ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1632/2016

Decizia nr. 1632/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „A." SRL a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională B. SA Constanța (CN B.) solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să constate valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004 în perioada 19 iunie 2011 - 18 iunie 2012 sau, în subsidiar, să dispună obligarea pârâtei la semnarea actului adițional privind prelungirea valabilității contractului de prestări servicii anterior arătat pentru perioada aflată în discuție, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a instanței și a solicitat declinarea cauzei spre soluționare la judecătorie. Pe fond, pârâta a cerut respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate încetarea/desființarea Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004 și să i se acorde cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28 iunie 2012, curtea de apel a respins excepția de necompetență materială, în raport de dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

1.2. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 524 din 15 noiembrie 2012, a admis acțiunea reclamantei, a constatat valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004 în perioada 19 iunie 2011 - 18 iunie 2012 și a obligat pârâta la plata sumei de 4.340 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.3. Prin Decizia nr. 2427 din 23 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție , secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva Sentinței civile nr. 524 din 15 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a respins recursul declarat de pârâta Compania Națională B. SA împotriva Încheierii din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Instanța de recurs a constatat că prima instanță de judecată a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea valabilității Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004, cât și asupra cererii reconvenționale.

Prin Sentința nr. 228 din 4 decembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii (capătului 1 cerere ) pentru lipsa plângerii prealabile;

- a respins ca nefondată acțiunea formulată de SC A. SRL Agigea în contradictoriu cu pârâta/reclamantă în cererea reconvențională - CN B. SA;

- a respins ca nefondată cererea reconvențională;

- a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de părți.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de rejudecare a reținut următoarele considerente:

Excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere având ca obiect constatarea valabilității Contractului de prestări servicii nr. 77/2004 este neîntemeiată, întrucât acțiunea nu tinde la anularea unui act administrativ pentru a fi aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Acțiunea este nefondată, atât în ce privește constatarea valabilității Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2014, pentru perioada 19 iunie 2011 -18 iunie 2012, cât și în ce privește obligarea pârâtei CN APM SA Constanța la semnarea actului adițional privind prelungirea valabilității Contractului de servicii nr. 77 din 15 iunie 2004, în perioada 19 iunie 2011 - 18 iunie 2012.

Astfel, conform art. 4.1.5 din Contractul de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004 (având ca obiect concesionarea a 65.700 mp din domeniul public al statului în Portul Maritim Constanța), SC A. SRL urma ca, pentru utilizarea spațiilor de utilitate comună, să încheie cu concesionarul un contract de prestării servicii separat, astfel fiind încheiat Contractul de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004.

Potrivit art. 3 din contract, termenul este de 12 luni, numai în condițiile în care Contractul de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004 este în vigoare și în condițiile în care nici una din părți nu notifică încetarea cu un preaviz de 30 zile.

Prin Actul adițional nr. 1 din 19 iunie 2007, art. 3 și art. 13.1 au fost modificate, forma acestor clauze fiind în mod eronat interpretată de către reclamantă, în sensul că au valoarea unor clauze de prelungire tacită, sau chiar a unor clauze de obligare la prelungirea succesivă a contractului, interpretarea „per a contrario" fiind greșită.

Din analiza clauzei nr. 13.1, nu rezultă că părțile au convenit ca termenul contractului să se prelungească automat cu încă 12 luni, în măsura în care nici una din părțile semnatare nu comunică în scris intenția de prelungire a contractului.

În opinia instanței, a considera că termenul contractului s-a prelungit automat cu încă 12 luni prin simpla comunicare a intenției de prelungire de către o singură parte a contractului este contrară caracterului bilateral al acestuia, în măsura în care doar o parte poate hotărî, chiar și în lipsa acordului celeilalte, modificarea contractului prin prelungirea termenului, în mod unilateral.

Comunicarea intenției de prelungire unilaterală a utilizatorului nu exclude necesitatea manifestării expres de voință a prestatorului în sensul prelungirii termenului contractului.

În măsura în care pârâta, titulara dreptului de administrator al bunurilor - spații de utilitate comună obiect al contractului de prestări servicii, nu și-a exprimat consimțământul la prelungirea Contractului nr. 77/2004, acesta a expirat prin ajungerea la termen.

Necesitatea exprimării consimțământului de către pârâtă rezultă chiar din formularea capătului 2 de cerere, calificat ca „refuz nejustificat" de către reclamantă.

