ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1588/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 15 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Arad, secția

a II-a civilă, sub nr. x/108/2015 reclamanții A. și B. (în

calitate de părinți ai defunctei C.), D. (în calitate de bunică

maternă a defunctei C.), E. și F. (în calitate de bunici paterni ai

defunctei C.) au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, 1357,

1358, 1365, 1376-1377, 1381, 1385, 1386, 1390-1392 C. civ., Legea nr. 136/1995

modificată, Normele RCA aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 6 C.E.D.O.,

în contradictoriu cu pârâtele G. SA, H. SA, precum și cu

intervenienții forțați I., J., obligarea pârâtelor G. SA și

H. SA să plătească cu titlu de daune morale, în cote egale (de

50% fiecare), sau proporțional cu cota de vinovăție a

fiecărui intervenient forțat în producerea accidentului de

circulație soldat cu decesul victimei C., părinților victimei,

reclamanților A. și B., suma de 500.000 lei pentru fiecare

părinte, bunicilor victimei, adică reclamanților D., E. și F.,

câte 50.000 lei pentru fiecare bunic, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința nr. 806 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Arad, secția a

II-a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta G. SA

să le plătească reclamanților A. și B.

(părinții defunctei) suma de 50.000 lei fiecăruia reprezentând

daune morale, iar reclamanților D., E. și F. (bunicii defunctei) suma

de câte 10.000 lei pentru fiecare reclamant reprezentând daune morale; a

obligat pârâta H. SA să le plătească reclamanților A., B.

(părinții defunctei) suma de 50.000 lei fiecăruia reprezentând

daune morale, iar reclamanților D., E. și F. (bunicii defunctei) suma

de câte 10.000 lei pentru fiecare reclamant reprezentând daune morale; a

obligat pârâtele G. SA și H. SA sa-i plătească fiecare

reclamantului E. suma de 1.193,33 lei cheltuieli de judecată

parțiale, reprezentând onorariu expertiză și onorariu de avocat

și câte 296,66 lei reclamantei A. cheltuieli de judecată

parțiale, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia

nr. 296/A din 14 aprilie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții

A., B., D., E. și F., pârâtele SC G. SA, SC H. SA.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanții B., E., F., arătând

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1376,

1377, 1380 C. civ. stabilind că intervenientul forțat I. are în

principal o răspundere delictuală pentru fapta proprie și nu o

răspundere pentru fapta lucrului, precum și dispozițiile art.

1380 C. civ., stabilind că victima C. are o culpă de 1/3 în producerea

accidentului soldat cu decesul său.

În

susținerea recursului, reclamanții au arătat în esență

că, referitor la răspunderea civilă a lui I., șoferul

autoturismului marca x, prima instanță a reținut în sarcina

acestuia doar o culpă pentru fapta proprie, deși ar fi trebuit

reținută în principal, în temeiul art. 1376 C. civ., culpa pentru

fapta lucrului, ca răspundere obiectivă care primează asupra

celei subiective, absorbind-o în totalitate.

În

cauză, I. are și o răspundere pentru fapta proprie, întrucât a

pus în circulație un autoturism cu grave probleme tehnice, pe care nu

putea să nu le fi știut, motorul autoturismului fiind deosebit de

uzat datorită unei folosințe îndelungate, culpă pe care

instanța trebuia să o analizeze, dar apoi să stabilească

și culpa obiectivă pentru fapta lucrului și să o

aleagă pe cea mai caracterizată, adică pe cea obiectivă.

Răspunderea pentru fapta lucrului nu se întemeiază pe ideea de

culpă a paznicului juridic al lucrului, ci este o răspundere

obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru viciile lucrului,

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la data de 13

septembrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în

principiu a recursului.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

La data de 10

iulie 2017 (plic) intimatul-intervenient I., în termen legal, a formulat

întâmpinare, comunicată celorlalte părți la data de 20 iulie

2017, termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare expirând la

data de 31 iulie 2017.

Intimatul-intervenient

a solicitat respingerea căii de atac, anularea întregului proces și

rejudecarea, arătând că în cauza soluționată de către

organele de poliție care au cercetat evenimentul rutier a avut doar

calitatea de martor.

Referitor la

starea de uzură a autoturismului implicat în accident, intimatul a

arătat că acesta se afla în stare bună de funcționare,

fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru siguranța

circulației pe drumurile publice.

La data de 27

iulie 2017, în termen legal, recurenții-reclamanți B., E. și F.

au formulat răspuns la întâmpinare, arătând că

apărările intimatului-intervenient privind anularea procesului,

rejudecarea și retragerea sumelor de bani acordate reclamanților sunt

inadmisibile, iar susținerile acestuia privind o pretinsă

greșită reținere a stării de fapt nu pot fi analizate pe

calea recursului.

