ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 822/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la data de 24.02.2022, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtelor Instituția Prefectului Municipiului București – Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la stabilirea despăgubirilor prin emiterea unei decizii pentru diferența de proprietate, respectiv: 31,94 teren arabil ha teren loc de casa, 2000 mp plantație de salcâm și 200 pomi fructiferi; să se fixeze un termen în care să fie obligate pârâtele să emită decizia solicitată, respectiv 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea pârâtelor la plata către reclamantă de penalități de întârziere în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la expirarea termenului ce se va dispune pentru emitere și până la emiterea actului administrativ.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1722/11.11.2022, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 826A din 6 iunie 2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În susținerea cererii, după prezentarea situației de fapt, reclamanta arată că, în speța, instanța de fond și instanța de apel nu s-au pronunțat în niciun fel asupra apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acțiunii, decât în sensul în care aceasta ar fi tardiv introdusă, ca urmare a depunerii cererii de despăgubiri peste termenul stabilit de legiuitor, respectiv 28.01.2008. Lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei duce la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și curtea de apel au preferat să acuze pe recurentă, fără a argumenta de ce au fost înlăturate susținerile acesteia, practic nici nu s-a pronunțat cu privire la acestea, dar fără să meargă la esența solicitării și consecințelor invocate de reclamantă, care a arătat încălcarea unor norme de drept, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cauze. Or, nemotivând în fapt și în drept înlăturarea apărărilor formulate de recurentă și motivându-și soluția dată prin hotărârea recurată doar pe aspecte privind nediligența acesteia, privind faptul că nu a fost depusă în termen cererea privind diferența de bunuri îndrituite despăgubirilor, nu face decât să se încalce prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, susține că, prin modificările aduse prin Legea nr. 403/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 Septembrie 1940, trebuia avut în vedere faptul că autorul reclamantei, B, a abandonat în Cadrilater o suprafață mult mai mare decât cea pentru care s-au acordat despăgubiri, ceea ce o îndreptățește pe recurentă să solicite să fie acordate despăgubiri pentru diferența de 31,94 ha teren arabil, 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantație de salcâm și 200 pomi fructiferi, casele, grajdurile și satele existente în satul (...), Comuna Arman, județul Caliacra, care au aparținut acestuia, dar și pe considerentul că, prin modificarea art. 2 din Legea nr. 9/1998, trebuiau acordate despăgubiri pentru bunurile compuse din 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantație de salcâm și 200 pomi fructiferi, casele, grajdurile și satele existente în satul (...), Comuna Arman, județul Caliacra. Arată faptul că tatăl reclamantei, B a deținut o suprafață de 91,940 ha teren arabil, fiind împroprietărit cu 10 ha, iar restul de 81,94 ha le-a achiziționat, așa cum rezultă din actele depuse. Având în vedere faptul că pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, deși a avut la îndemână toate înscrisurile de care avea nevoie, nu a acordat în integralitate despăgubirile la care era îndreptățită recurenta ca descendentă a autorului său B, consideră că, pe această cale, este necesară acordarea despăgubirilor pentru diferență. Or, instanța de apel își motivează decizia pe aspectele ce privesc autoritatea de lucru judecat, stabilită de instanța de fond, și pe tardivitatea depunerii cererii pentru suplimentul de despăgubiri, deși această cerere era depusă pentru integralitatea proprietății abandonate, anterior modificării prin Legea nr. 403/2006. Prin urmare, opinează că o diferență de aproximativ 2 luni între momentul publicării Legii nr. 403/2006, noiembrie 2006 în Monitorul Oficial, și data depunerii cererii, aprilie 2008, nu este de natură a decădea recurenta din dreptul său la despăgubiri, în condițiile în care prima cerere era completă cu privire la despăgubirile pe care le pretindea, ca urmare a abandonării averii în urma stării de război, făcând referire la prevederile art. 1-3 din Legea nr. 9/1998. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, obligarea pârâtelor la evaluarea și emiterea unei decizii care să stabilească despăgubirile ce urmează a fi acordate reclamantei pentru diferența de proprietate, respectiv 31,94 ha teren arabil, 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantație de salcâm și 200 pomi fructiferi.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 au depus fiecare la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., și, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspunsuri la întâmpinări, prin care a cerut înlăturarea apărărilor părților adverse și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Cu privire la excepția nulității recursului, invocată de către intimatele-pârâte prin întâmpinări, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care se invocă greșita reținere de către instanța de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, nemotivarea hotărârii și încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1-3 din Legea nr. 9/1998, prin prisma soluționării greșite a cererii formulate de reclamantă, cu privire la pretențiile privitoare la diferența de despăgubiri pentru suprafețele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă și 2000 mp plantație de salcâm și 200 de pomi fructiferi, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de către intimatele-pârâte prin întâmpinări. Având a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel asupra apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acțiunii, motivându-și hotărârea, greșit în opinia recurentei, doar pe aspectele ce privesc autoritatea de lucru judecat, stabilită de instanța de fond, și pe tardivitatea depunerii cererii pentru suplimentul de despăgubiri, deși această cerere era depusă pentru integralitatea proprietății abandonate, anterior modificării prin Legea nr. 403/2006. Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat. Astfel, în ceea ce privește cererea înregistrată sub nr. 10991/08.04.2008 (fila 201, volum II fond), prin care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru 200 pomi fructiferi, situați în curtea imobilului din com. Arman, jud. Caliacra, instanța de apel a reținut că, prin hotărârea nr. 4459/20.12.2012, emisă de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (fila 173 volum II fond), a fost respinsă cererea nr. 10991/08.04.2008, ca tardiv formulată. Această hotărâre a fost menținută prin decizia vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nr. 755/10.05.2013, prin care a fost respinsă contestația nr. 695/L9/31.01.2013, formulată de apelanta reclamantă (fila 163 volum II fond). Decizia nr. 755/10.05.2013 a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/3/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului București, care, prin sentința civilă nr. 987/10.02.2015, definitivă prin decizia civilă nr. 5697/23.11.2015 a Curții de Apel București (fila 143 volum II fond), a respins acțiunea formulată, reținându-se, în esență, că „respectiva cerere formulată de către doamna A, prin care solicita acordarea de despăgubiri bănești pentru 200 pomi fructiferi abandonați, a fost înregistrată la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 abia în data de 08.04.2008, cu depășirea acestui termen limită (potrivit prevederilor articolului unic din Legea nr. 348/2006, termenul pentru depunerea cererilor de solicitare a despăgubirilor prevăzut de Legea nr. 9/1998 a fost prelungit pentru o perioadă de 18 luni, respectiv până la data de 28 ianuarie 2008)”. De asemenea, în ceea ce privește pretențiile privitoare la diferența de despăgubiri pentru suprafețele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă și 2000 mp plantație de salcâm, instanța de apel a reținut că o astfel de solicitare a fost formulată și în dosarul nr. x/3/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal (fila 36 volum I fond), soluționată în sensul respingerii sale, prin sentința civilă nr. 7053/02.11.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1303/10.09.2020 a Curții de Apel București, prin care a fost respins recursul formulat de apelanta-reclamantă și menținută soluția primei instanțe. În acest litigiu, instanțele au reținut că două argumente principale au împiedicat constatarea caracterului întemeiat al pretențiilor privitoare la diferența de despăgubiri pentru suprafețele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă și 2000 mp plantație de salcâm: pe de o parte, faptul că împotriva hotărârii nr. 1896/28.11.2002 emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 în soluționarea cererii nr. 6370/1873 + 1873bis + 2428 + 2433/11.09.1998 nu a fost formulată o cale de atac, prin care să se reclame maniera insuficientă de soluționare a solicitării, în condițiile și termenele prevăzute de legislația specială, iar, pe de altă parte, faptul că, anterior datei de 29.01.2008, nu a mai fost formulată o cerere, față de care intimatele pârâte să fi manifestat refuz nejustificat de soluționare, cererea nr. 10991/08.04.2008 fiind confirmată de către instanța de judecată că a fost înregistrată cu depășirea termenului legal. În acest context, contrar criticilor recurentei-reclamante, se reține că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/3/2013 și în dosarul nr. x/3/2017, știut fiind că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunea litigioasă deja tranșată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni. În cauză, dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/3/2013 și în dosarul nr. x/3/2017, instanța de apel a reținut în mod corect că demersul reclamantei din prezenta cauză a primit anterior o dezlegare definitivă în controlul jurisdicțional, iar o reiterare a acestuia echivalează cu o încălcare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească bucurându-se de forță obligatorie, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., față de părțile litigante din prezenta cauză. În acest context, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanțele de fond nu s-au pronunțat în niciun fel asupra apărărilor formulate de către reclamantă cu privire la admisibilitatea acțiunii sale, din moment ce acestea erau oprite de efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., chestiunea temeiniciei demersurilor formulate de reclamantă fiind tranșată definitiv în litigiile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/3/2013 și a dosarului nr. x/3/2017. Reținând că instanța de apel a apreciat, în mod corect, relativ la puterea de lucru judecat în sens pozitiv, faptul că, în prezenta cauză, nu se mai poate statua într-o altă manieră decât cea expusă în litigiile anterioare, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Oricum, modalitatea de interpretare a probelor și aprecierea dată acestora de către instanța de apel nu poate fi analizată de către instanța de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată nu conține considerentele pentru care au fost respinse motivele de apel formulate de reclamantă, în condițiile în care instanța de apel s-a referit numai la lipsa de diligență a reclamantei, astfel că lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei conducând la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că și acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii. Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanța de apel a arătat de ce demersul reclamantei din prezenta cauză nu poate fi admis, dând eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat în privința hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/3/2013 și în dosarul nr. x/3/2017. Or, în justificarea acestui motiv de recurs, recurenta insistă în a susține că a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse și cu declarațiile martorilor, însă instanța de apel a expus pe larg argumentele pentru care a reținut că demersul reclamantei nu poate fi primit. Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegațiile acesteia nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta fiind nefondat. Nici criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât, dând eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanța de apel a constatat că netemeinicia demersurilor reclamantei din prezenta cauză au fost deja constatate în cadrul dosarelor anterioare amintite mai sus, astfel că nu pot fi repuse în discuție. De asemenea, faptul că prima cerere, cea din 11.09.1998, era completă cu privire la despăgubirile pe care le pretindea, ca urmare a abandonării averii în urma stării de război, sau că o diferență de aproximativ 2 luni între momentul publicării Legii nr. 403/2006, noiembrie 2006 în Monitorul Oficial, și data depunerii cererii ulterioare, aprilie 2008, nu este de natură a decădea recurenta din dreptul său la despăgubiri, nu au relevanța dorită de recurentă, din moment ce aspectele au fost avute în vedere în litigiile anterioare, astfel că nu mai pot fi analizate în prezentul litigiu. Pentru aceste considerente, reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii și că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.