ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1787/2017

Decizia nr. 1787/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la data de 01.09.2015 și înregistrată sub nr. x/86/2015 reclamanta SC A. SRL Suceava a solicitat obligarea pârâtei la achitarea prețului aferent celor 1.115 corpuri de iluminat led, în cuantum total de 1.218.367,84 lei, astfel cum a fost stabilit prin contract și prin factura nr. 110109 din 03 august 2015, la plata dobânzii legale prevăzute de art. 1535 alin. (1) C. civ., calculată de la data scadenței facturii și până la momentul plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 112 din 4 aprilie 2016, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL și a obligat pârâta SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 1.218.367,84 lei cu titlu de preț, dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 04.08.2015 și până la achitarea integrală a prețului, precum și suma de 114.361 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 334 din 19 octombrie 2016 a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SRL, împotriva sentinței nr. 112 din data de 18 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, și a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 14.838,17 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei nr. 334 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, pârâta SC B. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esență, că întreaga motivare a instanței de apel s-a referit la clauzele cuprinse la pct. 2.4 din contractul de depozit care sunt străine de natura cauzei deduse judecății și pe care în mod contradictoriu le-a raportat la pct. 6.4 din contract care se referă la refuzul de restituire a corpurilor de iluminat.

Recurenta consideră că instanța de apel [contrar dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.] nu a răspuns motivelor invocate de apelanta-pârâtă în sensul că nu și-a exprimat punctul de vedere prin argumente care să fundamenteze soluția adoptată în raport de prevederile referitoare la obligațiile ce decurg din contract potrivit voinței părților și interpretarea contractului față de situația rezultată de inducerea în eroare a depozitarului și în ceea ce privește locul depozitării și restituirii bunurilor.

Recurenta susține că motivarea adoptată se rezumă la o serie de fapte și argumente care sunt străine probelor administrate în cauză, nu sunt în concordanță cu acestea și nu răspunde elementelor puse în discuție de apelanta-pârâtă.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală deoarece din probele administrate în cauză a rezultat că SC B. SRL a respectat prevederile cuprinse în contractul de depozit nr. 415 din 28 mai 2014.

După o prezentare a situației de fapt, a probelor admise de instanță, referiri la răspunsul interogatoriului SC A. SRL și opinii privind pasivitatea și reaua credință a reclamantei, recurenta susține că în aceste condiții (care rezultă din probele administrate) instanța avea datoria legală de a aprecia în mod obiectiv dispozițiile art. 1270 și 1272 C. civ. în ceea ce privește forța obligatorie a contractului.

Totodată, susține recurenta, instanța de judecată avea căderea de a analiza dispozițiile art. 1266 și urm. C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor în raport de datele concrete ale contractului de depozit nr. 415 din 28 mai 2014 și cu examinarea acțiunilor și inacțiunilor fiecăreia dintre părți.

În opinia recurentei, acordarea și considerarea de către instanță a lipsei de semnificație în ceea ce privește omisiunea reclamantei SC A. SRL de a prezenta certificatul de conformitate al corpurilor de iluminat reprezintă o acceptare a încheierii și executării unor contracte cu vicii de consimțământ, iar în cazul dedus judecății o încălcare a prevederilor art. 1246, art. 1248 și art. 1214 C. civ.

Recurenta consideră că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 2116 alin. (1) C. civ., deși acestea au fost invocate în motivele de apel și sunt de cea mai mare importanță în ceea ce privește îndeplinirea obligației depozitarului de a restitui corpurile de iluminat.

În opinia recurentei ignorarea acestor dispoziții cuprinse în art. 2116 alin. (1) C. civ. nu poate fi explicată decât prin refuzul de a se accepta proba (procesul-verbal de constatare din 15.04.2016 și notificările către reclamantă) din care rezultă că bunurile corpuri de iluminat s-au aflat și se află în depozit la dispoziția reclamantei care a refuzat să le ridice și a recurs la preconstituirea unui înscris care nu corespunde situației reale în scopul de a justifica obținerea contravalorii acestora.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei de către instanța competentă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat ca în raport de apărările dezvoltate prin întâmpinare, precum și de înscrisurile administrate în prezenta cale de atac, să se respingă recursul, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca legală și temeinică.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 aprilie 2017 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 aprilie 2017.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, recurenta-pârâtă SC B. SRL a prezentat aspecte doctrinare privind probleme de drept care vizează dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

Prin încheierea din data de 15 iunie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva deciziei nr. 334 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, și a acordat termen la data de 21 septembrie 2017, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

Recursul pârâtei a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs lipsa motivării hotărârii referitoare la obligațiile ce decurg din contract potrivit voinței părților și interpretarea contractului față de situația de fapt concretă și respectiv greșita aplicare a normelor de drept material.

