de jurisdicție. Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul și se va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.