ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2016

Decizia nr. 1544/2016

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 82 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de pârâta SC A. SA București împotriva sentinței civile nr. 396 din 4 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

- a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului B., suma de 200.000 RON reprezentând daune morale, cu dobânda legală începând cu data pronunțării sentinței apelate și până la data achitării;

- a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului C., suma de 150.000 RON reprezentând daune morale, cu dobânda legală începând cu data pronunțării sentinței apelate și până la data achitării.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat pe intimații reclamanți să achite apelantei-pârâte suma de 3.561 RON reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs; a obligat pe intimatul-reclamant B. să achite apelantei-pârâte suma de 6.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru din apel; a obligat pe intimatul reclamant C. să achite apelantei-pârâte suma de 7.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru din apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile art. 26 alin. (2) pct. 3 din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule potrivit cărora prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate, pârâta-asigurător RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, inclusiv în cazul speței de față având în vedere faptul că, deși în dosarul penal s-a dispus asupra culpei asiguratului, aceasta nu are autoritate de lucru judecat, neexistând o hotărâre definitivă penală, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și la vinovăția acesteia.

Obligația de despăgubire rezultă și din faptul că prejudiciul suferit în urma accidentului produs nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 27 din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 în care asigurătorul nu acordă despăgubiri. Așa cum se reține din rezoluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului D. nu a fost identificată o altă persoană vinovată de producerea accidentului și prin urmare nu poate fi reținută culpa exclusivă a unei terțe persoane în producerea accidentului; mai mult de atât, în speță fapta terțului (neidentificat) nu îmbracă forma unei forțe majore, intervenientul putând evita sau reduce pagubele dacă ar fi condus mai prudent având în vedere că se circula pe timp de noapte, respectiv dacă ar fi acționat mai diligent pentru evitarea accidentului, efectuând o manevră care să evite impactul cu podețul de beton.

În ce privește motivul de apel referitor la incorecta dimensionare a despăgubirilor acordate părților vătămate, instanța l-a considerat întemeiat numai referitor la daunele morale acordate.

Daunele materiale au fost corect acordate fiind dovedite cheltuielile efectuate.

În ce privește daunele morale acordate, instanța de apel a avut în vedere că prima instanță a acordat reclamantului B. suma de 1.500.000 RON daune morale, iar reclamantului C. aceeași sumă cu titlu de daune morale, reținând că ambii reclamanți au suportat un prejudiciu moral imens prin despărțirea simultană a soției și fiicei, respectiv mamei și surorii cu atât mai mult cu cât, în momentul accidentului, victimele se deplasau împreună cu D. spre București în vederea pregătirii nunții dintre D. și victima E., precum și faptul că suferința pricinuită de pierderea celor mai dragi și apropiate persoane, de lipsa unui sprijin în viitor, de durerea dublei pierderi nu poate fi compensată de o hotărâre judecătorească, dar instanța a apreciat că obligarea pârâtei la plata unor daune morale adecvate ar face mai ușor suportabilă pierderea suferită.

Elementele reținute de către prima instanță sunt reale însă, instanța de apel a avut în vedere faptul că, în cuantificarea prejudiciului moral nu sunt aplicabile anumite criterii legale de determinare a acestuia. Stabilirea cuantumului daunelor morale (a prejudiciului moral) include o doză de aproximare, pentru determinarea căreia instanța trebuie să aibă în vedere o sumă complexă de factori, cum ar fi: consecințele negative suferite de persoanele prejudiciate pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, în cazul de față măsura în care le-a fost afectată intimaților-reclamanți cursul vieții în general și a celei sociale și profesionale în special, prin decesul fiicei și soției reclamantului B. și respectiv surorii și mamei reclamantului C. Judecătorul este singurul care, în raport de consecințele, pe orice plan, suferite de intimații-reclamanți, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără însă ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamanților. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuind să reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii, dar să fie în același timp justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului moral suferit.