Clauza 13.1 din contract, din modul în care este formulată, nu poate fi interpretată „per a contrario", evenimentul negativ (constând în neexprimarea, în cele 30 zile înainte de împlinirea termenului, a intenției de prelungire) nefiind caracterizat ca având caracter exclusiv, prin folosirea termenului „numai", (adverb restrictiv).

Nefiind formulată astfel, măsura expusă nu apare ca exclusiva restricție pentru încetarea contractului și ca atare, în special folosirea metodei de interpretare „per a contrario" nu este utilizată adecvat în ce privește convenția părților.

Această problemă interpretativă și rezolvarea aferentă reprezintă elementul esențial ce determină modul de soluționare a acțiunii reclamantei, atât în ce privește primul capăt de cerere (în raport de considerentele de mai sus rezultând că nu se poate constata valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 77/2004 ulterior datei de 18 iunie 2011, când a expirat prin ajungere la termen și nerealizarea acordului de voință în vederea prelungirii), cât și în raport de capătul 2 de cerere subsidiar, refuzul pârâtei de a încheia un contract civil de prestări servicii, asimilat ca și contract administrativ.

Ca urmare a naturii bunurilor și a calității pârâtei, instanța a apreciat că refuzul nu poate fi considerat nejustificat, întrucât nu există o prevedere legală care să oblige pârâta la efectuarea acestei operațiuni.

Invocarea art. 4.1.5 dintr-un alt contract, cel de concesiune nr. 64/28 mai 2004, chiar dacă există o legătură între contracte, nu este relevantă, întrucât potrivit acestuia, obligația a fost îndeplinită, fiind încheiat, la acel moment contractul de prestări servicii. Clauza nu poate fi interpretată în sensul obligării la prelungirea contractului de prestări servicii, întrucât clauza din art. 3 a Contractului nr. 77/2004 condiționează prelungirea sa de existența concesiunii și nu obligă la prelungirea contractului de prestări - servicii în funcție de existența contractului de concesiune.

Ca atare, instanța a apreciat că nu poate fi admisă acțiunea în sensul obligării pârâtei la semnarea actului adițional, în lipsa unui temei concret de drept și de fapt în acest sens.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care a solicitat a se constata încetarea Contractului de prestării servicii nr. 77/2004, ca efect al dispariției cauzei acestuia, în măsura modificării contractului de concesiune, instanța a apreciat că este nefondată, întrucât încetarea Contractului de prestări servicii nr. 77/2004 a avut loc la data de 18 iunie 2011, prin ajungere la termen și nu prin dispariția cauzei, în sensul celor expuse mai sus.

În cauză au formulat recurs ambele părți, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.

3.1. Recursul Societății A. S.R.L

În recursul său, reclamanta susține că hotărârea atacată este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C. civ. 1864, dar și a art. 977, art. 978 și art. 982 din același act normativ, precum și a prevederilor legale ce reglementează modalitatea de interpretare a convențiilor.

Potrivit recurentei, prin art. 13.1 din Contractul de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 1 din 19 iunie 2007, părțile au înțeles să convină prelungirea de drept a contractului pe perioade succesive de 12 luni, condiționat doar de menținerea în vigoare a Contractului de concesiune nr. 64/2004 - fără a distinge cu privire la obiectul investiției ce urma a fi realizată pe terenul ce a format obiectul său - și de manifestarea intenției de prelungire a contractului de prestări servicii de către oricare dintre părțile contractante cu cel puțin 12 luni mai înainte de împlinirea duratei acestuia.

Or, în cauză, în optica recurentei aceste condiții cumulative sunt îndeplinite, așa încât se impune admiterea recursului său în oricare dintre cele două variante ale acțiunii introductive.

3.2. Recursul Companiei Naționale B. SA

La rândul său, pârâta CN B. SA a combătut soluția curții de apel prin prisma modului în care a fost soluționată cererea reconvențională.

Această recurentă susține că apărările pe care le-a formulat prin intermediul întâmpinării trebuiau valorificate și în ceea ce privește cererea reconvențională, iar instanța în virtutea rolului său activ era ținută să ia în considerare ansamblul susținerilor părților în scopul pronunțării unei sentințe legale.

Cauza încheierii contractului de prestări servicii a fost reprezentată de natura investițiilor la care s-a obligat reclamanta, așa încât aceasta trebuia să existe în fiecare moment al existenței acestuia, inclusiv în cazul în care se solicita prelungirea. Câtă vreme instanța de fond a reținut că a încetat contractul, trebuia să-i fie admisă cererea reconvențională, formulată în același scop.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de ambele recurente, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin Decizia nr. 2427 din 23 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată de instanța de recurs în ciclul procesual anterior, a fost tranșată chestiunea naturii juridice a Contractului de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004 încheiat între părți, în sensul că „suntem în prezența unui contract administrativ având ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică”, instanța fiind învestită „cu analizarea legalității (…) contractului administrativ”.

