ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2015

Decizia nr. 2280/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 11 ianuarie 2005, reclamantele A., B. și C. au solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța în contradictoriu cu Primăria municipiului Târgoviște să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilului casă și teren, preluate abuziv de la autorul lor la data de 11 ianuarie 1982, potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1351 din 15 septembrie 2008, Tribunalul Dâmbovița a admis cererea reclamantelor, constatând că acestea sunt îndrepiățite la despăgubiri bănești pentru imobilul construcție în suprafață de 193 mp, cu fundații din beton, pereți din zidărie, pîanșeu din lemn, șarpantă din lemn, învelită cu țiglă, instalații de gaze, electrice și sanitare și a trimis dosarul la Comisia Centrală pentru evaluarea și stabilirea despăgubirilor. Au fost respinse restul solicitărilor formulate de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut că: cererea reclamantelor este întemeiată în parte, acestea fiind îndreptățite la despăgubiri bănești, motivat de faptul că s-a dovedit că autorii reclamantelor au deținut în proprietate imobilul în cauză; acestui imobil i-au fost aduse îmbunătățiri care i-a crescut valoarea de piață și că a fost preluat de către stat, iar în schimbul acestuia autorul reclamantelor a primit despăgubiri bănești, ulterior fiind demoiat.

A mai reținut tribunalul, în ce privește suprafața de teren solicitată, că anterior apariției Legii nr. 10/2001, în baza legilor fondului funciar s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren atât prin hotărâre judecătorească, cât și printr-o decizie a prefectului, eliberându-se și titlurile de proprietate în acest sens.

Tribunalul a apreciat că prejudiciul reclamantelor a fost reparat, iar operațiunea de punere efectivă în posesie s-a realizat pe alte amplasamente, nefiind posibilă respectarea vechiului amplasament, iar în ce privește diferența de valoare rezultată urmare a cadrului și calității urbanistice dintre terenul preluat și cei reconstituit, reclamantele nu au contestat sumele și nici amplasamentul.

Prin Decizia civilă nr. 186 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3321 din 15 mai 2012, a admis recursul reclamantelor și a casat hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut căs deși au admis acțiunea și au trecut la cercetarea fondului pretențiilor reclamantelor, în raport de această soluție, instanțele nu s-au pronunțat expres cu privire Ia capătul de cerere referitor Ia contestarea legalității Deciziei nr. 7120/2008, lăsând nesoluționată cererea reclamantelor de anulare a acesteia.

Cu privire Ia excluderea terenului din imobilul pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, s-a susținut că notificarea privește întreaga suprafață de 820 mp menționată în contractul de vânzare-cumparare din anul 1950 al autorului lor. fiind îndreptățite la plata despăgubirilor și pentru teren, data fiind diferența de suprafață și de valoare între acesta și cel primit în baza Legii nr. 18/1991 (750 mp).

Instanța de recurs a mai reținut că instanța de apel a apreciat corect faptul că terenul nu mai poate face obiectul Legii nr. 10/2001, date fiind dispozițiile imperative ale art. 5 care exclud din domeniul de reglementare al acestei legi terenurile expropriate pentru care dreptul de proprietate a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, în forma reglementată de această lege, respectiv pe un alt amplasament,

Câtă vreme autorul reclamantelor a primit în proprietate cele două loturi de teren de 400 mp și respectiv, 350 mp în compensație cu terenul expropriat, acordarea de despăgubiri bănești pentru același teren ar însemna o dublă reparație a prejudiciului și deci, o îmbogățire fără justă cauză.

Referitor la modul de stabilire a despăgubirilor, reclamantele au susținut că acestea trebuiau determinate de către instanțe în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, întrucât la apariția Legii nr. 247/2005 notificarea fusese deja soluționată.

Această aserțiune s-a apreciat nefondată, față de împrejurarea că deși la data adoptării Legii nr. 245/2005 procesul pendinte era în curs de judecată, instituția învestită cu soluționarea notificării a revocat decizia inițială, emițând Decizia nr. 7120 din 1 februarie 2008 sub imperiul noii legi, fiind aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Lege.

Instanța de apel nu a analizat nici criticile reclamantelor referitoare la contestația formulată împotriva Deciziei nr. 7120/2008 șî nu a ținut cont referitor la această decizie, ca reclamantele au reiterat în apel cererea de administrare a unor probatorii care vizau în concret elemente de natură a fi avute în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcție.

În acest sens s-a considerat necesar a fi administrate probe concludente din care să rezulte tară echivoc descrierea imobilului construcție demolat, respectiv orice înscrisuri care descriu aceste imobile depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele entității notificate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare.

