ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 754/2017

Decizia nr. 754/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 612/A din 13 septembrie 2016 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă

SC A. SA

împotriva sentinței nr. 296 din 23 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția II-a civilă.

A admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantelor B. prin reprezentant legal C. și D. prin reprezentant legal E., o indemnizație lunară în cuantum 1/4 din salariul minim pe economie, cu titlu de prestație periodică, începând cu data decesului tatălui, 10 septembrie 2015, și până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 de ani.

A obligat pârâta la plata sumei de 100.000 de lei daune morale, către fiecare dintre reclamantele E., C. și F., a obligat pârâta să plătească reclamanților G., H., I., J. și K. câte 40.000 de lei, cu titlu de daune morale. De asemenea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată parțiale, de 500 de lei, către fiecare reclamant.

În motivare, referitor la excepția netimbrării acțiunii, invocată de pârâtă, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevede scutirea de la plata taxelor de timbru a acțiunilor care derivă din cauze penale.

Pe fondul cauzei, a arătat că a fost stabilită culpa asiguratului pârâtei în cadrul procesului penal, în cuprinsul procesului verbal de cercetare la fața locului fiind consemnată împrejurarea că vinovat de producerea accidentului este defunctul L., care a pierdut controlul volanului, astfel că a intrat în coliziune cu alt autoturism, rezultând decesul pasagerilor M. și N.

De asemenea, s-a dovedit faptul că defunctul L. era asiguratul pârâtei, aceasta fiind emitenta poliței de asigurare, valabilă la data producerii accidentului.

În ce privește cuantumul daunelor morale stabilite de către instanțe în sarcina societăților de asigurare, se observă că obligațiile de plată și criteriile după care acestea se acordă nu se stabilesc conform normelor cuprinse în actele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, căci acestea reprezintă norme interne, aplicabile societăților de asigurări în cadrul procedurii acordării despăgubirilor, în afara cadrului litigiului.

Curtea a constatat că instanța de fond a analizat în mod judicios faptul că fiecare dintre reclamanți a fost afectat din punct de vedere moral ca urmare a decesului defuncților, însă instanța de apel a considerat și că se impune majorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale.

A apreciat că persoanele afectate cu precădere de decesul victimelor accidentului de circulație au fost reclamantele E., concubina defunctului M., C., soția defunctului N. și F., mama defunctului N., pentru care a majorat sumele datorate cu titlu de daune morale, la 100.000 de lei, pentru fiecare dintre aceste reclamante. La stabilirea acestui cuantum, curtea a avut în vedere faptul că reclamantele se aflau în întreținerea defuncților, se gospodăreau împreună, iar din rapoartele psihologice depuse la dosar rezultă că au fost puternic afectate de tragedia care le-a marcat familia.

Pentru reclamantele minore, curtea a stabilit că întreținerea datorată acestora cu titlu de prestația periodică trebuia calculată într-un cuantum procentual, de ¼ din salariul minim pe economie, începând cu data decesului tatălui, până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la finalizarea studiilor, dar nu mai mult de 26 de ani, pentru fiecare dintre cele două minore, nu în sumă fixă, deoarece cuantumul salariului minim pe economie se majorează periodic.

Curtea a apreciat că suma de 10.000 de lei, acordată cu titlu de daune morale reclamanților, care au calitatea de frați ai defuncților, este prea mică în raport de prejudiciul moral suferit, de legătura de rudenie și de afecțiunea firească existentă între frați, în cadrul unei familii, astfel încât se impune majorarea acestei sume la 40.000 de lei, către fiecare dintre acești reclamanți.

Cât privește onorariul avocațial acordat de către prima instanță apărătorului reclamanților, curtea de apel a constată că în mod temeinic și legal au fost reduse cheltuielile solicitate cu titlu de onorariu avocațial, deoarece acesta nu se justifică în funcție de complexitatea cauzei, de probatoriul administrat și de cele trei termene acordate în cauză, având în vedere că s-a formulat o acțiune comună pentru toți reclamanții, motiv pentru care a fost obligată pârâta la plata sumei de 500 de lei reprezentând onorariu avocațial pentru fiecare reclamant.

Curtea a constatat că respectivele cheltuieli de judecată acordate de către prima instanță nu se impun a fi majorate, ci vor fi reduse și cele din apel, constând în onorariul avocațial, deoarece apărătorul reclamanților a făcut dovada cu chitanțele depuse la dosar că a încasat 1.000 de lei de la fiecare reclamant.

Instanța de apel a apreciat aceste cheltuieli sunt prea mari în raport de complexitatea cauzei, întrucât apelul a fost soluționat la primul termen de judecată, astfel încât, în raport de art. 459 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a redus cheltuielile din apel la suma de 500 de lei pentru fiecare apelant.