La data de 1

august 2017 (plic), în termen legal, intimata-pârâtă SC H. SA

București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului,

despre care a arătat că nu aduce nici un element de noutate în

economia cauzei, fiind o reiterare a motivelor de apel asupra cărora

instanța de judecată deja s-a pronunțat, calea de atac nefiind

încadrată în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

La data de 2

august 2017 (plic), în termen legal, intimatele-reclamante A. și D., au

formulat întâmpinare și recurs provocat, comunicate celorlalte

părți la data de 21 august 2017.

Prin cererea

de recurs provocat, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au arătat că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de

drept material ce reglementează culpa în ceea ce o privește pe

victima C., raportat la dispozițiile art. 16 alin. (3), art. 1358, 1367,

1371 C. civ. și la dispozițiile art. 72 alin. (3) și (4) din O.U.G.

nr. 195/2002, reținând o culpă de 1/3 în sarcina acesteia și

reducând daunele morale acordate rudelor.

În ceea ce

privește vinovăția victimei s-a reținut că aceasta nu

a respectat dispozițiile art. 72 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr.

195/2002 privind modalitatea în care pietonii trebuie să se angajeze în

traversarea drumului public.

Raportul de

admisibilitate a fost comunicat la data de 20 septembrie 2017

intimatelor-reciamante A., D., intimatei-pârâte H. SA,

intimaților-intervenienți I., J., termenul de formulare a punctelor

de vedere expirând la data de 2 octombrie 2017.

La data de 21

septembrie 2017 raportul de admisibilitate a fost comunicat intimatei-pârâte G.

SA, recurenților-reclamanți B., E., F., termenul de formulare a

punctelor de vedere expirând la data de 3 octombrie 2017.

La data de 29

septembrie 2017, în termen legal, recurenții-reclamanți B., E.

și F. au formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate prin care

au arătat că recursul este admisibil întrucât valoarea cauzei

depășește suma de 1.000.000 lei, respectiv pretențiile

fiecărui reclamant se cumulează, deoarece în situațiile în care

raporturile juridice dintre reclamanți și pârât sau mai mulți

pârâți derivă dintr-un titlu comun, au aceeași cauză ori o

cauză diferită, dar se află în strânsă legătură,

competența urmează a fi dedusă per a contrario

dispozițiilor alin. (1) din art. 100 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

au mai arătat că prezentul litigiu nu are ca obiect doar

cuantificarea judiciară a prejudiciului patrimonial și nepatrimonial,

ci are ca obiect principal stabilirea cotei de vinovăție a

fiecărui participant la producerea accidentului rutier în urma căruia

victima C. a decedat.

Sub acest

aspect, prin niciun act cu caracter jurisdicțional definitiv, care să

se bucure de autoritate de lucru judecat, nu a fost stabilită culpa

persoanelor vinovate de decesul victimei C., sens în care trebuie

stabilită cota de vinovăție a fiecărei persoane Ia

producerea accidentului.

Această

cotă a vinovăției nu poate fi stabilită prin 5 litigii

diferite, așa cum eronat se susține în raportul de admisibilitate,

întrucât există un singur fapt juridic ilicit generator de prejudicii.

Culpa

producerii faptului juridic ilicit trebuie stabilită într-un singur

litigiu, neputând fi închipuită existența concomitentă a 5 litigii

diferite, cu 5 probatorii diferite și cu 5 soluții posibil diferite

asupra culpei fiecărei părți în producerea accidentului rutier.

S-a acordat

termen pentru judecarea recursului la data de 18 octombrie 2017, în temeiul

art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Așa cum

s-a reținut în raportul de admisibilitate, potrivit dispozițiilor

inițiale ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ. în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31. decembrie 2015 nu sunt supuse

recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art.

94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

republicată, în cele privind navigația civilă și

activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări

sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor

cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Aplicarea

acestei norme a fost prorogată succesiv, ultima dată până la 1

ianuarie 2019, prin art. unic alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2015 precum și

prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene

prevăzute de Legea nr. 2/2013.

Textul legal

menționat a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, în ceea ce privește sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv”, despre care s-a reținut că „legiuitorul nu are

îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție

de valoarea pretenției dedusă judecății, accesul la calea

de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație

diferită, fără a avea o justificare obiectivă și

rezonabilă”.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că „(...) de la data

publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României urmează

a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul

că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după

publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile

evaluabile în hani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei,

prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr.

2/2013.”

Având în

vedere că decizia Curții de Apel Timișoara este

pronunțată anterior publicării deciziei de

neconstituționalitate evocată mai sus, aceasta nefiind

incidență cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile

a fi exercitate în speță se va stabili potrivit art. XVIII alin. (2)

din Legea nr. 2/2013, astfel cum era în vigoare înainte de a fi declarat

neconstituțional, și anume cu luarea în considerare a faptului

că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în

valoare de până la 3.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

Se

reține, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor G. SA și H. SA să

plătească cu titlu de daune morale, în cote egale (de 50% fiecare),

sau proporțional cu cota de vinovăție a fiecărui

intervenient forțat în producerea accidentului de circulație soldat

cu decesul victimei C., părinților victimei, reclamanților A.

și B., suma de 500.000 lei pentru fiecare părinte, bunicilor

victimei, adică reclamanților D., E. și F., câte 50.000 lei

pentru fiecare bunic, cu cheltuieli de judecată.