A apreciat instanța de apel, că tribunalul a acordat suma de câte 1.500.000 RON cu titlu de daune morale în neconcordanță cu cele menționate mai sus.

Din declarația martorului F. și din actele medicale depuse la dosar a reținut faptul că reclamantul B. a rămas puternic marcat de decesul soției și fiicei sale, ulterior accidentului începând să consume băuturi alcoolice în cantități mari, deteriorându-și astfel sănătatea, fiind deseori spitalizat.

Instanța de apel a reținut că este de necontestat că pierderea soției și mai ales a copilului este un eveniment tragic care produce traume cu efecte ce nu pot fi reparate prin nicio modalitate de compensare, însă despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, fără a fi în același timp însă derizorii.

Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, în cazul de față, compensarea lipsei fiicei și soției prin decesul intervenit, instanța de judecată având posibilitatea ca pe baza probatoriului administrat, să aprecieze intensitatea și gravitatea prejudiciului moral cauzat și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs, în așa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale suferite.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește faptul că, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Chiar dacă, așa cum a reținut prima instanță, nivelul daunelor morale maxim este de 1.500.000 euro, reprezentând prețul contractului de asigurare, nu se poate înțelege că această sumă s-ar acorda în orice condiții, ci trebuie să se aibă în vedere această limită, funcție de gravitatea unor accidente în care ar putea fi implicate mai multe victime, cuantumul daunelor morale trebuind apreciat nu numai raportat la limita maximă de despăgubire stabilită, ci trebuie să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că suma de 1.500.000 RON acordată de către prima instanță reclamantului B. este excesivă, urmând a o reduce la 200.000 RON, sumă considerată suficientă și echitabilă pentru atenuarea prejudiciului moral produs acestuia.

Și în cel privește pe reclamantul B., instanța de apel a apreciat că suma de 1.500.000 RON acordată de către prima instanță cu titlu de daune morale este excesivă.

În stabilirea despăgubirilor cu titlu de compensație a prejudiciului moral cauzat acestui reclamant, instanța a avut în vedere că prin decesul mamei și surorii, fiul și respectiv fratele a suferit un prejudiciu moral, prejudiciu generat de pierderea prematură a vieții celor două ființe apropiate, de suferința cauzată de această dublă pierdere și neputința acoperirii în continuare a golului lăsat de moartea acestora în viața sa.

În lipsa unor criterii legale stabilite de către legiuitor pentru determinarea prejudiciului moral, cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu trebuie să respecte echitatea și proporționalitatea, asigurarea unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, în așa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale suferite, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără just temei.

Prejudiciul moral se impune a fi apreciat de la caz la caz, respectiv măsura afectării drepturilor nepatrimoniale de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor cu titlu de compensație a prejudiciului moral, în cazul de față instanța apreciind că, faptul dispariției premature a copilului reprezintă pentru părinte un impact emoțional mai profund decât dispariția soției și, respectiv în cazul reclamantului B., a mamei și surorii acestuia.

Curtea a apreciat că, în contextul circumstanțelor cauzei, fără a minimaliza în vreun fel suferințele reale ale reclamanților, sumele acordate fiecăruia de către tribunal cu titlu de despăgubiri morale constituie o sarcină disproporționată și excesivă ce i-ar reveni societății de asigurare, respectiv că și suma acordată de către tribunal acestui reclamant cu titlu de daune morale este în neconcordanță cu prejudiciul suferit, raportat la vătămarea produsă și consecințele acesteia, având în vedere așa cum s-a mai arătat, că prejudiciul moral suferit prin lipsirea reclamantului de prezența mamei și surorii sale, nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, impunându-se o reparație de natură a atenua suferințele morale suferite, fără însă a se ajunge la o îmbogățire fără just temei. Așa fiind, urmează a reduce suma de 1.500.000 RON acordată cu titlu de daune morale la 150.000 RON, sumă considerată suficientă și echitabilă pentru atenuarea prejudiciului moral produs acestuia.