Vor fi apreciate ca fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, având în vedere că instanța nu a stabilit pe deplin situația de fapt existentă și nu a arătat dacă există un raport de cauzalitate între folosirea bunurilor și activarea premiselor de aplicare a clauzei penale.

Aflarea adevărului este un principiu fundamental al procesului civil reglementat ca atare de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. printr-o normă de interes public, iar încălcarea acestor dispoziții face ca instanța de control judiciar să fie în imposibilitate de a verifica justețea soluției adoptate.

Legalitatea și temeinicia hotărârii atacate se analizează în funcție de motivele de fapt și drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției date, motivare ce trebuie să se sprijine pe probatoriul administrat în cauză.

În acest context, se reține că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate, care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe și, totodată, să argumenteze motivele pentru care își însușește sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

Ori, în cauză, motivarea instanței de apel s-a axat pe analiza clauzelor cuprinse la art. II pct. 2.4 din contractul de depozit, dispoziții ce au fost raportate la art. VI pct. 6.4 din contract, însă cele două clauze contractuale au efecte juridice distincte și nu converg spre aceeași finalitate pentru care a fost încheiat contractul.

Potrivit art. II pct. 2.4 din contractul de depozit „Depozitarul poate dispune utilizarea bunurilor încredințate, în conformitate cu proiectele/contractele proprii prezente și viitoare, numai sub condiția încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu deponentul, pentru cantitatea necesară derulării proiectului. În acest sens, depozitarul are dreptul să utilizeze mostre din bunurile încredințate și/sau poate efectua testări în vederea stabilirii compatibilității bunurilor cu cerințele proiectelor, urmând ca, în urma constatării compatibilității acestora, să notifice deponentul în vederea negocierii și semnării contractului de vânzare cumpărare.”

Conform art. VI pct. 6.4 din contract „în situația în care depozitarul nu dă curs notificării de restituire și bunurile nu pot fi recuperate în natură de către deponent (inclusiv în cazul înstrăinării acestora de către depozitar), părțile convin de comun acord că deponentul are dreptul să factureze bunurile la prețul de 200 euro fără TVA pentru produsul «lămpi iluminat stradal cu led 50w», respectiv 220 euro fără TVA pentru produsul «lămpi iluminat stradal cu led 90w» la cursul B.N.R. din ziua facturării”.

Așadar, fără o stabilire corectă și clară a situației de fapt și a raporturilor contractuale dintre părți instanța de apel a concluzionat că „(…) în mod corect reclamanta intimată a dat eficiență clauzei asumată de ambele părți și inserată în art. VI pct. 6.4 din contract (…)”.

Ori, pentru a putea da eficiență dispozițiilor art. VI pct. 6.4 din contract, instanța de apel trebuia să stabilească dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile contractuale convenite conform art. VI pct. 6.2 din contractul de depozit nr. 415 din 28 mai 2014 în care este stipulată posibilitatea convenirii asupra termenelor și condițiilor restituirii bunurilor de către ambele părți.

Este adevărat că prin notificarea nr. 2254N/27.07.2015 emisă de B.E.J. C. și Asociații pârâta a fost notificată în sensul restituirii corpurilor de iluminat neutilizate, iar pârâta prin adresa nr. 2730 din 29 iulie 2015 a comunicat faptul că nu poate proceda la restituirea bunurilor, întrucât activitatea firmei este întreruptă până la data de 31.08.2015, însă această succesiune de fapte trebuia stabilită în mod clar de către instanța de apel și să clarifice dacă adresa emisă de către pârâtă însemna sau nu refuzul de restituire a bunurilor pentru a se putea da eficiență dispozițiilor art. VI pct. 6.4 din contract.

De asemenea, instanța de apel trebuia să stabilească dacă locul restituirii bunurilor ce fac obiectul contractului de depozit a fost ales potrivit dispozițiilor contractuale, iar în eventualitatea nestipulării acestui loc, dacă sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 2116 C. civ.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel urmează să stabilească situația de fapt a cauzei și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă.

Față de art. 501 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ. instanța este îndreptățită să ceară părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile soluționării cauzei în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Având în vedere aceste motive, Înalta Curte constatând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru stabilirea exactă a situației de fapt și a raporturilor juridice dintre părțile litigante, în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată și, în funcție de acesta, aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Față de soluția preconizată de admitere a recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în vederea stabilirii concrete a situației de fapt, Înalta Curte, apreciază că nu se mai impune analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva deciziei nr. 334 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2017.