Prin Decizia nr. 751 din 10 octombrie 2016 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis cererea de completare dispozitiv formulată de apelanții O. și P., a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 612/A din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul că la alineatul 5 din dispozitivul deciziei se vor trece alături de ceilalți reclamanți și reclamanții O. și P. astfel încât alineatul 5 al dispozitivului Deciziei civile nr. 612/A din 13 septembrie 2016 va avea următorul conținut: „Obligă pârâta să plătească reclamanților G., H., I., J., K.,O. și P. câte 40.000 de lei, cu titlu de daune morale, către fiecare reclamant”.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D., E., O., P., C., B., F., G., H., I., J. și K., ce face obiectul prezentului dosar.

Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Reclamanții au susținut că textele de lege greșit aplicate sunt art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele de punere în aplicare a Legii nr. 136/1955, ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, pentru că instanța de judecată nu s-a raportat la jurisprudența din România.

În sprijinul acestor afirmații, au invocat deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în Dosarele nr. x/30/2015, nr. x/108/2015, nr. x/325/2012 și nr. x/30/2014*, în care au fost acordate sume cu titlul de daune morale cu mult mai mari ca în prezenta cauză.

Au arătat, totodată și că în același accident și-a mai pierdut viața o persoană, respectiv S., ale cărei rude au formulat o acțiune separată, primind despăgubiri morale mai mari decât au primit reclamanții din litigiul pendinte.

Au susținut și aplicarea greșită a art. 453 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată, întrucât instanța de apel a redus nejustificat onorariul de avocat și a apreciat greșit munca depusă de apărătorul reclamanților în cauză.

Cu privire la acest aspect, au mai arătat și că greșit instanța de fond și cea de apel au respins proba cu martori.

Astfel, instanța de fond nu a solicitat reclamanților indicarea martorilor, ci doar a constatat că aceștia nu au fost nominalizați în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar instanța de apel nu a dat eficiență efectului devolutiv, ci a menținut soluția primei instanțe pe acest aspect.

Au mai criticat și sumele cu titlu de daune materiale, solicitate la fond de reclamantele C., F. și E., pe care instanța le-a considerat nedovedite, întrucât fie bonurile depuse erau ilizibile, fie acestea nu au fost depuse deloc. Aceste chestiuni au fost invocate și pe calea apelului, dar instanța de apel nu s-a pronunțat pe ele.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Critica reclamanților privind cheltuielile de judecată este nefondată.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”.

Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor textului de lege mai sus citat se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Se constată că aceste criterii au fost avute în vedere de instanța de apel, iar verificarea aprecierilor făcute de instanță cu privire la aplicarea acestora la desfășurarea litigiului ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 488C. proc. civ., conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, instanța de recurs poate să verifice doar dacă au fost respectate sau nu criteriile prevăzute de textul de lege mai sus citat, pentru reducerea onorariului avocatului, iar nu dacă suma la care s-a oprit judecătorul este prea mare sau prea mică.

Or, în speță, judecătorii nu au operat cu alte criterii de reducere a onorariului în afara celor prevăzute prin art. 471 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat.

În cauză, curtea de apel a constatat că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată și că avocatul reclamanților nu a desfășurat o activitate intensă în pregătirea și apărarea respectivei căi de atac, încât a apreciat că suma solicitată cu titlu de onorariu de avocat este prea mare, dispunând reducerea ei, în conformitate cu textul de lege incident.

În plus, Înalta Curte reamintește că reducerea cheltuielilor de judecată de către instanță în litigiul cu care a fost sesizată nu produce niciun efect asupra raporturilor ce derivă din contractul de asistență juridică, clientul având în continuare obligația de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera în totalitate de la partea adversă.

Critica reclamanților privind respingerea probei cu martori este nefondată, de asemenea.

Prin motivele de apel formulate, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu martori, indicând totodată numele și adresele acestora.

Ulterior, în ședința de judecată din data de 5 septembrie 2016, când instanța a și rămas în pronunțare, avocatul recurenților a solicitat încuviințarea respectivei probe, pentru a se dovedi cuantumul daunelor morale, așa cum rezultă din încheierea de ședință aflată la fila 100-101 din dosarul de apel, probă respinsă de curtea de apel.

Prin motivele de recurs, reclamanții au criticat și soluția de respingere a probei cu martori, susținând că acestea ar fi fost necesare în dovedirea daunelor materiale.

Așadar,având în vedere inconsecvența solicitărilor reclamanților, Înalta Curte constată că nu poate reține critica pe acest aspect, întrucât în fața instanței de apel au solicitat încuviințarea probei cu martori pentru dovedirea unui tip de daune, iar prin motivele de recurs au susținut că ar fi intenționat să demonstreze cuantumul altui tip de daune, acestea având natură juridică diferită.

Critica reclamanților privind neacordarea daunelor materiale și nepronunțarea instanței de apel pe acest aspect este nefondată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale în sumă de 1.227 lei

către E., în sumă de 5.332,58 lei către C. și în sumă de 5.277,5 lei către F.

În dovedirea acestora, reclamanții au depus la dosar copii ale bonurilor fiscale, pentru a dovedi cheltuielile efectuate.