Prin Contractul nr. 64 din 28 mai 2004, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud și a Zonei Libere Basarabi (autoarea recurentei-pârâte), în calitate de concedent, a oferit spre concesionare intimatei-reclamante SC „A.” SRL „terenul având suprafața totală de 65.700 mp, aferent parcelei B2, amplasată în Incinta nr. 2 a Zonei Libere Constanța Sud” (potrivit art. 2.1 din contract). Durata concesiunii a fost stabilită de părți pentru perioada de 50 ani, începând cu data intrării în vigoare a acestui contract.

În art. 4.1.5 din contract, părțile au stabilit faptul că, pentru folosirea spațiilor de utilitate comună, concedentul va încheia cu concesionarul un contract de prestări servicii separat și va aplica tarifele aferente, cu respectarea legislației specifice activităților ce urmează să fie desfășurate de către concesionar.

În executarea acestei obligații contractuale, a fost încheiat contractul de prestări servicii nr. 77/15 iunie 2004 între Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud și a Zonei Libere Basarabi - societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat - și SC „A.” SRL.

Potrivit art. 2: „Prezentul contract reglementează utilizarea spațiilor de folosință comună (prescurtate în continuare SFC), aflate în patrimoniul Administrației, în vederea desfășurării de către Beneficiar a activităților. SFC sunt prevăzute în Anexa nr. 1, parte integrantă a prezentului contract. Utilizarea SFC este posibilă numai în perioada derulării Contractului de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004.”

În baza Anexei nr. 1 la contractul de prestări servicii, spațiile de folosință comună ce formează obiectul său sunt: platforma de operare adiacentă Danei 119, drum secundar nr. 1, drum secundar nr. 3, drum magistral și drum perimetral vest.

Litigiul de față a fost generat de interpretarea diferită pe care părțile contractante au dat-o unor prevederi contractuale referitoare la durata, respectiv încetarea contractului impropriu denumit de „prestări servicii”.

În forma inițială, art. 3 stabilea că „prezentul contract se încheie pe o perioadă de 12 luni. Valabilitatea contractului se va prelungi pe perioade succesive de 12 luni, numai în condițiile în care Contractul de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004 este în vigoare și în condițiile în care nici una din părți nu notifică încetarea prezentului contract cu un preaviz de 30 de zile” iar art. 13.1 că „prezentul contract încetează de plin drept prin ajungerea la termen, dacă nici una din părți nu va notifica prelungirea duratei acestuia conform prevederilor art. 3, fără a mai fi necesară nici o altă formalitate, judiciară și extrajudiciară”.

Ulterior, prin actul adițional nr. 1 la Contractul de prestări servicii nr. 77 din 15 iunie 2004, înregistrat la recurenta-pârâtă cu nr. 17359 din 27 iunie 2007, cele două articole au fost modificate, având următorul cuprins: art. 3 "Prezentul contract se încheie pe o perioadă de 12 luni. Valabilitatea contractului se va prelungi pe perioade succesive de 12 luni, numai în condițiile în care Contractul de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004 este în vigoare" și art. 13.1 "La împlinirea termenului de 12 luni prevăzut de art. 3 din contractul de prestări servicii, acesta va înceta de drept în măsura în care nici una dintre părțile semnatare nu comunică în scris cu cel puțin 30 de zile calendaristice înainte de împlinirea termenului, intenția de prelungire a acestuia."

În accepțiunea recurentei-reclamante, efectele contractului se prelungesc de drept prin simpla sa manifestare de voință, exprimată cu cel puțin 30 de zile mai înainte de împlinirea termenului; în subsidiar, a dezvoltat și interpretarea potrivit căreia clauza de la art. 13.1 semnifică obligația asumată de fiecare parte contractantă de a consimți la prelungirea valabilității contractului de prestări servicii pe perioade succesive de 12 luni, dacă cel puțin una dintre ele și-a manifestat intenția de prelungire cu cel puțin 30 de zile mai înainte de împlinirea termenului și dacă mai este în ființă Contractul de concesiune nr. 64 din 28 mai 2004.