De asemenea, instanța de apel trebuia să analizeze pe fond susținerile reclamantelor referitoare la efectuarea unei noi expertize în această fază procesuală, precum și completarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeței construite de 193 mp sau 408 mp, cum au susținut acestea, a celei utiie și a gradului de confort al imobilului demolat, probatoriu ce ar fi stat la baza evaluării propriu-zise a construcției.

Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a preocupat să stabilească dacă pentru construcția demolată au fost achitate despăgubiri la momentul exproprierii, date fiind susținerile reclamantelor în sensul inexistenței acestora, contrare celei ce ar fi aparținut autorului lor, D. care, potrivit considerentelor sentinței din 25 februarie 1993, ar fi declarat că a primit despăgubiri numai pentru construcții.

Aceasta deoarece, potrivit art. 16.5 din H.G. nr, 1095/2005, cu modificările ulterioare, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VIl "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, în situațiile în care persoana fizică ori juridică îndreptățită sau, după caz, ascendentul acesteia a încasat o despăgubire, se va face dovada plății acesteia și cuantumul despăgubirii ce trebuie dedusă potrivit procedurii prevăzute la pct. 22.1.1.

În consecință, întrucât instanța de apel a lăsat nesoluționate aceste aspecte, ce nu au putut fi lămurite în recurs fiindcă impun administrarea de noi probatorii, Înalta Curte a admis recursul în baza art. .304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia apelată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, în sensul stabilirii corecte a situației de fapt în vederea aplicării dispozițiilor Legii nr. 247/2005

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 287 din 3 martie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și, în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a anulat în parte Dispoziția nr. 7120 din 1 februarie 2008.

A constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilul construcție situat în Târgoviște, județ Dâmbovița, în suprafață construită de 351,80 mp și suprafață utilă de 287,81 mp, cu grad de confort I sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Cu respectarea deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost încuviințate probele cu acte și expertiză construcții.

Având în vedere că Înalta Curte a reținut în decizia de casare faptul că terenul nu mai poate face obiectul Legii nr. 10/2001 și despăgubirile pentru construcție nu maî pot fi stabilite de instanțe, fiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, expertiza efectuată în cauză a avut ca obiectiv numai identificarea unor elemente de natură a fi avute în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcția demolată, în procedura specială.

Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul E. (fila 88 dosar apel), imobilul în litigiu ce a aparținut autorilor contestatoarelor a avut suprafața construită de 351,80 mp, suprafața utilă de 287,81 mp, grad de confort I sporit, finisaje superioare.

Cum instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la constatarea legalității Dispoziției nr. 7120 din 01 februarie 2008, în raport de soluția pronunțată în cauză, instanța de apel a schimbat în parte sentința, în sensul ca a anulat în parte Dispoziția nr. 7120 din 1 februarie 2008 și a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri bănești pentru imobilul construcție situat în Târgoviște, județ Dâmbovița, în suprafață construită de 351,80 mp și suprafață utilă de 287,81 mp, cu grad de confort I sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E.

Cât privește despăgubirile primite de autorul contestatoarelor pentru imobilul demolat, curtea de apel a reținut cu referire la înscrisul existent la fila 26 dosar fond considerentele sentinței din 25 februarie 1993, înscrisurile depuse de intimata Primăria Târgoviște în apel (filele 126-132), că numitul D. a încasat despăgubiri de 80.000 lei pentru imobilul construcție, despăgubiri ce urmează să fie deduse în procedura specială de stabilire a despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C. și B., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive:

Cu privire Ia obligația de a administra probe în vederea stabilirii valorii despăgubirilor pentru construcții, instanța de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize construcții, cu un obiectiv foarte generic și abstract, practic repetând considerentul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de această situație, după numirea expertului, reclamantele au solicitat ca instanța de rejudecare, în conformitate cu dispoziția Înaltei Curți, sa solicite expertului să ia în considerare absolut toate probele ce descriu acest imobil, depuse pe tot parcursul acestui proces.

Instanța nu a luat în considerare această cerere și nu a fixat expertului un obiectiv important, iar pentru acest motiv expertiza d-lui E. ajunge la concluzia că suprafața construită a imobilului demolat este de 351,80 mp, în loc de 408 mp, suprafață susținută permanent de către reclamante. Diferența în minus de 56 mp este reprezentată de suprafața construită a spațiului de sub acoperiș, mansardat (denumit „pod"), ce se găsea deasupra garajului, bucătăriei si terasei acoperite.

