ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2015

Asupra contestației

în anulare de față, constată:

Prin decizia nr. 2796 din 21 octombrie 2014,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva deciziei nr. 80 din data de 1

octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Împotriva deciziei

sus menționate a formulat, la 17 aprilie 2015 (cu plic din 16 aprilie 2015)

contestație în anulare, M.V. solicitând admiterea căii extraordinare de atac de

retractare, anularea deciziei contestate și, pe cale de consecință, rejudecarea

recursului și admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat, în sensul

anulării în parte a dispoziției nr. 152 din 13 ianuarie 2006 emisă de intimată,

restituirii în natură a terenului în suprafață de 157 mp situat în Ploiești,

str. E., acordării de despăgubiri prin echivalent pentru construcția (casă)

demolată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației

în anulare, fără a indica temeiul de drept (art. 317-318 C. proc. civ. de la 1865),

contestatoarea a realizat un sumar cronologic detaliat al pricinii, de la momentul

depunerii notificării nr. 426/2005 conform Legii nr. 10/2001, până la emiterea deciziei

nr. 122 din 21 aprilie 2011 - faza administrativă - și, apoi, referitor la procedura

de judecată, a contestării deciziei sus menționate - etapa judiciară.

Au fost evocate astfel,

pe parcursul mai multor faze procesuale, critici de fond vizând soluțiile pronunțate

de instanțe, în fond și în căile de atac, referitoare la raportul de expertiză și

probele administrate, la amplasamentul terenului, la ignorarea unor înscrisuri (adresa

din 07 decembrie 2007 emisă de Direcția Generală de Dezvoltare Urbană - Serviciul

cadastral), la modalitatea de acordare a despăgubirilor, deci la modul de judecată

al pricinii, care a suferit mai multe casări cu trimitere spre rejudecare.

S-a arătat de către contestatoare,

că o cauză care putea fi rezolvată în cel mult un an, a durat peste 15 ani, de această

situație fiind responsabilă Primăria Municipiului Ploiești, care a emis abia după

5 ani dispoziția nr. 152 din 13 ianuarie 2006 precum și ulterior, instanța de judecată,

care a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, această argumentare având

însă un caracter general, cu referire la modul de judecată al instanțelor în toate

fazele procesuale, în special cu privire la probatoriile administrate.

Contestația în anulare

este inadmisibilă și urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin decizia împotriva căreia a fost declarată prezenta

contestație în anulare a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V.

împotriva deciziei nr. 80 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă.

Instanța de recurs (după

mai multe cicluri procesuale-casări succesive) a reținut că petenta N.F.E. (autoarea

recurentei M.V.) a sesizat intimata Primăria Municipiului Ploiești cu soluționarea

notificării înregistrate din 28 iunie 2001, prin care a solicitat restituirea în

natură a terenului în suprafață de 140 m.p. situat în Ploiești, str. E., expropriat

prin Decretul nr. 391/1988.

La data de 3 februarie

2006, reclamanta N.F.E. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 152

din 13 ianuarie 2006 emisă de intimata Primăria Municipiului Ploiești, solicitând

anularea acesteia și restituirea în natură a suprafeței de 140 m.p. teren situat

în Ploiești, str. E., județ Prahova.

Instanțele judecătorești

au constatat că întinderea suprafeței de teren de 140 m.p., astfel cum a fost solicitată

de către reclamantă, rezultă din înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului

de proprietate al reclamantei asupra imobilului: tabelul cuprinzând proprietarii

ale căror imobile, situate în județul Prahova, se expropriază și se trec în proprietatea

statului, poziția nr. 32 (unde figurează N.F.E. cu suprafața expropriată de 140

m.p., din Ploiești, str. E.), precum și procesul-verbal de evaluare întocmit la

data de 26 mai 1989, în care este consemnată tot suprafața de 140 m.p. teren aferent,

ce a fost evaluat, în vederea stabilirii despăgubirilor în urma exproprierii.

Prin decizia de casare

nr. 7393 din 9 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că suprafața

solicitată a fi restituită în natură, atât în notificare, cât și prin cererea de

chemare în judecată, precum și în motivele scrise din apel, este de 140 m.p. și

nu de 157 m.p., concluzionând, că solicitarea formulată în apel la data de 11

decembrie 2007, de restituire în natură a suprafeței de 157 m.p., nu se încadrează

în prevederile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta.

