ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2017

Decizia nr. 1588/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, sub nr. x/108/2015 reclamanții A. și B. (în calitate de părinți ai defunctei C.), D. (în calitate de bunică maternă a defunctei C.), E. și F. (în calitate de bunici paterni ai defunctei C.) au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, 1357, 1358, 1365, 1376-1377, 1381, 1385, 1386, 1390-1392 C. civ., Legea nr. 136/1995 modificată, Normele RCA aprobate prin Ordinul C.S.A.

nr. 14/2011, art. 6 C.E.D.O., în contradictoriu cu pârâtele G. SA, H. SA, precum și cu intervenienții forțați I., J., obligarea pârâtelor G. SA și H. SA să plătească cu titlu de daune morale, în cote egale (de 50% fiecare), sau proporțional cu cota de vinovăție a fiecărui intervenient forțat în producerea accidentului de circulație soldat cu decesul victimei C., părinților victimei, reclamanților A. și B., suma de 500.000 lei pentru fiecare părinte, bunicilor victimei, adică reclamanților D., E. și F., câte 50.000 lei pentru fiecare bunic, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 806 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta G. SA să le plătească reclamanților A. și B. (părinții defunctei) suma de 50.000 lei fiecăruia reprezentând daune morale, iar reclamanților D., E. și F. (bunicii defunctei) suma de câte 10.000 lei pentru fiecare reclamant reprezentând daune morale; a obligat pârâta H. SA să le plătească reclamanților A., B. (părinții defunctei) suma de 50.000 lei fiecăruia reprezentând daune morale, iar reclamanților D., E. și F. (bunicii defunctei) suma de câte 10.000 lei pentru fiecare reclamant reprezentând daune morale; a obligat pârâtele G. SA și H. SA sa-i plătească fiecare reclamantului E. suma de 1.193,33 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu expertiză și onorariu de avocat și câte 296,66 lei reclamantei A. cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 296/A din 14 aprilie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A., B., D., E. și F., pârâtele SC G. SA, SC H. SA. Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reclamanții B., E., F., arătând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1376, 1377, 1380 C. civ. stabilind că intervenientul forțat I. are în principal o răspundere delictuală pentru fapta proprie și nu o răspundere pentru fapta lucrului, precum și dispozițiile art. 1380 C. civ., stabilind că victima C. are o culpă de 1/3 în producerea accidentului soldat cu decesul său.

În susținerea recursului, reclamanții au arătat în esență că, referitor la răspunderea civilă a lui I., șoferul autoturismului marca x, prima instanță a reținut în sarcina acestuia doar o culpă pentru fapta proprie, deși ar fi trebuit reținută în principal, în temeiul art. 1376 C. civ., culpa pentru fapta lucrului, ca răspundere obiectivă care primează asupra celei subiective, absorbind-o în totalitate. În cauză, I. are și o răspundere pentru fapta proprie, întrucât a pus în circulație un autoturism cu grave probleme tehnice, pe care nu putea să nu le fi știut, motorul autoturismului fiind deosebit de uzat datorită unei folosințe îndelungate, culpă pe care instanța trebuia să o analizeze, dar apoi să stabilească și culpa obiectivă pentru fapta lucrului și să o aleagă pe cea mai caracterizată, adică pe cea obiectivă.

Răspunderea pentru fapta lucrului nu se întemeiază pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului, ci este o răspundere obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru viciile lucrului, Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la data de 13 septembrie 2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 10 iulie 2017 (plic) intimatul-intervenient I., în termen legal, a formulat întâmpinare, comunicată celorlalte părți la data de 20 iulie 2017, termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare expirând la data de 31 iulie 2017. Intimatul-intervenient a solicitat respingerea căii de atac, anularea întregului proces și rejudecarea, arătând că în cauza soluționată de către organele de poliție care au cercetat evenimentul rutier a avut doar calitatea de martor. Referitor la starea de uzură a autoturismului implicat în accident, intimatul a arătat că acesta se afla în stare bună de funcționare, fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru siguranța circulației pe drumurile publice.

