ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1474/2017

Decizia nr. 1474/2017

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2280 din data de 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva decizie nr. 287 din 3 martie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost modificată în parte decizia recurată, în sensul că a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Târgoviște la plata cheltuielilor de judecată către reclamante în cuantum de 2.100 lei și 700 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, cu aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Împotriva acestei decizii, reclamantele A. și B. au formulat contestație în anulare, calea de atac fiind înregistrată pe rolul secției I civile a Înaltei Curți la data de 1 noiembrie 2016.

În motivarea căii de atac întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarele au arătat că respingerea motivului de recurs privind plata despăgubirilor este rezultatul unei erori materiale, care ar consta în preluarea din eroare de către instanța de recurs a alegației că la preluarea imobilului proprietate al părinților contestatoarelor, aceștia ar fi primit vreo despăgubire, subliniind faptul că nu s-a făcut nicio recunoaștere de primire de despăgubiri pentru construcție.

Pentru considerentele succint expuse, contestatoarele solicită anularea deciziei nr. 2280 din data de 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și modificarea decizie nr. 287 din 3 martie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în sensul admiterii motivului de casare privind plata despăgubirilor în sumă de 80.000 lei.

Analizând contestația în anulare, din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea supusă analizei s-au invocat drept motive ale contestației în anulare dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor astfel de greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a situației de fapt și a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată. Or, chiar și în această ipoteză, prin intermediul contestației în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine realizată.

În speță, contestatoarele au formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată considerând că instanța de recurs, în mod eronat, a reținut că la preluarea imobilului proprietate al părinților contestatoarelor, aceștia ar fi primit vreo despăgubire.

Practic, contestatoarele confundă semnificația sintagmei „greșeală materială” cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial și procedural.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie să fie interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, chestiunile reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de recurs.

În consecință, aspectele prezentate în motivarea căii de atac nu pot fi supuse analizei în cadrul unei contestații în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine soluționată, în conformitate cu opinia contestatoarelor.

Pentru considerentele expuse, apreciind că, în cauză, criticile deduse judecăți nu se circumscriu motivului de contestație în anulare reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

Având în vedere caracterul inadmisibil al contestației în anulare, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cererea formulată de contestatoare de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, acestea neavând calitatea de părți căzute în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2280 din data de 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2017.