Curtea de apel, potrivit considerentelor redate rezumativ la pct. 2 din această decizie, a reținut, în esență, că natura bilaterală a convenției exclude teza potrivit căreia contractul s-ar prelungi de drept, automat, prin simpla manifestare de voință a societății beneficiare. Totodată, a fost găsită neîntemeiată și interpretarea subsidiară, integrată de reclamantă în conceptul de „refuz nejustificat” de a consimți la prelungirea contractului, cu motivarea că nu există o prevedere legală care să oblige la exprimarea necondiționată a consimțământului solicitat.

Raționamentul curții de apel, deși extrem de succint în raport cu complexitatea cauzei și susținerile părților, este corect.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, clauza cuprinsă în art. 13.1 precitat, nu prevede prelungirea contractului pe perioade succesive de 12 luni, fără acordul administrației. De asemenea, nu se poate considera că ar conține acordul expres și prealabil al administrației pentru prelungirea ulterioară a contractului, prin simpla comunicare a intenției de prelungire exprimată de societatea beneficiară.

Pe lângă argumentul primei instanțe, trebuie punctat că în materia contractelor administrative funcționează regula enunțată în art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia „principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public”.

Ca urmare, nu se poate accepta conceptual teza afirmată de recurentă, a subordonării voinței Companiei Naționale, voinței societății beneficiare (care ar avea o natură suverană, fiind suficientă o simplă notificare cuprinzând exprimarea intenției de prelungire a contractului).

La aceeași concluzie se ajunge și dacă se utilizează regula de interpretare indicată în art. 983 C. civ., clauza litigioasă trebuind să fie interpretată în favoarea celui care se obligă, adică administrația.

În altă ordine de idei, nu este fondată nici opinia subsidiară, potrivit căreia refuzul recurentei-pârâte de a-și exprima consimțământul nu este justificat și că s-ar impune obligarea acesteia pe cale judiciară la semnarea actului adițional privind prelungirea valabilității contractului de prestări servicii pentru perioada 19 iunie 2011 - 18 iunie 2012.

Răspunzând la solicitarea societății beneficiare, de prelungire a valabilității contractului de prestări servicii, prin Adresa nr. 1310 din 26 august 2011, recurenta-pârâtă s-a exprimat în sensul că „menținerea în vigoare a Contractului de prestări servicii nr. 77/2004 nu se mai justifică, deoarece se derulează un alt proiect de investiții care nu mai are legătură expresă cu utilizarea danei 119” și că accesul la dana respectivă îi va fi permis societății „în calitatea sa de operator portuar”, adică în aceleași condiții de care beneficiază toți ceilalți operatori portuari.

Poziția recurentei-pârâte este justificată.

Într-adevăr, rațiunea, cauza încheierii contractului în discuție a fost reprezentată de natura investițiilor asumate prin contractul de concesiune: „antrepozit produse petroliere cu tranzit dana operativă” care presupunea obligatoriu fixarea unui anumit traseu al conductelor și indicarea unei anumite dane de operare.

Or, câtă vreme noul plan investițional constă într-o platformă de depozitare de mărfuri generale pe întreaga suprafață de teren ce face obiectul contractului de concesiune, nu se mai justifică legarea recurentei-reclamante de un anumit traseu și o anumită dană, mărfurile putând fi operate în oricare dintre danele specializate ale portului.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a fost de acord cu schimbarea planului investițional inițial nu este de natură să schimbe soluția preconizată, câtă vreme este evident raportul de accesorialitate dintre contractul de concesiune cu proiectul investițional inițial și contractul de prestări servicii.

Cu alte cuvinte, prelungirea celui din urmă contract era justificată de menținerea circumstanțelor care au determinat încheierea sa, respectiv accesul în condiții preferențiale la spațiile individualizate. Însă, la momentul analizării solicitării de prelungire a contractului acestea erau schimbate.

Cum nu a intervenit acordul părților pentru prelungirea contractului, contractul de prestări servicii a încetat prin ajungere la termen, data de 18 iunie 2011 marcând limita temporară a efectelor sale.

Așa fiind, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

Totodată, având în vedere cauza cererii reconvenționale, diferită de temeiul juridic care a condus la respingerea acțiunii judiciare, va fi menținută soluția primei instanțe și în această privință.

Faptul că prin întâmpinare s-au formulat apărări de natura celor asumate în considerentele sentinței nu conferă caracter fondat cererii reconvenționale care are o natură juridică similară cererii de chemare în judecată, conform art. 119 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta SC A. SRL și pârâta CN B. SA împotriva sentinței nr. 228 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2016.

Procesat de GGC - LM