La data de 27 iulie 2017, în termen legal, recurenții-reclamanți B., E. și F. au formulat răspuns la întâmpinare, arătând că apărările intimatului-intervenient privind anularea procesului, rejudecarea și retragerea sumelor de bani acordate reclamanților sunt inadmisibile, iar susținerile acestuia privind o pretinsă greșită reținere a stării de fapt nu pot fi analizate pe calea recursului. La data de 1 august 2017 (plic), în termen legal, intimata-pârâtă SC H. SA București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, despre care a arătat că nu aduce nici un element de noutate în economia cauzei, fiind o reiterare a motivelor de apel asupra cărora instanța de judecată deja s-a pronunțat, calea de atac nefiind încadrată în dispozițiile art. 488 C. proc.

civ. La data de 2 august 2017 (plic), în termen legal, intimatele-reclamante A. și D., au formulat întâmpinare și recurs provocat, comunicate celorlalte părți la data de 21 august 2017. Prin cererea de recurs provocat, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce reglementează culpa în ceea ce o privește pe victima C., raportat la dispozițiile art. 16 alin. (3), art. 1358, 1367, 1371 C. civ. și la dispozițiile art. 72 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 195/2002, reținând o culpă de 1/3 în sarcina acesteia și reducând daunele morale acordate rudelor. În ceea ce privește vinovăția victimei s-a reținut că aceasta nu a respectat dispozițiile art. 72 alin. (3) și (4) din O.U.G.

nr. 195/2002 privind modalitatea în care pietonii trebuie să se angajeze în traversarea drumului public.

Raportul de admisibilitate a fost comunicat la data de 20 septembrie 2017 intimatelor-reciamante A., D., intimatei-pârâte H. SA, intimaților-intervenienți I., J., termenul de formulare a punctelor de vedere expirând la data de 2 octombrie 2017. La data de 21 septembrie 2017 raportul de admisibilitate a fost comunicat intimatei-pârâte G. SA, recurenților-reclamanți B., E., F., termenul de formulare a punctelor de vedere expirând la data de 3 octombrie 2017. La data de 29 septembrie 2017, în termen legal, recurenții-reclamanți B., E. și F. au formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate prin care au arătat că recursul este admisibil întrucât valoarea cauzei depășește suma de 1.000.000 lei, respectiv pretențiile fiecărui reclamant se cumulează, deoarece în situațiile în care raporturile juridice dintre reclamanți și pârât sau mai mulți pârâți derivă dintr-un titlu comun, au aceeași cauză ori o cauză diferită, dar se află în strânsă legătură, competența urmează a fi dedusă per a contrario dispozițiilor alin. (1) din art. 100 C. proc.

civ. Recurenții-reclamanți au mai arătat că prezentul litigiu nu are ca obiect doar cuantificarea judiciară a prejudiciului patrimonial și nepatrimonial, ci are ca obiect principal stabilirea cotei de vinovăție a fiecărui participant la producerea accidentului rutier în urma căruia victima C. a decedat. Sub acest aspect, prin niciun act cu caracter jurisdicțional definitiv, care să se bucure de autoritate de lucru judecat, nu a fost stabilită culpa persoanelor vinovate de decesul victimei C., sens în care trebuie stabilită cota de vinovăție a fiecărei persoane Ia producerea accidentului. Această cotă a vinovăției nu poate fi stabilită prin 5 litigii diferite, așa cum eronat se susține în raportul de admisibilitate, întrucât există un singur fapt juridic ilicit generator de prejudicii.

Culpa producerii faptului juridic ilicit trebuie stabilită într-un singur litigiu, neputând fi închipuită existența concomitentă a 5 litigii diferite, cu 5 probatorii diferite și cu 5 soluții posibil diferite asupra culpei fiecărei părți în producerea accidentului rutier. S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 18 octombrie 2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Așa cum s-a reținut în raportul de admisibilitate, potrivit dispozițiilor inițiale ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31. decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. Aplicarea acestei norme a fost prorogată succesiv, ultima dată până la 1 ianuarie 2019, prin art. unic alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2015 precum și prin art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013. Textul legal menționat a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, în ceea ce privește sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, despre care s-a reținut că „legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției dedusă judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă”.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că „(...) de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în hani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.” Având în vedere că decizia Curții de Apel Timișoara este pronunțată anterior publicării deciziei de neconstituționalitate evocată mai sus, aceasta nefiind incidență cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speță se va stabili potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum era în vigoare înainte de a fi declarat neconstituțional, și anume cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 3.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

Se reține, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor G. SA și H. SA să plătească cu titlu de daune morale, în cote egale (de 50% fiecare), sau proporțional cu cota de vinovăție a fiecărui intervenient forțat în producerea accidentului de circulație soldat cu decesul victimei C., părinților victimei, reclamanților A. și B., suma de 500.000 lei pentru fiecare părinte, bunicilor victimei, adică reclamanților D., E. și F., câte 50.000 lei pentru fiecare bunic, cu cheltuieli de judecată. Cuantumul acestor pretenții se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situație față de care decizia nr. 296/A/14.04.2017 a Curții de Apel Timișoara nu poate fi supusă căii extraordinare de atac a recursului.