Expertul a refuzat să recunoască această suprafață, motivând că deși ea prezintă parametrii unei mansarde din punct de vedere constructiv, acest spațiu nu era amenajat ca spațiu locuibil.

Pentru elucidarea acestui aspect și stabilirea corectă a suprafeței construite a imobilului, instanța era obligată să administreze probe, așa cum i-a impus instanța supremă.

Proba cea mai elocventă pentru acest aspect era proba cu martori, iar prin încheierea din 24 martie 2014 instanța a respins această probă, cu motivarea că la dosar sunt declarații notariale pe proprie răspundere ale acestora. Declarațiile notariale la care s-a referit instanța nu erau specifice pentru situația descrierii acestui spațiu mansardat, numit "pod".

Odată cu depunerea răspunsului expertului la obiecțiunile reclamantelor pentru luarea în calcul a spațiului denumit "pod", necesitatea audierii martorilor pentru acest aspect specific a apărut obligatorie.

Instanța, respingând proba cu martorii specialiști, ce trebuiau să demonstreze caracteristicile de spațiu locuibil pentru diferența de 56 mp, suprafață construită, neluată în calcul de expert, a încălcat dispoziția obligatorie dată de Înalta Curte, de completare a probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeței construite de 193 mp sau 408 mp.

Decizia recurată este nelegală și prin încălcarea îndrumărilor de casare ale Înaltei Curți cu privire Ia achitarea despăgubirilor.

Au solicitat ca primăria sa prezinte documentul oficial de plată și înscrisul sub semnătură care să ateste încasarea efectivă a sumei.

Instanța de rejudecare a obligat Primăria Târgoviște să prezinte la dosar înscrisuri din care să rezulte eventuala achitare a despăgubirilor către persoanele expropriate la aceî moment, iar prin această obligare generică, instanța de rejudecare nu și-a făcut datoria de a administra probe care să clarifice situația.

Primăria Târgoviște a reeomunicat aceleași acte deja depuse la dosar în instanța de fond și de apel și care au fost avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție și considerate total nesatisfăcătoare, motiv pentru care a dispus suplimentarea probelor. Inserarea pur și simplu a cuvântului „plătit 1.1.1982" nu poate ține loc de semnătura primitorului sumei, nici de formular C.E.C., atestând că s-a plătit.

II. Instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 274-277 C. proc. civ., cu privire la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, prin sentința de fond nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița s-a respins cererea de acordare de cheltuieli, dovedite cu acte și anume, cheltuieli de transport avion, autobuze, trenuri, cheltuieli scrisori recomandate, cheltuieli expertiza F., calcul lipsa de onorarii arhitect pentru timp îndelungat 3 săptămâni,prezentare în fata instanței, fără rezolvare si cu amânări, respectiv 2.932,83 euro + 6.800 euro lipsa de onorarii (în ședința din 4 februarie 2008), respectiv cheltuieli pentru 4 octombrie 2004-15 septembrie 2008.

Sentința a fost apelată, iar în apel reclamantele au solicitat expres obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată, depunând calculul cheltuielilor în completare, de la 8 decembrie 2008 până la 30 septembrie 2010, eu copii după toate facturile.

Prin Decizia nr. 287 din 3 martei 2015, instanța de rejudecare a admis plângerea și a recunoscut dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru o suprafață construită de 351,80 mp, în loc de 408 mp, cât susținea Primăria Târgoviște și, de asemenea, a recunoscut "gradul de confort sporit"; în mod evident primăria a "căzut" în pretenții.

În consecință» conform art. 274 C. proc. civ., intimata trebuia obligată să suporte cheltuielile de judecată totalizate pentru tot parcursul procesului, respectiv 9.979 euro de la prima instanța de fond + 636 euro de Ia instanța de apel + 1615 euro de la Înalta Curte de Casație și Justiție + 1.255 euro de la rejudecare, total 13.485 euro.

Cheltuielile de judecată au fost solicitate din prima instanță a acestui lung parcurs procesual, ele trebuiesc acordate Ia pronunțarea ultimei hotărâri.

Faptul că la judecata din 17 februarie 2015 nu apare o repetare a cererii de acordare de cheltuieli este datorată culpei instanței de rejudecare, care la acea dată, a respins cererea de amânare si audiere de martori și în loc să acorde termen pentru fond, cu citarea reclamantelor, a trecut în lipsa acestora și tară ca să le aducă la cunoștință, la judecarea fondului.

În această situație, reclamantele nu au avut posibilitatea să știe că dosarul s-a judecat în fond și că au posibilitatea să mai depună note scrise și sa reitereze cererea de cheltuieli.

