ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1758/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 117/A din 15 februarie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 927 din data de 26 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios, administrativ și fiscal.

În motivare, instanța de apel a reținut că reclamanta a criticat sentința pentru că instanța nu ar fi apreciat corect prejudiciul suferit, și, ca atare, a fost acordată o sumă de bani prea mică, cu titlu de daune morale.

Curtea a apreciat că tribunalul a avut în vedere toate probele aflate la dosar, atât raportul de expertiză medico-legală, cât și jurisprudența depusă, în care sumele acordate cu titlu de daune morale au fost mult mai mici.

Pârâta a susținut că daunele materiale nu au fost dovedite și că despăgubirea pe care asiguratorul RCA o oferă nu trebuie să acopere întreg prejudiciul. A solicitat și diminuarea daunelor morale acordate, întrucât depășesc cuantumul celor acordate potrivit jurisprudenței.

Curtea a constatat că aprecierea daunelor morale se face subiectiv, și că acestea au fost corect apreciate de tribunal, menținând și motivarea instanței de fond pe acest aspect.

Totodată, a arătat și că asiguratul este ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pârâta a susținut că au fost greșit aplicate prevederile Normelor aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terților prin accidente auto, deoarece asiguratorul RCA are obligația de a plăti despăgubiri în baza contractului de asigurare RCA și nu în temeiul răspunderii civile delictuale.

Ca atare, pârâta a susținut că asiguratorul RCA nu are obligația de a acorda întreaga despăgubire pe care persoana vinovată este ținută să o plătească.

Față de aceste argumente, a susținut că în mod nelegal instanța de apel a acordat reclamantului C. suma de 1.600 RON contravaloare terapie psihologică și 363,67 cheltuieli ocazionate de instrumentarea dosarului penal, întrucât aceste cheltuieli nu sunt prevăzute de art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În același sens, instanța de apel a greșit când a acordat cheltuieli de transport reclamanților, care nu se coroborează cu actele medicale.

Referitor la daunele morale, pârâta a solicitat exonerarea de la plata sumei de 20.000 RON, stabilită în favoarea reclamantei D., precum și diminuarea celor stabilite în favoarea celorlalți reclamanți.

A invocat în acest sens prevederile Rezoluției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965, precum și obligația instanțelor de a acorda daune morale în conformitate cu jurisprudența națională.

A invocat decizia penală pronunțată în cazul crimei de la E. din București, unde daunele morale acordate au fost mult mai mici.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând, se constată că susținerile pârâtei privind greșita aplicare a Normelor aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cele referitoare la acordarea daunelor morale reclamanților, cele prin care se invocă prevederile Rezoluției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965, precum și cele privitoare la obligația instanțelor de a acorda daune morale în conformitate cu jurisprudența națională pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că indicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. s-a făcut formal, întrucât pârâta nu arată care sunt motivele contradictorii ori străine de natura cauzei și nici nu aduce argumente în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Pârâta a criticat cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului C., cu motivarea că aceste sume reprezintă contravaloarea terapiilor psihologice și a cheltuielilor cu instrumentarea dosarului penal, precum și cheltuielile de transport acordate reclamanților, care nu sunt cuprinse în cheltuielile materiale despăgubite în baza poliței RCA, cum prevede art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că sumele de bani achitate pentru terapia psihologică fac parte din cheltuielile efectuate de reclamant, victimă a evenimentului rutier, cu privire la refacerea sănătății sale, iar nu cheltuieli aleatorii, străine de producerea accidentului.

În ceea ce privește cheltuielile de transport, de asemenea, Înalta Curte a constatat că este legală aprecierea instanței de apel, în sensul că acestea reprezintă transport, justificat de deplasarea reclamanților la unitățile medicale. Or, asemenea cheltuieli reprezintă daune materiale, pe care reclamanții nu le-ar fi efectuat în lipsa accidentului.

Înalta Curte apreciază și că regulile de individualizare și dovedire a daunelor instituite prin Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule sunt aplicabile exclusiv în procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor, fără a viza situația în care despăgubirile sunt acordate prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului urmează a se stabili potrivit dispozițiilor de drept comun.

De altfel, această concluzie rezultă atât din interpretarea teleologică și sistematică a prevederilor art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, a prevederilor art. 43 din Ordinul nr. 5/2010, cât și din împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 1351 și următoarele din C. civ., asiguratul este ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei.

Prin motivele de recurs, pârâta a criticat și cuantumul daunelor morale acordate reclamantei D., apreciind că societatea de asigurare ar trebui exonerată de plata acestora, pe motiv că reclamanta este sora persoanei decedate, cu referire la Rezoluția Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei.

De asemenea, pârâta a mai apreciat că se impunea reducerea cuantumului daunelor acordate celorlalți reclamanți, conform cu jurisprudența română în materie.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual trebuie să le mai îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual trebuie să le mai îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a persoanei păgubite.

Cum legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, pârâta a susținut că jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, a invocat "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de către Fondul de Protecție al Victimelor Străzii", respectiv cuantumul daunelor morale propus de acesta.

Înalta Curte reține că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale" nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

Simplele cifre statistice, culese din cazurile de accidentări sau decese, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenței.

Pe de altă parte, se constată că respectivul îndrumar de practică a fost întocmit la cererea și pentru a fi utilizat de către Fondul de protecție a victimelor străzii, asociație de drept privat fără scop patrimonial, constituită în scopul reparării unor categorii de prejudicii, în situația inexistenței unui contract de asigurare.

Or, această situație nu este incidentă în prezenta cauză, în care asigurătorul este ținut de clauzele unui contract de asigurare.

Având în vedere aceste considerații, Înalta Curte va înlătura critica pârâtei privind încălcarea art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, prin nerespectarea jurisprudenței atașate la dosar, respectiv a valorilor despăgubirilor stabilite în fiecare caz concret.

Aceasta deoarece criteriile avute în vedere prin jurisprudență au caracter orientativ, asupra căruia apreciază judecătorul de la caz la caz, fără ca instanța de judecată să fie ținută să acorde același cuantum al sumelor de bani, pentru situații de fapt similare.

Se reține că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele persoanelor decedate, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Înalta Curte va înlătura și critica pârâtului referitoare la greșita aplicare a Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 din 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal, pe motiv că reclamanta D., sore decedatei F., nu se regăsește printre titularii unor astfel de daune, așa cum sunt prevăzuți în respectiva rezoluție.

În mod contrar acestei susțineri, Înalta Curte relevă că singura condiție pentru acordarea acestor daune morale este cea a stabilirii unor legături de afecțiune strânse existente între persoana titularului și victima decesului, anterior intervenirii evenimentului asigurat. Or, în regimul juridic statuat de Legea nr. 36/1995, nu este limitată sfera persoanelor îndreptățite la daune morale la persoanele care au calitatea de părinți, soți sau copii ai victimei.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 117/A din data de 15 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2017.