ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2015

Asupra contestației în anulare de față, constată: Prin decizia nr. 2796 din 21 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 80 din data de 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Împotriva deciziei sus menționate a formulat, la 17 aprilie 2015 (cu plic din 16 aprilie 2015) contestație în anulare, M.V. solicitând admiterea căii extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei contestate și, pe cale de consecință, rejudecarea recursului și admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat, în sensul anulării în parte a dispoziției nr. 152 din 13 ianuarie 2006 emisă de intimată, restituirii în natură a terenului în suprafață de 157 mp situat în Ploiești, str. E., acordării de despăgubiri prin echivalent pentru construcția (casă) demolată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației în anulare, fără a indica temeiul de drept (art. 317-318 C. proc. civ. de la 1865), contestatoarea a realizat un sumar cronologic detaliat al pricinii, de la momentul depunerii notificării nr. 426/2005 conform Legii nr. 10/2001, până la emiterea deciziei nr. 122 din 21 aprilie 2011 - faza administrativă - și, apoi, referitor la procedura de judecată, a contestării deciziei sus menționate - etapa judiciară. Au fost evocate astfel, pe parcursul mai multor faze procesuale, critici de fond vizând soluțiile pronunțate de instanțe, în fond și în căile de atac, referitoare la raportul de expertiză și probele administrate, la amplasamentul terenului, la ignorarea unor înscrisuri (adresa din 07 decembrie 2007 emisă de Direcția Generală de Dezvoltare Urbană - Serviciul cadastral), la modalitatea de acordare a despăgubirilor, deci la modul de judecată al pricinii, care a suferit mai multe casări cu trimitere spre rejudecare.

S-a arătat de către contestatoare, că o cauză care putea fi rezolvată în cel mult un an, a durat peste 15 ani, de această situație fiind responsabilă Primăria Municipiului Ploiești, care a emis abia după 5 ani dispoziția nr. 152 din 13 ianuarie 2006 precum și ulterior, instanța de judecată, care a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, această argumentare având însă un caracter general, cu referire la modul de judecată al instanțelor în toate fazele procesuale, în special cu privire la probatoriile administrate. Contestația în anulare este inadmisibilă și urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia împotriva căreia a fost declarată prezenta contestație în anulare a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.

împotriva deciziei nr. 80 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Instanța de recurs (după mai multe cicluri procesuale-casări succesive) a reținut că petenta N.F.E. (autoarea recurentei M.V.) a sesizat intimata Primăria Municipiului Ploiești cu soluționarea notificării înregistrate din 28 iunie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 140 m.p. situat în Ploiești, str. E., expropriat prin Decretul nr. 391/1988. La data de 3 februarie 2006, reclamanta N.F.E. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 152 din 13 ianuarie 2006 emisă de intimata Primăria Municipiului Ploiești, solicitând anularea acesteia și restituirea în natură a suprafeței de 140 m.p.

teren situat în Ploiești, str. E., județ Prahova. Instanțele judecătorești au constatat că întinderea suprafeței de teren de 140 m.p., astfel cum a fost solicitată de către reclamantă, rezultă din înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului: tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în județul Prahova, se expropriază și se trec în proprietatea statului, poziția nr. 32 (unde figurează N.F.E. cu suprafața expropriată de 140 m.p., din Ploiești, str. E.), precum și procesul-verbal de evaluare întocmit la data de 26 mai 1989, în care este consemnată tot suprafața de 140 m.p. teren aferent, ce a fost evaluat, în vederea stabilirii despăgubirilor în urma exproprierii.

Prin decizia de casare nr. 7393 din 9 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că suprafața solicitată a fi restituită în natură, atât în notificare, cât și prin cererea de chemare în judecată, precum și în motivele scrise din apel, este de 140 m.p. și nu de 157 m.p., concluzionând, că solicitarea formulată în apel la data de 11 decembrie 2007, de restituire în natură a suprafeței de 157 m.p., nu se încadrează în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta. De asemenea, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia recurată, a reținut că statuările irevocabile ale Înaltei Curți asupra problemelor de drept dezlegate au putere de lucru judecat și sunt obligatorii pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 alin. (1) din același Cod.

Referitor la solicitarea reclamantei de acordare de despăgubiri pentru construcția care a fost expropriată și, apoi demolată, instanța a reținut că aceasta reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima oară în apel, ce nu a făcut obiect al judecății la prima instanță, fiind contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) din Cod. Astfel, Înalta Curte a constatat nefondate criticile recurentei-reclamante M.V. privind restituirea în natură a suprafeței de teren de 157 m.p. și acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru casa de locuit în suprafață de 46,6 m.p., ce se afla pe acest teren. În ceea ce privește motivul de recurs, prin care s-a invocat greșita identificare a suprafeței de teren restituită în natură, care nu a fost poziționată pe vechiul amplasament în cadrul expertizei efectuate în rejudecarea apelului, după cea de-a doua casare, instanța a reținut că, față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ. - care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie - instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la situația de fapt, pe care aceasta o constată. În acest sens, s-a apreciat că, prin decizia nr. 3146/2012, Înalta Curte a stabilit că, în cauză se impune ca instanța de apel să procedeze la identificarea și individualizarea terenului propus a fi restituit în natură și la verificarea existenței/inexistenței impedimentelor la restituirea în natură, în condițiile în care se pretinde că, pe amplasamentul menționat (neindividualizat) s-ar realiza amenajări ce-l fac impropriu restituirii.