Recursul este fondat, in sensul celor ce succed, urmând a fi admis:

I. Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții care a câștigat în raportul juridic dedus judecății.

În speță, reclamantele au solicitat plata cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond, prin notele scrise depuse la termenul din 23 iunie 2008 (fila 95 dosar tribunal), precum și la termenul din 15 septembrie 2008, când s-a judecat cauza pe fond (fila î 10 dosar tribunal).

Cererea de plată a cheltuielilor de judecată a fost reiterată de reclamante atât în apel (fila 28), cât și în recurs (fila 129), faze procesuale desfășurate în primul ciclu procesual,

În al doilea ciclu procesual. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 287 din 3 martie 2015, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 1351 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și, în consecință, a schimbat în parte sentința în sensul că a anulat în parte dispoziția nr. 7120 din 1 februarie 2008 și a constatat că reclamantele sunt îndreptățite !a despăgubiri bănești pentru imobilul construcție situat în Târgoviște, județ Dâmbovița, în suprafață construită de 351,80 mp și suprafață utilă de 287,81 m,p., cu grad de confort 1 sporit, grad de finisaj superior, conform raportului de expertiză tehnică E. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că apelantele-reclarnante au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimata Primăria municipiului Târgoviște fiind parte căzută în pretenții.

Însă, prin Decizia nr. 287/2015, instanța de apel, în rejudecare după casare, a omis a se pronunțat asupra solicitării formulată de reclamante - în calitate de parte câștigătoare în proces, privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, poziția juridică de parte câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.

Urmează deci ca, atunci când pretențiile ce formează obiectul litigiului sunt admise numai parțial - ca în pricina de față, instanța să acorde celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, proporțional cu pretențiile admise.

Așadar, dispozițiile art. 276 C. proc. civ. devin aplicabile în situația în care pretențiile reclamantului au fost încuviințate numai în parte, instanța urmând a dispune obligarea pârâtului să suporte cheltuielile de judecată numai proporțional cu pretențiile admise.

Or, în speță, soluția pronunțată în rejudecare de către instanța de apel a fost în sensul admiterii în parte a cererii de despăgubiri formulată de reclamante cu privire ia imobilul construcție, stabilindu-se dreptul la despăgubiri prin raportare la suma încasată de autorul reclamantelor și la întinderea dreptului de proprietate dovedită potrivit probatoriului administrat.

Având în vedere această soluție, intimata Primăria municipiului Târgoviște va fi obligată către reclamantele C. și B. la plata cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise și anume jumătate din cheltuielile dovedite reprezentând onorariu de avocat, onorariu de expertiză, corespondență poștală, cheltuieli de transport, efectuate în perioada desfășurării procedurii judiciare; au fost înlăturate și înscrisurile care fie nu sunt datate, fie nu sunt certificate conform cu originalul, precum și cele care nu au fost valorificate în fazele procesuale aferente.

Față de aceste considerente, sunt fondate criticile formulate de recurentele-reclamante prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 274 și urm. C. proc. civ. - în ceea ce privește obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Ca urmare, recursul va fi admis în temeiul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.

II. În cadrul primului motiv de recurs, reclamantele invocă nerespectarea de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. - motiv de recurs nefondat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s~au reținut următoarele considerente, care se impuneau la rejudecarea cauzei, potrivit art. 315 C. proc. civ.:

- în ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcție era necesar a fi administrate probe concludente din care să rezulte tară echivoc descrierea imobilului construcție demolat, respectiv orice înscrisuri care descriu aceste imobile, depuse de persoana îndreptățită șî/sau regăsite în arhivele entității notificate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare. De asemenea, se impuneau a fi analizate susținerile reclamantelor referitoare la efectuarea unei noi expertize în apel, precum și completarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte a suprafeței construite de 193 mp sau 408 mp, cum susțin reclamantele, a celei utile și a gradului de confort a! imobilului demolat, probatoriu ce ar fi stat la baza evaluării propriu-zise a construcției;

- în ceea ce privește achitarea despăgubirilor la momentul exproprierii, pentru construcția demolată se impunea clarificarea acestui aspect, date fiind susținerile reclamantelor în sensul inexistenței despăgubirilor, contrar celei susține de autorul acestora D., care, potrivit considerentelor sentinței din 25 februarie 1993, ar fi declarat că ar fi primit despăgubiri numai pentru construcții. Aceasta deoarece, potrivit art. 16.5 din H.G. nr. 3095/2005, cu modificările ulterioare, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, în situația în care persoana fizică ori juridică îndreptățită sau, după caz, ascendentul acesteia a încasat o despăgubire, se va face dovada plații acesteia și cuantumul despăgubirii ce trebuie dedusă potrivit procedurii prevăzute de pct. 22 noiembrie.