De asemenea, Curtea de

Apel Ploiești, prin decizia recurată, a reținut că statuările irevocabile ale Înaltei

Curți asupra problemelor de drept dezlegate au putere de lucru judecat și sunt obligatorii

pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 alin. (1) din același Cod.

Referitor la solicitarea

reclamantei de acordare de despăgubiri pentru construcția care a fost expropriată

și, apoi demolată, instanța a reținut că aceasta reprezintă o cerere nouă, formulată

pentru prima oară în apel, ce nu a făcut obiect al judecății la prima instanță,

fiind contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) din Cod.

Astfel, Înalta Curte a

constatat nefondate criticile recurentei-reclamante M.V. privind restituirea în

natură a suprafeței de teren de 157 m.p. și acordarea de despăgubiri prin echivalent

pentru casa de locuit în suprafață de 46,6 m.p., ce se afla pe acest teren.

În ceea ce privește motivul

de recurs, prin care s-a invocat greșita identificare a suprafeței de teren restituită

în natură, care nu a fost poziționată pe vechiul amplasament în cadrul expertizei

efectuate în rejudecarea apelului, după cea de-a doua casare, instanța a reținut

că, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ. - care nu permite reformarea

unei hotărâri pentru motive de netemeinicie - instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare

la situația de fapt, pe care aceasta o constată.

În acest sens, s-a apreciat

că, prin decizia nr. 3146/2012, Înalta Curte a stabilit că, în cauză se impune ca

instanța de apel să procedeze la identificarea și individualizarea terenului propus

a fi restituit în natură și la verificarea existenței/inexistenței impedimentelor

la restituirea în natură, în condițiile în care se pretinde că, pe amplasamentul

menționat (neindividualizat) s-ar realiza amenajări ce-l fac impropriu restituirii.

În speță, instanța de

apel a analizat și coroborat probatoriul administrat în cauză și a stabilit pe deplin

situația de fapt, reținând că, din cele două suprafețe (de 123,30 m.p. și de 16,70

m.p.) identificate de expertul topo R.L.M., prin schița anexă la raportul de expertiză

rezultă suprafața totală de 140 m.p. teren, identificată prin punctele 1, 2, 3,

4, 9, 10, 5, 8, 1 pe schița anexă a raportului de expertiză - răspuns la obiecțiuni,

suprafață care este liberă în integralitate și poate fi restituită în natură, reclamanta

fiind îndreptățită la restituirea acestei suprafețe.

A mai reținut instanța

de recurs, că în apel s-a constatat corect și faptul că terenul în discuție este

amplasat pe actuala strada T. (fosta strada E.), aspect care rezultă din planul

de situație, anexă al dispoziției contestate nr. 152 din 13 ianuarie 2006, precum

și din expertiza efectuată de expertul R.L.M.

Așadar, la situația de

fapt astfel stabilită, Curtea de Apel Ploiești a aplicat în mod corect prevederile

art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001,

dispunând restituirea în natură a suprafeței de 140 m.p. teren situat în Ploiești,

str. T., identificat pe schița anexă a raportului de expertiză R.L.M. - răspuns

la obiecțiuni prin punctele 1, 2, 3, 4, 9, 10, 5, 8, 1.

În susținerea recursului

său, reclamanta a arătat că există o jurisprudență pronunțată în cauzele întemeiate

pe legile de reparație din domeniul proprietății, măsuri reparatori pentru întreg

bunul preluat abuziv, chiar dacă nu s-au solicitat despăgubiri prin notificare,

ci acestea au fost solicitate direct în fața instanței.

În sprijinul acestei afirmații,

recurenta nu a indicat hotărâri judecătorești pronunțate de către instanțele românești

sau de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care să poate fi verificate,

pentru a se constata incidența acestora în prezenta pricină.

