ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 644/2017

Decizia nr. 644/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28.01.2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta SC C. SA la plata următoarelor sume: 215,50 lei, daune materiale, în favoarea reclamantului A., 283,28 lei daune materiale, în favoarea reclamatei B. și câte 50.000 euro daune morale pentru fiecare reclamant, ca urmare a vătămărilor corporale datorate evenimentului rutier provocat de fapta ilicită a conducătorului auto D. Prin sentința civila nr. 2268, pronunțată la data de 15.09.2015, în Dosarul nr. x/93/2015 al Tribunalului Ilfov, a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA.

A fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantul A. a sumei de 215,5 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 15.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale și către reclamanta B. a sumei de 283,28 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 42,66 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel toate părțile, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Prin decizia civilă nr. 1599 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. A fost admis apelul pârâtei SC C. SA împotriva sentinței civile nr. 2268 din 15.09.2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă.

A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească: suma de 7.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale reclamantului A. și suma de 10.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale reclamantei B. Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC C. SA, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație la data de 13 ianuarie 2017. Prin rezoluția din 16.01.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu, prin care s-a reținut că decizia civilă nr. 1599 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Completul de filtru nr. 7, la data de 27 ianuarie 2017, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la dosar recurs, iar intimații-reclamanți au formulat punct de vedere, prin care au arătat că își însușesc concluziile raportului și au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 31 martie 2017, fără citarea părților.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția de imulmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. De asemenea, art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., „Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte”, iar, conform art. 460 alin. (3) C. proc. civ., „în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului iar altele recursului, hotărârea în întregul său este supusă apelului”. Astfel, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 460 alin. (3) C. proc.

civ. rezultă că, în ipoteza în care acțiunea introductivă are mai multe capete de cerere principale, calea de atac nu se determină prin însumarea valorilor solicitate prin aceste capete de cerere. Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale redate reiese că în situația în care mai mulți reclamanți formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.

Împrejurarea că reclamanții, în virtutea dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară și a principiului disponibilității procesului civil, au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenții proprii față de pârâtă, nu poate justifica, în mod legal, adiționarea valorii pretențiilor lor. Reiese, deci că, ori de câte ori fiecare dintre reclamanții se poate adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată distinctă, prin care invocă pretenții proprii, în baza unor raporturi juridice distincte cu pârâta, iar soluția pronunțată în una dintre cererile de chemare în judecată nu depinde de soluția pronunțată în celelalte cereri, valorile pretențiilor deduse judecății nu se vor adiționa.

În cauza de față, cererile având ca obiect acordarea de daune morale și despăgubiri materiale au flecare caracter principal, întrucât ar fi putut fi formulate individual de fiecare reclamant pe cale separată, chiar dacă au același temei juridic, respectiv art. 1391 C. civ. (repararea prejudiciului nepatrimonial) și art. 1387 C. civ. (recuperarea cheltuielilor cu îngrijirea medicală) ca urmare a faptei ilicite a intervenientului forțat D. ce a condus la vătămarea corporală a reclamanților. Din conținutul cererii de chemare în judecată, aflată la dosarul Tribunalului Ilfov, precum și din considerentele deciziilor instanțelor de fond, reiese că suma solicitată de fiecare dintre reclamanți în parte nu depășește pragul de 1.000.000 lei stabilită drept criteriu pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

Astfel, pretențiile sunt estimate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată la valorile de 215,5 lei pentru reclamantului A. respectiv 283,28 lei pentru reclamanta B., cu titlu de despăgubiri materiale, respectiv câte 50.000 euro (aproximativ 225,000 lei), reprezentând daune morale, pentru fiecare reclamant. De asemenea, se constată că reclamanții nu se află într-o situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare dintre aceștia fiind îndreptățit să se adreseze instanței, în mod separat, pentru acordarea de despăgubiri ca urmare a vătămării corporale suferite în urma aceluiași accident, soluția pronunțată în oricare dintre cererile de chemare în judecată neavând nicio înrâurire asupra soluțiilor pronunțate în celelalte cereri.

Împrejurarea că același eveniment, respectiv accidentul de circulație, a reprezentat cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în judecată, nu poate avea drept consecință determinarea valorii obiectului dedus judecății prin cumularea tuturor pretențiilor reclamanților, devreme ce raportul juridic dintre fiecare reclamant în parte și pârâtă este distinct, solicitarea de acordare a despăgubirilor morale și materiale întemeindu-se pe suferința morală și materială pe care au suportat-o fiecare dintre reclamanți ca urmare a accidentului auto. Analizând legalitatea căii de atac și din perspectiva dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., potrivit cărora când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte sau pe cauze diferite, competența se stabilește în raport de valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte, iar în situația existenței mai multor capete principale de cerere, întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, deduse judecății prin aceeași cerere de chemare în judecată, instanța competentă se determină în funcție de pretenția care atrage competența instanței de grad mai înalt, se constată că din conținutul cererii de chemare în judecată niciunul dintre reclamanți nu a solicitat despăgubiri morale și materiale care să depășească valoarea prag de 1.000.000 lei.

Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că decizia civilă nr. 1599 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului. Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că reeurenta-pârâtă a fost reprezentată în faza procesuală a recursului de o persoană specializată în domeniul juridic, respectiv avocat E., așa cum reiese din chiar conținutul cererii de recurs.

Prin urmare, reiese că aceasta a beneficiat în această fază procesuală de asistență juridică de specialitate, o necunoaștere a dispozițiilor procedurale neputând fi invocată în acest context, legea acordând avocaților prezumția de specialiști ai dreptului. Mai mult, învestită cu constatarea unei încălcări a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Trif contra României, instanța de contencios european a reiterat că dreptul de acces la instanță nu este absolut, fiind susceptibil de limitări; acestea sunt permise, în particular, în cazul respectării condițiilor de admisibilitate ale căii de atac formulată pe motive de drept, cum este cazul recursului, din moment ce, prin natura sa, acesta reclamă o reglementare din partea statului care beneficiază în acest scop de o anumită marjă de apreciere.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, analiza criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs nu se mai impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC C. SA, cu sediul în comuna Voluntari, jud. Ilfov, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., cu domiciliul procesual ales la S.C.P.A. F., cu sediul în București, sector 3, B., cu domiciliul procesual ales Ia S.C.P.A. F., cu sediul în București, sector 3, și intimatul-intervenient forțat D., domiciliat în comuna Mehadia, jud. Caraș Severin, împotriva deciziei nr. 1599 din 14 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2017.