Decizia nr. 3944/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire împotriva deciziei nr. 232/2011 a Curții de Apel București

Decizia supusă revizuirii Prin decizia nr. 232 din 4 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 544 din 17.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/CA/3/2009, modificând sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că problema dedusă judecății vizează aspectul dacă sunt incidente prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Astfel, s-a apreciat că persoanele care au fost despăgubite anterior pentru bunurile abandonate în Cadrilater nu intră sub incidența legii reparatorii, iar persoanele despăgubite parțial beneficiază de compensațiile bănești oferite de această lege în măsura rămasă neacoperită de despăgubirea anterioară. În cazul reclamantului, autorul acestuia, numitul B., a încheiat la data de 13.11.1947, cu Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Oficiul Național al Colonizărilor, contractul de vânzare cumpărare în baza Legii asupra colonizării nr. 1430/1940, publicată în M. Of. nr. 98/25.04.1940 Statul Român, în calitate de vânzător, a vândut autorului reclamantului, numitul B., următoarele bunuri imobile din Fondul imobiliar al recolonizării: - 5 ha teren situat în comuna Cogealac, jud. Constanța; - jumătate dintr-un imobil compus dintr-o construcție cu opt camere și dependințe și curte în suprafață de 2.800 mp; - un teren loc. de casă în suprafață de 2.450 mp, prețul fiind stabilit plătibil în rate anuale egale, fără dobândă. Cu privire la parte din terenul acordat, succesorilor numitului B., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Titlul de proprietate nr. 52397/1993, Potrivit pct. 2 din contractul de vânzare cumpărare, prețul bunurilor imobile vândute s-a stabilit conform art. 3 din Legea nr. 715/1946, publicată în M. Of. nr. 207/07.09.1946. Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a fost adoptat Decretul nr. 553/1953 pentru anularea sumelor datorate de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud și reașezați în alte părți, reprezentând prețul terenurilor și construcțiilor ce li s-au atribuit pe bază de contracte. În cauză, reclamantul nu a făcut niciun moment dovada plății integrale prețului imobilelor cumpărate. Or, cât timp dovada faptelor negative determinate (nu a plătit) se face prin dovedirea de către partea adversă a faptelor pozitive contrare, incumbă reclamantului sarcina probei plății integrale a ratelor. Nu există niciun temei legal pentru a se reține o prezumție de plată integrală a prețului, chiar dacă s-ar aprecia asupra caracterului oneros al dobândirii, totuși plata doar a două rate (două chitanțe de plată aferente doar pentru doi ani - 1950,1951) din totalul eșalonat pe intervalul a 10 ani, denotă achitarea efectivă a unui preț derizoriu pentru ansamblul imobilelor de anvergură dobândite, ceea ce echivalează practic cu dobândirea lor cu titlu de despăgubire sau compensare pentru bunurile abandonate în Bulgaria. Prin urmare, instanța a apreciat că este relevantă nu atât natura oneroasă inițială a contractului, Legea nr. 9/1998 neoperând cu acest termen, ci dacă autorul reclamantului a fost despăgubit pentru bunurile abandonate în Bulgaria, folosul final obținut de acesta; or și cumpărarea (inițial) de la stat, la un preț stabilit, cu plata în rate pe 10 ani, fără dobândă, preț la care ulterior Statul Român a renunțat în proproție de aproape 80%, constituie o compensare pentru bunurile abandonate. Totodată, a reținut că nu poate fi primită apărarea reclamantului în sensul că Decretul nr. 553/1953 nu s-ar fi aplicat autorului său, întrucât autorul a fost colonizat din Caliacra, zonă care se subsumează Dobrogei de Sud, la care se referă Decretul menționat, iar faptul că acest Decret nu a fost publicat în M. Of. al României nu are relevanță. Instanța de recurs a reținut astfel că în temeiul atribuirii respectivului imobil, obiect al contractului menționat, autorul reclamantului a renunțat în mod expres la orice pretenție pentru prejudiciul cauzat ca urmare a colonizării (pct. 14 din contract), incluzând așadar, dreptul la despăgubiri solicitate prin prezenta acțiune. În concluzie, instanța de recurs a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la beneficiul Legii nr. 9/1998, autorul său fiind despăgubit anterior, pentru bunurile abandonate în Bulgaria, apreciind că nu sunt întemeiate nici celelalte critici aduse sentinței atacate.

Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii Împotriva acestei hotărâri, recurentul A. a formulat cerere de revizuire, invocând dispozițiile art. 322 pct. 1 și 7 din C. proc. civ. de la 1865. 2.1. În motivarea căii de atac, revizuentul a susținut că sunt contradicții clare în dispozitivul deciziei atacate, dat fiind faptul că au fost admise ambele recursuri, atât al recurentei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cât și al recurentului-reclamant A., fiind incident astfel motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. 2.2. Referitor la cel de-al doilea motiv invocat, prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., potrivit revizuentului, decizia Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nr. 232 din 4 februarie 2011 este potrivnică sentinței civile nr. 544 din 17.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin raportare la încheierea din 16 ianaurie 2017, prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei supuse revizuirii, ca neîntemeiată.

Apărarea intimatei Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția tardivității, având în vedere depunerea cererii de revizuire peste termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) C. proc. civ., și excepția inadmisibilității acestei cereri, în raport cu prevederile art. 460 alin. (1) din același cod, întrucât împotriva deciziei nr. 232 din 4 februarie 2011, supusă revizuirii, a mai fost formulată o astfel de cale de atac, respinsă prin decizia civilă nr. 3174 din 02 septembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012.

Prin concluziile scrise formulate, revizuentul a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Considerentele Înaltei Curți Potrivit dispozițiilor art. 323 C. proc. civ.: " (1) Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere. (2) În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite, instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanței care a dat prima hotărâre." Ca urmare, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., întemeiată pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. este de competența Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca instanță care a pronunțat decizia nr. 232 din 4 februarie 2011, a cărei retractare se solicită, sens în care va fi disjunsă și declinată în favoarea acesteia. Referitor la cererea de revizuire întemeiateă pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este tardiv formulată. Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 teza finală C. proc. civ., termenul de revizuire a unei hotărâri judecătorești este de o lună, care se va socoti - în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 alin. (2), respectiv când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs - de la pronunțarea ultimei hotărâri. În cauză, se constată că decizia atacată a fost pronunțată la data de 4 februarie 2011, iar revizuenta a formulat cererea de revizuire la data de 14 iulie 2017, depășindu-se astfel cu mult termenul legal de o lună de la pronunțarea ultimei hotărâri, respectiv a deciziei a cărei revizuire se solicită. În temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Cum cererea de revizuire nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar revizuentul nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, printr-o împrejurare mai presus de voința sa, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor legale sancționatorii sus menționate. Referitor la susținerea părții, în sensul că termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. curge în raport de Încheierea din 16 ianaurie 2017, prin care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei supuse revizuirii, se apreciază că aceasta nu poate fi avută în vedere față de prevederile art. 322 din același cod, din care rezultă hotărârile ce pot forma obiect al revizuirii. Cu toate acestea, chiar și în raport cu încheierea respectivă (pronunțată la data de 16.01.2017) cererea este tardiv formulată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru aceste considerente, Înalta Curte va dispune disjungerea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și va declina competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Totodată, potrivit art. 324 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca tardiv formulată.