Criticile apelantei referitoare la faptul că se impunea a fi reținută o culpă comună a victimelor în producerea accidentului nu au fost considerate întemeiate. Deși concluziile raportului de expertiză întocmit în faza de cercetare penală de expertul G., arată că „E. și H. puteau evita producerea leziunilor ce au provocat decesul dacă aveau fixate centurile de siguranță”, aceste concluzii, în lipsa altor probe certe care să le confirme, nu pot constitui o certitudine în sensul că cele două victime nu purtau centurile de siguranță. De altfel, în raportul de expertiză nu mai există alte elemente care au dus la concluziile expertului, iar din procesul-verbal de cercetare la fața locului se reține că cele două victime au fost scoase din autoturism de către echipajul de descarcerare, nemaiputându-se stabili dacă acestea purtau centurile de siguranță sau nu. Nu este lipsit de importanță și faptul că, cele două victime erau poziționate pe locurile de pe partea dreaptă a autoturismului (față și spate), iar din raportul de expertiză criminalistică se reține că autoturismul implicat în accident a intrat în coliziune cu rigola de pe partea dreaptă a sensului său de circulație, iar apoi în impact frontal cu un podeț de beton, după care s-a răsturnat cu roțile în sus, impactul inițial cu rigola având loc pe partea în care se aflau cele două victime.

Având în vedere faptul că mențiunile expertului G. referitoare la faptul că evitarea producerii leziunilor ce au provocat decesul celor două victime s-ar fi putut face, dacă acestea aveau fixate centurile de siguranță, nu sunt susținute de alte probe certe care să le confirme, nu poate fi reținută culpa comună, respectiv și a victimelor accidentului.

Criticile referitoare la data acordării dobânzii legale de către prima instanță au fost considerate întemeiate doar în ce privește daunele morale acordate.

Prima instanță a obligat pârâta să achite reclamanților atât pentru suma acordată cu titlu de daune materiale, cât și pentru sumele acordate cu titlu de daune morale dobânda legală, începând cu data de 08 iunie 2012, data învestirii instanței și solicitate de către reclamanți în baza ordonanței nr. 13/2011 în vigoare la data învestirii instanței.

În ce privește plata dobânzii aferente sumei reprezentând daune materiale instanța reține că, la data formulării cererii de chemare în judecată prejudiciul material avea caracter cert, întinderea acestuia era cunoscută având în vedere faptul că acest prejudiciu a fost stabilit pe baza documentelor: chitanțe, bonuri fiscale, facturi ce existau la data formulării cererii de chemare în judecată. Așa fiind, reclamantul B. are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, prin urmare și la dobânda legală aferentă sumelor reprezentând cheltuieli de înmormântare.

În ce privește daunele morale, pentru care nu există criterii legale în baza cărora pot fi stabilite, despăgubirile pentru daunele morale fiind stabilite pe baza evaluării instanței de judecată, acestea au fost cuantificate prin hotărârea judecătorească a primei instanțe și potrivit dispozițiilor art. 720

8

din C. proc. civ. de la 1865, hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii, exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea.

Prin urmare dreptul reclamanților la plata dobânzii legale pentru sumele reprezentând daune morale s-a născut la data pronunțării primei instanțe.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât în decizia de casare că reclamanții nu trebuiau să achite taxă judiciară de timbru la prima judecată. În recurs, pârâta a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.561 RON, iar în apel apelanta pârâtă a achitat câte 9.555 RON taxă judiciară de timbru pentru contestarea sumelor acordate reclamanților cu titlu de daune morale în cuantum de câte 1.500.000 RON de către prima instanță. În raport de diminuarea sumelor acordate de prima instanță cu titlu de daune morale, în apel, taxa judiciară de timbru la care urmează a fi obligați reclamanții să o achite apelantei pârâte cu titlu de cheltuieli de judecată va fi de: 6.750 RON în sarcina reclamantului B. (9.555 RON - 2.805 RON) și de 7.250 RON în sarcina reclamantului B. (9.555 RON - 2.305 RON), reprezentând jumătate din taxa judiciară de timbru achitată pentru diferența de sume reprezentând daune morale rezultată din suma achitată cu acest titlu, pentru sumele admise inițial de către prima instanță și sumele admise în apel.