Prin sentința civilă nr. 296 din 23 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a fost obligată pârâta la plata sumelor de 3.791 lei către C. și de 3.289 lei către reclamanta F., cu titlu de daune materiale.

Cu privire la reclamanta E., instanța a reținut că aceasta nu a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, câtă vreme din factura depusă la dosar nu rezultă că plata a fost efectuată de către reclamantă.

Cu privire la reclamanta C., instanța a reținut că aceasta a făcut dovada unor cheltuieli în cuantum de 3.791 lei, cu înscrisurile depuse la dosar, iar pentru diferența dintre suma solicitată și cea acordată curtea a constatat că reclamanta nu a demonstrat că ar fi fost cheltuieli efectuate urmare a decesului soțului.

Referitor la reclamanta F., instanța a reținut că aceasta a făcut dovada cheltuielilor în sumă de 5.277 lei, iar pentru diferența dintre suma solicitată și cea acordată, instanța a observat că reclamanta a depus bonuri ilizibile, din care nici nu rezultă că respectivele sume au fost achitate de către reclamantă.

Prin motivele de apel, reclamanții au criticat sumele acordate cu titlu de daune materiale, susținând că au făcut dovada întregii sume solicitate. Au mai arătat și din situația de fapt reiese că sumele solicitate au fost plătite pentru înmormântarea defuncților M. și N., așa încât împrejurarea că facturile nu sunt pe numele reclamanților nu ar avea relevanță.

Totodată, reclamanții au susținut că bonurile fiscale au fost depuse în original la dosar, ceea ce arată că sunt proprietatea reclamantei F., iar data la care au fost achiziționate bunurile coincide cu data înmormântării și a pomenii.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamanții nu au suplimentat probatoriul administrat în fața instanței de fond, așa încât în lipsa unor dovezi suplimentare, nu se impune majorarea sumelor cu titlu de daune materiale acordate de instanța de fond.

În raport de acestea, Înalta Curte reține că este nefondată critica reclamanților, întrucât instanța de apel s-a pronunțat pe susținerile reclamanților referitoare la majorarea daunelor materiale, însușindu-și considerentele instanței de fond cu privire la situația de fapt și probele administrate.

Critica reclamanților privind nerespectarea jurisprudenței este fondată.

Reclamanții contestă cuantumul daunelor morale acordate, susținând că acesta este prea mic prin raportare la prejudiciul concret suferit și la jurisprudența în materie, fiind stabilit cu nerespectarea criteriului echității și a jurisprudenței naționale în cauze similare, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În acest sens, prevalându-se de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, care stipulează faptul că daunele morale, în caz de vătămare corporală, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, recurenții invocă nerespectarea, de către instanța de apel, a criteriului echității și a jurisprudenței naționale în cauze similare, în stabilirea daunelor morale acordate.

Art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă, precum și de jurisprudența în materie.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

În prezenta cauză,Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avut în vedere și principiul echității, nu a făcut o aplicare corectă a acestui principiu, cât timp nu s-a raportat la toate circumstanțele particulare ale cauzei.

Astfel, particularitatea acestei spețe este că, în accidentul rutier produs la data de 10 septembrie 2015, au decedat atât L., M. și N., cât și S.

Rudele defunctului S. au formulat acțiune pentru acordarea de daune materiale și morale, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/30/2015, în care au fost pronunțate sentința nr. 385 din 6 aprilie 2016 a Tribunalului Timiș și Decizia nr. 865 din 24 noiembrie 2016a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, definitivă.

Prin această ultimă hotărâre judecătorească, au fost acordate daune morale și materiale după cum urmează: reclamantei R., în calitate de mamă a decedatului S., suma de 150.000 lei, reclamantului T., în calitate de frate al decedatului, suma de 100.000 lei daune morale și suma de 2.573 lei daune materiale și reclamantei U., în calitate de sora a decedatului, suma de 75.000 lei daune morale.

Reclamanții din prezenta cauză, rudele defuncților M. și N. au formulat o acțiune similară, prin care au solicitat daune materiale și morale.

Atât prin acțiune, cât și prin cererea de apel, reclamanții a invocat și hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/30/2015, pe care au considerat-o jurisprudență relevantă în stabilirea cuantumului daunelor morale. Cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei hotărâri și nici nu s-a raportat la ea, cu toate că viza o situație similară celei din speță.

În contextul arătat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ceea ce face aplicabil, în cauză, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei.

De asemenea, instanța de trimitere va pune în vedere părților să depună diligențe pentru a atașa la dosar practica judiciară, atât cea invocată de reclamanți prin motivele de recurs, cât și alte hotărâri judecătorești de care înțeleg să se folosească, spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

Deoarece în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie și nu a analizat jurisprudența invocată de reclamanți, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, recursul reclamanților urmează a fi admis, în baza art. 498 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 488alin. (1) pct. 8C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C., B., G., F., I., J., K., H., E., O., P. și D. împotriva Deciziei civile nr. 612/A din data de 13septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel spre rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2017.