Ca atare, instanța de

recurs a constatat că Curtea de Apel Ploiești a făcut o corectă aplicare în cauză

și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând în baza actelor și

lucrărilor dosarului, că reclamantei i-au fost acordate toate cheltuielile de judecată

solicitate și dovedite, mai puțin cele din primul ciclu procesual - fond și apel,

pe care partea nu le-a cerut.

Față de toate considerentele

reținute, instanța de recurs a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii, pe aspectele contestate, și astfel, nu sunt îndeplinite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind

respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din același Cod.

Contestația în anulare

este reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare deschisă

părții, strict pentru motivele determinate de prevederile art. 317 (necompetență

sau lipsă de procedură) și art. 318 C. proc. civ. de la 1865 (greșeală materială

sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs).

În speță, însă, contestatoarea

a făcut referiri la modul de judecată al instanței de recurs, în contextul unei

ample evocări a diverselor casări, în toate ciclurile procesuale anterioare ale

litigiului, invocând motive ce au legătură cu temeinicia unei hotărâri - motive

ale unei judecăți de fond (chestiuni legate de aprecierea probelor), fără a fi invocat

motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 din Cod (contestația în anulare obișnuită

deschisă părții în cazurile nerespectării procedurii de citare și ale dispozițiilor

legale ce reglementează competența de ordine publică), sau motivele contestației

în anulare speciale, aceasta din urmă prevăzută de art. 318 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, contestația în

anulare specială este incidentă doar în situațiile în care: dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul (…) a omis

din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Așa fiind, contestația

în anulare formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. poate fi exercitată,

fie pentru existența unor greșeli materiale, care, însă au un caracter procedural

și care ar fi condus la o soluție greșită, prin omiterea sau confundarea unor elemente

materiale, ceea ce nu se confirmă prin susținerile contestatoarei care invocă greșeli

de judecată și de interpretare a instanței de recurs asupra unor împrejurări de

fapt și de drept, care au făcut obiectul unor judecăți anterioare, fie, numai dacă

instanța de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită.

În speță, contestatoarea

a invocat că instanța de recurs a omis a analiza înscrisuri (adresa din 07

decembrie 2007 a Direcției Generale de Dezvoltare Urbană - Serviciul cadastral imobiliar

edilitar), a arătat că expertul R.L.M. nu a răspuns obiecțiunilor, pe acest considerent

fiind încălcată Legea nr. 10/2001, „iar privitor la daunele morale și materiale

produse timp de 15 ani”, s-a considerat și interpretat eronat de instanță că această

cerere este una nouă invocată pentru prima dată în apel, astfel că, aceasta a fost

în mod eronat respinsă de instanță”.

Așa fiind, pentru a fi

admisibilă contestația în anulare, trebuie ca instanța de recurs să nu fi examinat

toate motivele, or, în speță, nu se regăsește această situație.

În cazul concret dedus

judecății, însă, pe calea contestației în anulare au fost dezvoltate „motive” care

nu pot fi regăsite, nici sub incidența art. 317 și cărora nu le sunt aplicabile

prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru considerentele

mai sus expuse, este evident că această cale extraordinară de atac de retractare

nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată, sau

chestiuni legate de interpretarea unor dispoziții legale deoarece, altfel, s-ar

ajunge, pe o cale ocolită, să se judece încă o dată recursul.

Față de conținutul acestor

motive ale contestației în anulare care nu sunt incidente, deopotrivă, nici celor

prevăzute de art. 318 alin. (1) din același Cod este de observat că, niciuna dintre

ipotezele descrise de textul procedural evocat nu se identifică în speță, criticile

formulate urmărind o nouă rejudecare a cauzei.

Astfel, nu se poate considera

aplicabilă, nici teza a-II-a a acestui text procedural, întrucât, instanța de recurs,

nu a omis a analiza vreunul dintre motivele cu care a fost învestită.

În concluzie, criticile

promovate prin prezenta contestație în anulare nu se încadrează, nici în situația

reglementată de art. 317 din Cod și, totodată, nici în condițiile de admisibilitate

prevăzute de art. 318 alin. (1) din același Cod, ci tind la reformarea soluției,

printr-o reanalizare a recursului din punct de vedere al probatoriilor administrate,

astfel că, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatoarea M.V. împotriva deciziei nr. 2796

din 21 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.