ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1038/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1038/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1038/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 731

din 29 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă, a respins apelul principal declarat de pârâta SC A. SA împotriva

sentinței civile nr. 93 din 22 februarie 2016; a admis apelul incident

declarat de reclamanții B., C., D., E. și F. împotriva aceleiași

sentințe. A dispus majorarea daunelor materiale acordate reclamantei B.,

la suma de 42.468,37 lei. A menținut, în rest, dispozițiile

sentinței apelate.

În motivare,

a reținut că apelul declarat de pârâtă este formulat în termenul

legal, respingând excepția tardivității invocată de

reclamanți.

A respins

și excepția tardivității apelului incident, invocată

de pârâtă, cu motivarea că au fost respectate termenele legale

prevăzute de art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la

excepția netimbrării, curtea a apreciat că în mod legal prima

instanță a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor

art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, de vreme ce litigiul pendinte

derivă dintr-o cauză penală, având ca obiect uciderea din

culpă a defunctului G.

În ceea ce

privește cuantumul daunelor materiale pretinse de reclamanta B., a

arătat că din interpretarea prevederilor art. 50 și 54 din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România,

și a prevederilor art. 43 din Ordinul nr. 5/2010, cât și din prevederile

art. 1351 și următoarele C. civ., asiguratul, pentru care este chemat

să răspundă asigurătorul, este ținut la repararea

integrală a prejudiciului cauzat victimei.

Curtea a

constatat că reclamanta a dovedit, cu înscrisuri și prezumții,

întinderea prejudiciului material suferit în urma accidentului soldat cu

decesul soțului său, defunctul G., și cu avarierea totală a

autoturismului bun comun, așa încât criticile pârâtei sunt nefondate, sub

acest aspect, și se impun a fi înlăturate.

Curtea a

reținut vocația reclamantei B. de a pretinde, integral,

contravaloarea autoturismului. De asemenea, instanța de apel a

reținut și că reclamanții din litigiul pendinte sunt soția

supraviețuitoare și copiii defunctului G., potrivit

dispozițiilor art. 971 alin. (1), art. 975 alin. (2) și art. 1126 C.

civ., moștenitori legali și sezinari ai defunctului, înlăturând

de la moștenire orice alți succesibili. În raport de aceste aspecte și

întrucât cererea de despăgubiri a fost formulată în comun de

toți acești moștenitori, se prezumă că ei au

mandatat-o pe reclamanta B. să valorifice dreptul de despăgubire ce

derivă din avarierea autoturismului, în beneficiul tuturor.

În ceea ce

privește suma de 8.394,60 lei, reprezentând contravaloarea materialelor de

construcție utilizate pentru monumentul funerar ridicat pentru cinstirea

defunctului G., curtea a constatat că această cheltuială s-a

ivit după pronunțarea hotărârii instanței de fond și

poate fi solicitată direct în apel, potrivit dispozițiilor art. 475 alin.

(8) C. proc. civ.

Referitor la

daunele morale, curtea a apreciat că acordarea de către Tribunalul

Caraș-Severin a unor daune morale în cuantum de 100.000 lei - reclamantei B.

și câte 80.000 lei copiilor C., D. și E., pentru compensarea

suferințelor provocate de decesul, în accidentul de circulație din

data de 14 decembrie 2014, a soțului și, respectiv, tatălui

acestora, constituie o măsură justificată și nu se impune a

fi modificată.

În fine,

curtea a mai constatat că sumele acordate cu acest titlu

reclamanților de către instanța de fond se situează la

nivelul mediei ce rezultă din soluțiile jurisprudențiale

adoptate în cauze similare (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia civilă

nr. 247 din 02 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în Dosarul nr. x/108/2013, sau decizia civilă nr. 972 din 27

octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul

nr. x/30/2014).

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SA, ce face

obiectul prezentului dosar.

Prin motivele

de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și, pe fond, reducerea cuantumului daunelor morale și

materiale, susținându-se că sumele acordate de instanțele

anterioare cu acest titlu sunt nerezonabile și nici nu respectă

jurisprudența în materie.

Totodată,

pârâta a susținut că reclamanta B. nu a făcut dovada

cheltuielilor materiale în sumă de 42.468,37 lei, pe care le-a primit prin

hotărârea instanței de apel.

În plus, a

apreciat pârâta, cheltuielile efectuate de reclamantă în cuprinsul Dosarului

penal nr. x/P/2014 nu se încadrează în categoria daunelor materiale

prevăzute de art. 49 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule emisă de Autoritatea de Supraveghere

Financiară.

De altfel,

nici contravaloarea autoturismului avariat în accident nu se cuvine

reclamantei, deoarece nu a depus la dosar certificat de moștenitor de pe

urma defunctului ei soț.