Cu respectarea îndrumărilor și dezlegărilor date prin decizia de casare, în vederea stabilirii situației de fapt, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiză construcții, în vederea stabilirii suprafeței construite, a celei utile și a gradului de confort al imobilului demolat, constatând, totodată, că la dosar sunt depuse declarațiile notariale ale martorilor.

La întocmirea raportului de expertiză tehnică judiciară, expertul E. a avut în vedere informațiile ce rezultă din actele dosarului, respectiv planșe fotografice, documente emise de instituțiile statului. declarații, autorizații de construire și documentațiile tehnice ce au stat la baza eliberării acestora, precum și descrierile relatate de reclamanta C. cu ocazia deplasării la imobil (filele 82-83 dosar apel).

S-au încuviințat obiecțiuniie formulate de apelanta-reclamanta C. la raportul de expertiză, iar în răspunsul său, expertul E. a arătat că din analizarea întregii documentații aflată la dosarul cauzei rezultă că „podul" clădirii nu era amenajat ca mansardă, nu era locuibil, acesta fiind utilizat pentru depozitare, aspect precizat și de reclamantă. Ca urmare, acest spațiu nu putea fi inclus în suprafața totală construită/utilă a imobilului. Toate referințele la suprafața construită, suprafața utilă și gradul de confort/de finisaj au avut ca suport modul cum au fost definite aceste noțiuni în reglementările tehnice și dispozițiile legale aplicabile.

În aceste condiții, curtea de apel a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară și a constatat, conform concluziilor acestuia, că imobilul în litigiu a avut o suprafață construită de 351,80 mp, o suprafață utilă de 287,81 mp, grad de confort I sporit și finisaje superioare.

Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că ia stabilirea suprafeței construite, a celei utile și a gradului de confort al imobilului demolat s-a avut în vedere toată documentația depusă la dosarul cauzei, inclusiv declarațiile.

Referitor la critica privind respingerea cererii cu martori specialiști, în fața instanței de rejudecare, apetanta-reclamantă C. a solicitat proba cu „expertize și martori, despre această din urmă probă arătând că la dosar sunt depuse declarații notariale."

Având în vedere că aspectul și compunerea imobilului reiese din declarațiile martorilor aflate deja la dosarul cauzei, instanța de apel a respins cererea de audiere a acestora, iar încuviințarea probei (inclusiv motivarea acesteia} ține de temeinicia deciziei ce excede controlului judiciar în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește despăgubirile acordate la momentul exproprierii, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus să se clarifice acest aspect, în raport cu dispozițiile legale aplicabile.

Pentru a putea stabili pe deplin situația de fapt și din această perspectivă, instanța de apel a dispus în sarcina pârâtei Primăria municipiului Târgoviște obligația de a depune la dosarul cauzei toate actele pe care le deține cu privire la eventuala achitare a despăgubirilor la acel moment, obligație ce a fost îndeplinită de intimată, care a răspuns prin adresa din 21 noiembrie 2014, transmițând înscrisurile aflate în posesia sa (filele 126-132 dosar apel).

Curtea de Apel Ploiești a lămurit acest aspect prin coroborarea probelor administrate în dosar, stabilind că autorul reclamantelor a încasat despăgubiri de 80,000 lei pentm imobilul construcție - ce urmează a fi deduse în procedura specială de stabilire a despăgubirilor - neputând fi înlăturată propria recunoaștere a autorului reclamantelor, potrivit căreia a primit despăgubiri „decât pentru casă", consemnată în sentința din 25 februarie 1993 a Judecătoriei Târgoviște.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii pentm imobilul construcție solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. .10/2001 și Legii nr. 247/2005, incidente în speță,

Așadar, contrar susținerilor recurentetor-reclamante, curtea de apel a soluționat cauza cu respectarea tuturor statuărilor și îndrumărilor deciziei de casare a Înaltei Curțit neputându-se reține încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Fața de cele ce preced, sunt nefondate critici le formulate prin acest motiv de recurs pe aspectele contestate, decizia recurată fiind legală din această perspectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele C. și B. împotriva Deciziei nr. 287 din data de 3 martie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Modifică în parte decizia, în sensul că obligă pe pârâta Primăria municipiului Târgoviște Ia plata cheltuielilor de judecată către reclamantele C. și B., în cuantum de 2,100 lei și 700 euro, în echivalent în Iei la data efectuării plății, cu aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2015.