Cuantumul

acestor pretenții se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situație față de care decizia

nr. 296/A/14.04.2017 a Curții de Apel Timișoara nu poate fi

supusă căii extraordinare de atac a recursului.

În cauză

vor fi avute în vedere dispozițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ.

conform căruia „Dacă mai mulți reclamanți, prin

aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții

proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte

și neaflate într-o legătură care să facă necesară

judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu

observarea valorii sau, după caz, a naturii ori a obiectului fiecărei

pretenții în parte”.

Din

interpretarea textului legat anterior citat rezultă că în

situația în care mai mulți reclamanți formulează o

singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât,

în baza unor raporturi juridice distincte, stabilirea Instanței competente

nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor

pretențiilor, astfel cum în mod greșit susțin

recurenții-reci amanți în punctul de vedere la raportul de

admisibilitate, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în

parte.

Împrejurarea

că reclamanții, în virtutea dispozițiilor care

reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară

și a principiului disponibilității procesului civil, au ales

să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul

căreia fiecare a formulat pretenții proprii față de

pârâți, nu justifică, în mod legal, totalizarea valorii

pretențiilor lor.

În concret,

referitor la situația dedusă judecății în prezentul

litigiu, se solicită acordarea a câte 500.000 lei pentru fiecare

părinte și câte 50.000 lei pentru fiecare bunic, pretenții care,

potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. mai sus

enunțate, nu se vor cumula, ci vor fi avute în vedere individual, sens în

care pragul valoric impus de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea

nr. 2/2013 nu este atins pentru a atrage competența materială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Susținerile

formulate de către recurenții-reclamanți B., E., F. în cadrul

punctului de vedere la raportul de admisibilitate vizează chestiuni legate

de interpretarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. în

aprecierea asupra admisibilității prezentului recurs.

Contrar

acestor susțineri, în cauză dispozițiile art. 100 alin. (1) C.

proc. civ. nu justifică o interpretare per a contrario, iar

reclamanții nu se află într-o situație de coparticipare

procesuală activă obligatorie, fiecare dintre aceștia având

posibilitatea de a se adresa instanței în mod separat, pentru acordarea de

despăgubiri ca urmare a faptei ilicite ce reprezintă cauza

juridică a pretențiilor lor.

Faptul

că același eveniment (accidentul de circulație) a reprezentat

cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în judecată [legătura

între raporturile juridice care justifică judecata împreună în sensul

art. 100 alin. (1) C. proc. civ.], nu poate determina valoarea obiectului dedus

judecății prin însumarea tuturor pretențiilor

reclamanților, întrucât raportul juridic dintre fiecare reclamant în parte

și pârâte este distinct, iar solicitarea de acordarea a

despăgubirilor morale se întemeiază pe legătura de rudenie pe

care fiecare dintre reclamanți a avut-o cu victima accidentului.

De asemenea,

împrejurarea, susținută prin punctul de vedere la raport, conform

căreia determinarea cuantumului despăgubirilor presupunea și

stabilirea culpei intervenienților forțați, nu justifică

decât legătura juridică la care face referire art. 100 alin. (1) C.

proc. civ., pentru judecarea împreună a cererilor, iar nu coparticiparea

procesuală activă obligatorie și cumulul pretențiilor.

Și în

ipoteza în care intervenienții forțați ar fi fost chemați

în judecată separat, stabilirea culpei acestora era posibilă,

modalitatea în care se dezlega jurisdicțional acest aspect urmând să

fie avută în vedere apoi, prin prisma efectelor autorității de

lucru judecat și a dispozițiilor art. 430 C. civ.

În concluzie,

întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe

dispozițiile art, 1349, 1357, 1358, 1365, 1376-3377, 1381, 1385, 1386,

1390-1392 C. civ., Legea nr. 136/1995 modificată, Normele RCA aprobate

prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 6 C.E.D.O. și vizează acordarea

unor despăgubiri al căror cuantum nu depășește pragul

de 1.000.000 lei prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013,

rezultă că recursurile declarate împotriva deciziei nr. 296/A din 14

aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara sunt inadmisibile,

situație față de care criticile deduse judecății prin

intermediul unei căi de atac care nu este prevăzută de lege nu

pot fi avute în vedere.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate

de reclamanții B., E., F. și de reclamantele A., D. împotriva

deciziei nr. 296/A din 14 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții B., E., F., toți

cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat K. și L., cu sediul în

Arad, jud. Arad, și de reclamantele A., D., având același domiciliu

procesual ales, împotriva deciziei nr. 296/A din 14 aprilie 2017 a Curții

de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu

intirnata-pârâtă G. SA, cu sediul în Voluntari, jud. Ilfov,

intimata-pârâtă H. SA, cu sediul în București, sector 2, intimatul-intervenient

I., cu domiciliul în Sebiș, jud. Arad, intimatul-intervenient J., cu

domiciliul în Cărand, jud. Arad.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.