ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2017

Decizia nr. 461/2017

Asupra

cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a

VI-

a civilă, la data de 15 mai 2014 sub

nr. x/3/2014 reclamantul A.

a

solicitat, în temeiul Legii nr. 136/1995, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA,

obligarea pârâtei la plata a

1

1.325 lei daune materiale, 50.000

euro în lei la cursul zilei din data plății daune morale și o rentă

de 1.000 lei lunar, plătibili până la găsirea unei soluții care

să ducă la vindecarea completă a leziunilor suferite în urma accidentului

rutier.

La data de 8 iulie 2014 pârâtul

intervenient forțat C. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat admiterea în parte

a cererii și obligarea pârâtei la plata, către reclamant, a despăgubirilor,

în măsura și limitele în care ele vor fi dovedite, proporțional cu

cheltuielile și suferința provocate reclamantului de evenimentul rutier.

Prin sentința nr. 4211 din

20 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

a admis în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.

SA și intervenieniul forțat C.; a obligat pârâta la plata, către

reclamantul A. a sumei de 25.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daune

morale; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 5.784,12 lei

reprezentând despăgubiri pentru daune materiale; a respins cererea de chemare

în judecată pentru celelalte sume, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la

plata, către reclamant, a sumei de 5.639,96 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

constatând ca, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile

procesuale în cuantum de 2.203,75 lei rămân in sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâta SC B. SA,

solicitând

schimbarea sa în sensul diminuării daunelor morale acordate reclamantului.

Prin decizia nr. 1411/A din 22

septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a

VI-

a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 485-488 pct. 6 și 8 C. proc.

civ., pârâta SC B. SA,

solicitând

reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, despre care a arătat

că este nejustificat de mare raportat fa situația concretă a reclamantului.

În

susținerea recursului, pârâta arată

că asigurătorul RCA. plătește despăgubiri în baza unui

contract de asigurare, în conformitate cu termenii și condițiile stabilite

prin Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru

punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule așa cum

a fost modificat prin Ordinul C.S.A. nr. 3/2013.

Referitor Ia daunele morale, arată

că valoarea acestora se stabilește în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România, potrivit art. 49 pct. 3 lit. f) și

pct. 2 lit. d) din Normele sus-menționate, cu respectarea principiului îmbogățirii

fără justă cauză, a principiului rezonabilității și

echității și cu luarea în considerare a faptului că asigurătorul

este obligat să plătească atât cât ar plăti asiguratul dacă

nu ar avea asigurare.

Recurenta-pârâtă evocă,

prin motivele de recurs, o serie de decizii ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție în materie, precum și plafonarea la 5.000 euro a despăgubirilor

realizată prin Directiva nr. 2005/14/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 1

1

.05.2005.

De asemenea, învederează că,

într-un accident mult mai grav, și anume cel din 23 iunie 2013 din Muntenegru,

în care au decedat 18 persoane, iar alte 29 au fost rănite, s-au acordat sume

mult mai reduse cu acest titlu, valoarea daunelor morale din prezentul litigiu constituind

astfel o discriminare gravă față de victimele acelui accident.

Recurenta-pârâtă arată

că valoarea daunelor morale nu trebuie să aibă un caracter punitiv

ori să se transforme într-o sursă de câștiguri exagerate, ci doar

să compenseze, într-o manieră rezonabilă și justificată

suferințele îndurate, preîntâmpinând îmbogățirea fără justă

cauză; nu trebuie să existe discrepanțe majore între sancțiunea

aplicată pe latură penală și despăgubirile acordate pe

latură civilă persoanelor prejudiciate; trebuie să fie asigurat un

echilibru între condamnarea pe latură penală a inculpatului și acordarea

daunelor morale, ținând cont și de faptul că inclusiv aplicarea unei

pedepse pentru săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa,

constituie o reparație a prejudiciului moral cauzat părților civile.

Caracterul echitabil al reparației

trebuie să aibă în vedere nivelul de trai și salariul mediu pe economie

din România, precum și faptul că prezentul litigiu nu este singurul în

care asigurătorul trebuie să acopere despăgubirile decurgând din

accidentul rutier.

