ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 255/2016

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C.: - anularea Deciziei nr. 175 din 12 iunie 2013 emisă de către pârâtă în soluționarea contestației formulate de către A. și B. împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006 emise pe numele SC D. SRL; - obligarea pârâtei să soluționeze pe fond contestația formulată în procedura prealabilă împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006, apreciind că soluția de suspendare a soluționării cererii adresate organului fiscal nu are temei legal.

Soluția instanței de fond; Prin sentința nr. 101 din 9 aprilie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

Recursul declarat de reclamanți; Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând motive ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, s-au invocat următoarele: - Instanța de fond a soluționat greșit excepția nemotivării Deciziei nr. 175 din 12 iunie 2013 emisă de C., prin care a fost suspendată soluționarea contestației administrative, fără a aduce argumente în susținerea soluției. Astfel, raportat la criticile cuprinse în contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006, recurenții-reclamanți au arătat că măsura suspendării nu este motivată în fapt și în drept, actul administrativ fiind nul ca efect al nemotivării. - Instanța de fond nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., ale cărui dispoziții au fost încălcate de autoritatea fiscală.

Apărările formulate de C.; Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30 decembrie 2014, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Răspunzând motivelor de recurs, intimata a arătat că în mod corect prima instanță a apreciat că Decizia nr. 175 din 12 iunie 2013 este emisă cu respectarea dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât soluționarea contestației administrative depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul penal înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmare a plângerii penale înregistrate sub nr. 444728 din 1 august 2006.

Procedura derulată în recurs; Prin încheierea pronunțată la data de 6 noiembrie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a admis în principiu recursul, fixându-se termen pentru dezbateri contradictorii la data de 5 februarie 2016. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de casare și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 C. proc. fisc., Decizia nr. 175 din 12 iunie 2013, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamanți împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina SC D. SRL, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 4323 din 27 iulie 2006. O primă contestație formulată de reclamanți împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006 a fost soluționată prin Decizia nr. 33 din 31 ianuarie 2011, în sensul respingerii, C. apreciind că aceasta a fost formulată de persoane lipsite de calitatea de a contesta actele administrativ-fiscale. Prin sentința nr. 489 din 20 octombrie 2011 Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanți și a anulat Decizia nr. 33/2011 emisă de C., cu consecința obligării acestei instituții la reanalizarea, pe fond, a contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 396/2006 emisă de E. Dolj. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți nr. 4951/2003 prin care s-a respins recursul C., ca nefondat. Ca urmare a reluării procedurii de soluționare a contestației administrative, C. a emis Decizia nr. 175 din 12 iunie 2013 prin care a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei de impunere nr. 396 din 27 iulie 2006 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina SC D. SRL până la soluționarea contestației. Însă această din urmă contestație (formulată de SC D. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 376 din 27 iulie 2006) a fost suspendată de C. prin Decizia nr. 295 din 20 decembrie 2006 până la soluționarea plângerii penale nr. 44728 din 01 august 2006, apreciind că soluționarea acesteia depinde de soluția ce se va da în plângerea penală. Judecătorul fondului a respins acțiunea formulată de reclamanți, statuând că există o strânsă legătură între stabilirea obligațiilor bugetare datorate de SC D. SRL și stabilirea caracterului infracțional al tranzacțiilor desfășurate de aceasta, impunându-se soluția suspendării contestației administrative prealabile a SC D. SRL. La rândul său, soluția ce urmează a se pronunța în analizarea contestației nr. 342229 din 13 septembrie 2006 a SC D. SRL are o înrâurire hotărâtoare asupra analizei contestației administrative formulate de reclamanții, întrucât ambele contestații vizează aceleași acte administrative fiscale și aceleași obligații fiscale. Soluția primei instanțe nu este împărtășită de instanța de control judiciar. Potrivit dispozițiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă; b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Este adevărat că în ambele contestații, anume și în cea formulată de recurenții-reclamanți și în cea formulată de SC D. SRL, se contestă același act administrativ-fiscal, Decizia de impunere nr. 396 din 27 iulie 2006 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina SC D. SRL. Pe de altă parte, textul citat mai sus conține o normă permisivă, astfel că instanța de contencios administrativ poate analiza decizia de suspendare din perspectiva modului în care autoritatea fiscală și-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiția excesului de putere cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității măsurii și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, precum și din perspectiva termenului rezonabil, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la concluzia că orice sesizare a organelor de cercetare penală ar conduce la aplicarea disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., cu consecința amânării nepermise a soluționării contestației administrative. În cauză, organele de control fiscal au sesizat cu adresa din 1 august 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constituindu-se Dosarul nr. x/D/P/2006. Conform adresei Parchetului de pe lângă Înalta Curte emisă la data de 12 februarie 2014 (fila 254 dos. fond), plângerea nr. 44728/2006 formează obiectul Dosarului penal nr. x/D/P/2006, acesta aflându-se în faza urmăririi penale. Înalta Curte reține că, potrivit interpretării art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., măsura suspendării poate fi dispusă numai cu privire la motive temeinice, când există indicii, iar nu simple suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni, între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului să existe o interdependență. Or, niciuna dintre deciziile de suspendare a soluționării contestațiilor administrative (formulate de reclamanții din prezentul dosar și de SC D. SRL) nu cuprind motivele pentru care constatarea infracțiunii ale cărei indicii au constituit obiectul sesizării penale ar avea o înrâurire deosebită asupra stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare, legătură ce ar putea influența soluționarea contestației administrative. Mai mult decât atât, în pofida perioadei foarte mari de timp scurse de la data sesizării (aproximativ 10 ani), autoritatea pârâtă nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sensul procesual penal, dosarul fiind și acum în faza de urmărire penală. În aceste condiții, menținerea soluției pronunțată de autoritatea pârâtă și menținută de judecătorul fondului, ar conduce la împiedicarea pronunțării unei instanțe cu privire la fondul raportului fiscal litigios. Astfel, instanța de control judiciar constată că suspendarea soluționării contestației administrative s-a realizat cu exces de putere, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, demersul formal de sesizare a organului de cercetare penală întârziind nejustificat finalizarea procedurii administrative. Totodată, au fost create premisele încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului de acces la instanță și a depășirii duratei rezonabile a procedurii. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de reclamanți, va fi casată sentința recurată și, rejudecând cauza va fi admisă acțiunea cu consecința anulării Deciziei nr. 175 din 12 iunie 2013 emisă de C. și obligarea intimatei la soluționarea pe fond a contestației administrative.