Analizând

recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta a

criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, apreciind

că valoarea acestora este prea mare și că nu respectă

jurisprudența în materie.

Înalta Curte constată că

stabilirea cuantumului daunelor morale se face prin aplicarea principiilor de

drept, cum ar fi cel al statuării în echitate asupra despăgubirii

acordate victimei și cel al proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, în speța de față și prin

raportare la rezoluția menționată mai sus.

Înalta Curte

reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica

judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu

există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că

problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o

cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum

ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu

nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială.

Totodată,

instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în

măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care

să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă

în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt

obligate să îl aplice este acela al statuării în echitate asupra

despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în

care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Suma de bani

acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o

sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să

aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar

atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura

posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie

să le îndure.

Despăgubirea

bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin

însăși destinația ei - aceea de a ușura situația

persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - concrete ale cauzei

(intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța

persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite

în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima

accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în

timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a

unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca

despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc

imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru

a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele

morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la

scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un

folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul

suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile

acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de

proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei

juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual

mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În

speță, la stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate,

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel s-a

raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a

accidentului rutier suferit la data de 14 decembrie 2014, în care a pierit

soțul

și, respectiv, tatăl acestora

.

De asemenea, instanța de apel a

avut în vedere și jurisprudența în materie, cu respectarea art. 49

din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule, luând în considerare circumstanțele cauzei.

Pârâta a mai

criticat acordarea cheltuielilor efectuate în dosarul penal către

reclamanta B., deși nu se încadrează în categoria celor

prevăzute de lege.

Potrivit art.

49 pct. 2 lit. c) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, „La

stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau

al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: (…) 2. în caz de

deces: (…) c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli

rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la

data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de

producerea accidentului”.

Înalta Curte

constată că este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul

că regulile de individualizare și dovedire a daunelor instituite prin

Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule sunt aplicabile exclusiv în

procedura de stabilire pe cale amiabilă a despăgubirilor,

fără a viza situația în care despăgubirile sunt acordate

prin hotărâre judecătorească, când întinderea prejudiciului

urmează a se stabili potrivit dispozițiilor de drept comun.

De altfel,

această concluzie rezultă atât din interpretarea teleologică

și sistematică a prevederilor art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările din România, a prevederilor

art. 43 din Ordinul nr. 5/2010, cât și din împrejurarea că potrivit

prevederilor art. 1351 și următoarele C. civ., asiguratul este

ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei.

Or, în

cauză, cheltuielile efectuate în dosarul penal constituie un prejudiciu

cauzat reclamantei prin fapta delictuală săvârșită de

asiguratul pârâtei, pentru care, așa cum s-a arătat mai sus, aceasta

din urmă este chemată să răspundă integral. Cum

cheltuielile privesc cauza pendinte, întrucât latura civilă nu a putut fi

soluționată în dosarul penal, Înalta Curte va îndepărta critica

pârâtei pe acest aspect, reținând totodată că natura

juridică a respectivelor cheltuieli este de daune materiale, fiind

efectuate în legătură cu accidentul survenit.

Așadar,

Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a menținut

soluția acordării cheltuielilor efectuate de reclamantă în

dosarul penal, având ca obiect uciderea din culpă a defunctului G.

Printr-o

altă critică, pârâta a susținut că reclamantei nu i se

cuvenea contravaloarea autoturismului, întrucât nu a depus la dosar certificatul

de moștenitor de pe urma defunctului G.

Înalta Curte constată

că nici această critică nu poate fi primită.

Așa cum a

reținut și curtea de apel, în cauză sunt incidente prevederile art.

971 alin. (1), art. 975 alin. (2) și art. 1126 C. civ., care

stipulează că soția supraviețuitoare și

descendenții defunctului sunt singurii moștenitori legali și

sezinari ai defunctului, înlăturând de la moștenire orice alți

succesibili.

Față

de aceste aspecte, corect s-a apreciat că nu se impune depunerea

certificatului de moștenitor la dosar, întrucât cererea de

despăgubiri a fost formulată în comun de toți acești

moștenitori.

În fine,

pârâta a mai susținut și că reclamanta nu a făcut dovada

cheltuielilor materiale pe care le-a primit prin hotărârea instanței

de apel.

Înalta Curte

constată că aceasta este o critică de netemeinicie a deciziei

recurate, fiindcă se referă la dovezile administrate, și care nu

poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, în

actuala configurație a art. 488 C. proc. civ.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată nu este susceptibilă de criticile formulate și că

recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1)C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 731

din data de 29 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 iunie 2017.