Decizia nr. 3617/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 77/2014 a Curții de Apel Bacău

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Adjud a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat instanței: - anularea dispoziției de soluționare nr. 348 din 28 februarie 2013 emisă de pârâtă; - anularea deciziei de impunere nr. 13737 din 28 decembrie 2012 emisă de pârâtă; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea curții de apel Prin sentința nr. 77 din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Adjud anulând decizia de impunere nr. 13737 din 28.12.2012 și decizia de soluționare a contestației nr. 348 din 28.02.2013, emise de pârâtă.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Adjud, solicitând casarea în parte a sentinței și în rejudecare, pe fond, anularea parțială a deciziei de soluționare a contestației nr. 348 din 28 februarie 2013 și menținerea deciziei de impunere nr. 13737 din 28.12.2012 pentru diferența de achitat în sumă de 498.190 lei datorată bugetului de stat, ca taxă pentru eliberarea autorizației de foraj, având în vedere că intimata a achitat până în prezent suma de 7.000 lei. În esență, recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 90 C. proc. fisc., în sensul în care instanța a reținut în mod eronat culpa autorității pentru nerealizarea inspecției fiscale în zona perimetrului de exploatare apregate minerale în suprafață de 84.000 mp, în anul 2011, fără a verifica situația de fapt evidențiată prin actele de la dosar. De asemenea, recurenta arată că, în obiecțiunile la raportul de expertiză, s-a solicitat ca expertul să precizeze în mod neechivoc faptul că perimetrele de exploatare reprezintă suprafețe de teren cu întindere mai mare decât suprafețele efectiv afectate de excavații, însă în răspunsul la obiecțiuni nu s-a analizat acest aspect.

Procedura derulată în recurs Prin încheierea din data de 20.07.2016, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, stabilindu-se că soluționarea căii de atac să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Controlul de legalitate declanșat de intimata-reclamantă, în temeiul disp. art. 218 alin. (2) C. fisc. vizează dispoziția nr. 348 din data de 28.02.2013, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 13737/2012 privind stabilirea taxei de autorizație foraj, excavare, studii geotehnice, ridicări topografice, exploatări de carieră, balastiere, sonde de gaz și petrol, alte exploatări, ca fiind netemeinică. Totodată, s-a reținut că suma de 1.300.432 lei este datorată de reclamantă bugetului local, ca taxa pentru eliberarea autorizației de foraj și excavări, în vederea desfășurării de exploatări de agregate minerale (pentru anul 2010 - 719.432 lei, iar pentru anul 2011 - 588.000 lei). Calculul a fost stabilit prin raportul de control al Curții de Conturi Vrancea. Din suma totală reclamanta a achitat până la data întocmirii dispoziției atacate, sima de 7.000 lei, astfel că organul fiscal de soluționare a contestației apreciază că se impune menținerea deciziei de impunere pentru diferența de 1.300.432 lei. Efectuând propria evaluare a întregului material probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că soluția de admitere a acțiunii pronunțată de prima instanță se fondează pe stabilirea corectă a stării de fapt fiscale și pe interpretarea și aplicarea adecvată a prevederilor legale pertinente, concluzia fiind împărtășită și de instanța de control judiciar. Problema ce se impune a fi lămurită și asupra căreia părțile au poziții divergente este aceea dacă suprafața exploatată prin activități specifice de foraj, excavare, balastieră și pentru care datorează taxele contestate este cea cuprinsă în contractele de închiriere încheiate cu Administrația Bazinală a Râului Siret (suprafață de 102.776 mp pentru anul 2010 și 84.000 mp pentru anul 2011). Mai concret, dacă suprafața exploatată efectiv diferă de suprafața totală închiriată. Potrivit disp. art. 267 alin. (4) C. fisc., taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări necesară studiilor geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze și petrol, precum și altor exploatări se calculează înmulțind numărul de metrii pătrați de teren afectat de foraj sau de excavație cu o valoare stabilită de consiliul local de până la 50.000 ROL. De asemenea, pct. 134 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevede că taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavare se plătește anticipat și se calculează pentru fiecare metru pătrat sau fracțiune de metru pătrat afectat de oricare dintre operațiunile menționate la alin. (1). Rezultă cu evidență faptul că „suprafața efectiv exploatată nu se suprapune cu suprafața închiriată, așa cum în mod judicios a concluzionat și judecătorul fondului. De altfel, pentru stabilirea suprafeței afectate, în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate, din concluziile căreia reiese că intimata-reclamantă a folosit pentru excavații suprafața indicată în autorizațiile eiberate. Contrar susținerilor făcute în recurs, expertul tehnic de specialitate a localizat atât suprafața efectivă pe care s-au efectuat excavații cât și suprafața ocupată de balastieră și de drumul necesar deplasării către aceasta, arătând că acestea s-au încadrat în limita de 500 mp indicată de reclamantă în cererea de eliberare a autorizației. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 451 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 7.032 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.