Faptul că în cazul accidentelor

de circulație despăgubirile urmează a fi preluate de asigurătorul

RCA, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui criteriu de amplificare

a acestor despăgubiri, deoarece o astfel de abordare este de natură să

creeze grave inechități nu doar între diferitele categorii de persoane

obligate la plată, ci și intre diferitele categorii de victime, cunoscut

fiind că infracțiunile comise cu intenție se caracterizează

printr-un grad mai mare de pericol social, fiind de natură să producă

efecte mult mai grave în plan fizic și psihic, dar neconcretizate în soluții

de acordare a unor despăgubiri morale nici măcar apropiate celor stabilite

în cazul unor accidente rutiere.

Față de cele arătate,

suma de 25.000 euro acordată de către instanța de fond în condițiile

în care în prezent reclamantul este total refăcut și nu există alte

repercusiuni ale accidentului este exagerată și contravine principiilor

enunțate prin motivele de recurs.

Recurenta-pârâtă solicită,

ca efect al admiterii recursului și schimbării în parte a hotărârii

atacate, desființarea titlului executoriu reprezentat de decizia recurată

și întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare

acesteia.

Înalta Curte, înregistrând dosarul

ca recurs, a procedat, la data de 31 ianuarie 2017, la întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând

că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc.

civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului

părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform

dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2017, în

termen legal, intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate,

solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil.

Analizând cauza, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit dispozițiilor art,

XVIIl alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. în procesele pornite

începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate

în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a)-i) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea

în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie

de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare,

precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv.

Textul de lege anterior citat a

fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute

de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare

a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., act normativ publicat în M. Of. al României

nr. 964/24.12.2015, în sensul că, la alin. (3) s-a prevăzut că termenele

prevăzute la art. XII alin. (1), art. XIII teza

I,

art. XVIII alin. (1)

și art. XIX alin. (1)

din Legea nr. 2/2013, „se prorogă

până la data de 1 ianuarie 2017, iar la alin. (2) că dispozițiile

art. XII alin. (2), art. XIV-XVII, art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin.

(2) din Legea nr. 2/2013, „se aplică și proceselor pornite începând cu

data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv”.

De asemenea, potrivit art. 634

alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile

date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile

definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și ca atare,

are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor atare hotărâri.

În

speța, decizia nr. 1411/A din 22.09.2016

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-

a civilă, este dată în apel în

soluționarea unui litigiu având ca obiect pretenții derivând dintr-o faptă

prejudiciabilă constând în producerea unui accident rutier, pretenții

situate sub cuantumul prevăzut de lege care să atragă competența

de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

soluționarea cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a solicitat acordarea a 11.325 Iei daune materiale, 50.000 euro în lei

la cursul zilei din data plății daune morale și o rentă de 1.000

lei lunar, plătibili până la găsirea unei soluții care să

ducă la vindecarea completă a leziunilor suferite în urma accidentului

rutier.

Se constată astfel că

obiectul evaluabil în bani nu depășește suma de 1.000.000 lei, astfel

încât hotărârea atacată este definitivă, nefiind supusă căii

de atac a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 634 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ. mai sus citate.

Față de cele arătate,

criticife deduse judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se

mai impun a fi analizate, pentru argumentele menționate.

Deși prin întâmpinarea formulată

intimatul-reclamant A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta

Curte constată că acesta nu a depus la dosarul cauzei documente justificative

care să constituie dovezi cu privire la acest aspect.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC B. SA

împotriva deciziei nr. 1411/A din

22 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a

VI-

a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de pârâta SC B. SA, cu sediul în comuna Voluntari, jud. Ilfov, împotriva

deciziei nr. 1411/A din 22 septembrie 2016 a Curții de Apel București,

secția a

VI-

a civilă, în contradictoriu

cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul în București, sector 4, și cu

intimatul-intervenient C., cu domiciliul în București, sector 4.

Fără cale de atac,

Pronunțată azi, în ședința

publică din 15 martie 2017.