În speță, instanța de apel a analizat și coroborat probatoriul administrat în cauză și a stabilit pe deplin situația de fapt, reținând că, din cele două suprafețe (de 123,30 m.p. și de 16,70 m.p.) identificate de expertul topo R.L.M., prin schița anexă la raportul de expertiză rezultă suprafața totală de 140 m.p. teren, identificată prin punctele 1, 2, 3, 4, 9, 10, 5, 8, 1 pe schița anexă a raportului de expertiză - răspuns la obiecțiuni, suprafață care este liberă în integralitate și poate fi restituită în natură, reclamanta fiind îndreptățită la restituirea acestei suprafețe. A mai reținut instanța de recurs, că în apel s-a constatat corect și faptul că terenul în discuție este amplasat pe actuala strada T. (fosta strada E.), aspect care rezultă din planul de situație, anexă al dispoziției contestate nr. 152 din 13 ianuarie 2006, precum și din expertiza efectuată de expertul R.L.M.

Așadar, la situația de fapt astfel stabilită, Curtea de Apel Ploiești a aplicat în mod corect prevederile art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură a suprafeței de 140 m.p. teren situat în Ploiești, str. T., identificat pe schița anexă a raportului de expertiză R.L.M. - răspuns la obiecțiuni prin punctele 1, 2, 3, 4, 9, 10, 5, 8, 1. În susținerea recursului său, reclamanta a arătat că există o jurisprudență pronunțată în cauzele întemeiate pe legile de reparație din domeniul proprietății, măsuri reparatori pentru întreg bunul preluat abuziv, chiar dacă nu s-au solicitat despăgubiri prin notificare, ci acestea au fost solicitate direct în fața instanței.

În sprijinul acestei afirmații, recurenta nu a indicat hotărâri judecătorești pronunțate de către instanțele românești sau de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care să poate fi verificate, pentru a se constata incidența acestora în prezenta pricină. Ca atare, instanța de recurs a constatat că Curtea de Apel Ploiești a făcut o corectă aplicare în cauză și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând în baza actelor și lucrărilor dosarului, că reclamantei i-au fost acordate toate cheltuielile de judecată solicitate și dovedite, mai puțin cele din primul ciclu procesual - fond și apel, pe care partea nu le-a cerut. Față de toate considerentele reținute, instanța de recurs a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, pe aspectele contestate, și astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul fiind respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din același Cod. Contestația în anulare este reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare deschisă părții, strict pentru motivele determinate de prevederile art. 317 (necompetență sau lipsă de procedură) și art. 318 C. proc. civ. de la 1865 (greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs).

În speță, însă, contestatoarea a făcut referiri la modul de judecată al instanței de recurs, în contextul unei ample evocări a diverselor casări, în toate ciclurile procesuale anterioare ale litigiului, invocând motive ce au legătură cu temeinicia unei hotărâri - motive ale unei judecăți de fond (chestiuni legate de aprecierea probelor), fără a fi invocat motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 din Cod (contestația în anulare obișnuită deschisă părții în cazurile nerespectării procedurii de citare și ale dispozițiilor legale ce reglementează competența de ordine publică), sau motivele contestației în anulare speciale, aceasta din urmă prevăzută de art. 318 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, contestația în anulare specială este incidentă doar în situațiile în care: dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul (…) a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Așa fiind, contestația în anulare formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. poate fi exercitată, fie pentru existența unor greșeli materiale, care, însă au un caracter procedural și care ar fi condus la o soluție greșită, prin omiterea sau confundarea unor elemente materiale, ceea ce nu se confirmă prin susținerile contestatoarei care invocă greșeli de judecată și de interpretare a instanței de recurs asupra unor împrejurări de fapt și de drept, care au făcut obiectul unor judecăți anterioare, fie, numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită. În speță, contestatoarea a invocat că instanța de recurs a omis a analiza înscrisuri (adresa din 07 decembrie 2007 a Direcției Generale de Dezvoltare Urbană - Serviciul cadastral imobiliar edilitar), a arătat că expertul R.L.M.

nu a răspuns obiecțiunilor, pe acest considerent fiind încălcată Legea nr. 10/2001, „iar privitor la daunele morale și materiale produse timp de 15 ani”, s-a considerat și interpretat eronat de instanță că această cerere este una nouă invocată pentru prima dată în apel, astfel că, aceasta a fost în mod eronat respinsă de instanță”. Așa fiind, pentru a fi admisibilă contestația în anulare, trebuie ca instanța de recurs să nu fi examinat toate motivele, or, în speță, nu se regăsește această situație. În cazul concret dedus judecății, însă, pe calea contestației în anulare au fost dezvoltate „motive” care nu pot fi regăsite, nici sub incidența art. 317 și cărora nu le sunt aplicabile prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Așadar, pentru considerentele mai sus expuse, este evident că această cale extraordinară de atac de retractare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată, sau chestiuni legate de interpretarea unor dispoziții legale deoarece, altfel, s-ar ajunge, pe o cale ocolită, să se judece încă o dată recursul. Față de conținutul acestor motive ale contestației în anulare care nu sunt incidente, deopotrivă, nici celor prevăzute de art. 318 alin. (1) din același Cod este de observat că, niciuna dintre ipotezele descrise de textul procedural evocat nu se identifică în speță, criticile formulate urmărind o nouă rejudecare a cauzei. Astfel, nu se poate considera aplicabilă, nici teza a-II-a a acestui text procedural, întrucât, instanța de recurs, nu a omis a analiza vreunul dintre motivele cu care a fost învestită.

În concluzie, criticile promovate prin prezenta contestație în anulare nu se încadrează, nici în situația reglementată de art. 317 din Cod și, totodată, nici în condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) din același Cod, ci tind la reformarea soluției, printr-o reanalizare a recursului din punct de vedere al probatoriilor administrate, astfel că, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.V. împotriva deciziei nr. 2796 din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.