În cauză vor fi avute în vedere dispozițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia „Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori a obiectului fiecărei pretenții în parte”. Din interpretarea textului legat anterior citat rezultă că în situația în care mai mulți reclamanți formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, stabilirea Instanței competente nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor, astfel cum în mod greșit susțin recurenții-reci amanți în punctul de vedere la raportul de admisibilitate, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.

Împrejurarea că reclamanții, în virtutea dispozițiilor care reglementează coparticiparea procesuală activă voluntară și a principiului disponibilității procesului civil, au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a formulat pretenții proprii față de pârâți, nu justifică, în mod legal, totalizarea valorii pretențiilor lor. În concret, referitor la situația dedusă judecății în prezentul litigiu, se solicită acordarea a câte 500.000 lei pentru fiecare părinte și câte 50.000 lei pentru fiecare bunic, pretenții care, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. mai sus enunțate, nu se vor cumula, ci vor fi avute în vedere individual, sens în care pragul valoric impus de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu este atins pentru a atrage competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susținerile formulate de către recurenții-reclamanți B., E., F. în cadrul punctului de vedere la raportul de admisibilitate vizează chestiuni legate de interpretarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ. în aprecierea asupra admisibilității prezentului recurs. Contrar acestor susțineri, în cauză dispozițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ. nu justifică o interpretare per a contrario, iar reclamanții nu se află într-o situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare dintre aceștia având posibilitatea de a se adresa instanței în mod separat, pentru acordarea de despăgubiri ca urmare a faptei ilicite ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor lor. Faptul că același eveniment (accidentul de circulație) a reprezentat cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în judecată [legătura între raporturile juridice care justifică judecata împreună în sensul art. 100 alin. (1) C. proc.

civ.], nu poate determina valoarea obiectului dedus judecății prin însumarea tuturor pretențiilor reclamanților, întrucât raportul juridic dintre fiecare reclamant în parte și pârâte este distinct, iar solicitarea de acordarea a despăgubirilor morale se întemeiază pe legătura de rudenie pe care fiecare dintre reclamanți a avut-o cu victima accidentului. De asemenea, împrejurarea, susținută prin punctul de vedere la raport, conform căreia determinarea cuantumului despăgubirilor presupunea și stabilirea culpei intervenienților forțați, nu justifică decât legătura juridică la care face referire art. 100 alin. (1) C. proc. civ., pentru judecarea împreună a cererilor, iar nu coparticiparea procesuală activă obligatorie și cumulul pretențiilor.

Și în ipoteza în care intervenienții forțați ar fi fost chemați în judecată separat, stabilirea culpei acestora era posibilă, modalitatea în care se dezlega jurisdicțional acest aspect urmând să fie avută în vedere apoi, prin prisma efectelor autorității de lucru judecat și a dispozițiilor art. 430 C. civ. În concluzie, întrucât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art, 1349, 1357, 1358, 1365, 1376-3377, 1381, 1385, 1386, 1390-1392 C. civ., Legea nr. 136/1995 modificată, Normele RCA aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 6 C.E.D.O.

și vizează acordarea unor despăgubiri al căror cuantum nu depășește pragul de 1.000.000 lei prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că recursurile declarate împotriva deciziei nr. 296/A din 14 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara sunt inadmisibile, situație față de care criticile deduse judecății prin intermediul unei căi de atac care nu este prevăzută de lege nu pot fi avute în vedere. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții B., E., F. și de reclamantele A., D. împotriva deciziei nr. 296/A din 14 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții B., E., F., toți cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat K. și L., cu sediul în Arad, jud. Arad, și de reclamantele A., D., având același domiciliu procesual ales, împotriva deciziei nr. 296/A din 14 aprilie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intirnata-pârâtă G. SA, cu sediul în Voluntari, jud. Ilfov, intimata-pârâtă H. SA, cu sediul în București, sector 2, intimatul-intervenient I., cu domiciliul în Sebiș, jud. Arad, intimatul-intervenient J., cu domiciliul în Cărand, jud. Arad. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.