2.1. Motive

Reclamanții B. și C. au declarat recurs, prin care au formulat următoarele critici:

În mod greșit au fost obligați la plata taxei judiciare de timbru aferentă judecății în etapa recursului și apelului, întrucât problema de drept a fost rezolvată prin decizia de casare.

Astfel, prin decizia nr. 1067/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că acțiunea reclamanților este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În mod greșit a fost admis apelul declarat de către pârâtă, prin ignorarea obligativității deciziei de casare nr. 1067/2015, ceea ce presupune încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Instanța de apel, în rejudecare, a făcut trimitere la excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către SC A. SA București, însă aceasta a fost soluționată definitiv prin decizia nr. 1067/2015.

Deși prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca instanța de trimitere să realizeze o analiză judicioasă și coroborată a întregului material probator administrat în cauză, precum și completarea probatoriului, prin maniera în care a soluționat apelul este evident că instanța de apel nu a mai administrat probe noi și nici nu a readministrat probele de la instanța de fond.

Numai reclamanții au înțeles să administreze probe atât în fața instanței de fond, cât și în apel în primul ciclu procesual și în rejudecare, în timp ce pârâta nu a administrat nicio probă, în nicio fază procesuală. Pârâta a invocat în apel un caracter disproporționat al despăgubirilor morale acordate și a solicitat diminuarea acestora, însă nu a administrat nicio probă în sprijinul susținerilor sale.

Instanța de apel nu a motivat soluția în drept, raportat la normele legale aplicabile, așa cum a stabilit instanța supremă.

Din modul de redactare a hotărârii nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, întrucât considerentele deciziei nu cuprind nicio referire la textele de lege incidente în speță.

În mod nelegal instanța de apel a dispus actualizarea despăgubirilor cu titlu de daune morale de la data pronunțării sentinței raportat la faptul că data producerii riscului asigurat reprezenta momentul care a generat un prejudiciu în dauna reclamanților.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

În acest context, soluția instanței de casare cu trimitere, de a-i obliga pe intimații-reclamanți căzuți în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată incluzând taxele judiciare de timbru achitate de către apelanta-pârâtă, nu contravine celor statuate anterior în etapa recursului. Pronunțând această soluție, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, critica formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru a fi incident art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, este necesar ca instanța de recurs să arate în concret, iar nu doar generic, ce mijloace de probă se impune a fi administrate cu ocazia rejudecării cauzei. Or, afirmația din considerentele deciziei nr. 1067/2015, în sensul că „se impune completarea probatoriului în vederea unei interpretări judicioase și coroborate a întregului material probator administrat în raport de normele legale incidente” nu poate fi considerată generatoare de vreo obligație particulară, în materia probațiunii, pentru instanța de trimitere.

Pe de altă parte, la termenul din 12 noiembrie 2015 instanța a pus în discuția părților indicarea probelor pe care acestea înțeleg să le administreze în cauză, tocmai în respectarea considerentelor deciziei de casare, iar la termenul din 10 decembrie 2015 s-a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri.

Împrejurarea că soluția pronunțată în urma administrării acestor înscrisuri nu a fost în sensul solicitat de către reclamanți nu înseamnă că au fost nesocotite prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, critica formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Repararea bănească a daunelor morale are drept temei de drept tot prevederile art. 998-999 C. civ., care permit acordarea de despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin faptă proprie, odată ce este constatată culpa făptuitorului.

Instanța de apel a apreciat în mod corect că, întrucât despăgubirile pentru daunele morale sunt acordate nu potrivit unor criterii legale, ci potrivit aprecierii instanței, dreptul la plata dobânzii pentru sumele reprezentând daune morale se naște la data la care se pronunță instanța, iar nu de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ca în cazul dobânzii la sumele reprezentând daune materiale.

În consecință, aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 82 din 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2016.