ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3862/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.06.2014, reclamantul Primarul Municipiului Deva, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea în totalitate a Hotărârii nr. 251 din 30.04.2014, pronunțată de Colegiul Director al pârâtului și suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1363 din 24.09.2014, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a acțiunii introductive în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 09 octombrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 48 din 02 martie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Deva, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 48 din 02 martie 2015 a declarat recurs reclamantul Primarul Municipiului Deva, criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii formulate.

În susținerea recursului, reclamantul consideră că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006, atunci când a apreciat că primarul unității administrativ teritoriale are obligația de a impune societății căreia i s-a atribuit contractul îndeplinirea prevederilor acestei legi. În fapt, chiar dacă atât consiliul local, cât și primarul, sunt autorități ale administrației publice locale, trebuie să se facă distincția între autoritățile publice deliberative și cele executive, iar activitatea de transport, ca serviciu public, este organizată și gestionată exclusiv de autoritățile deliberative, respectiv consiliile locale.

Obligațiile societății de transport sunt stabilite în contractul privind concesionarea serviciului, contract încheiat între Consiliul Local și transportator, în urma unei licitații publice organizate și adjudecate pe baza unui caiet de sarcini, astfel încât, impunerea de către Primar, care nu are calitatea de parte în contract, a îndeplinirii unor condiții legale survenite ulterior întocmirii și aprobării documentației care a stat la baza licitației și în urma căreia au fost încheiate contractele, depășește limitele legale.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 2/2001, act normativ care stabilește în mod expres termenele în care pot fi constatate și sancționate faptele ce constituie contravenții.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare la dosar.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 17 mai 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Deva este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie 2014 emisă de intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a dispus sancționarea recurentului-reclamant Primarul Municipiului Deva cu amendă în cuantum de 2.000 lei, pentru neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, constând în aceea că în Municipiul Deva, din 51 de autobuze, doar 5 sunt mijloace de transport adaptate nevoilor persoanelor cu dezabilități. Această faptă este calificată drept discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și (4), art. 10 lit. g) și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind combaterea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și potrivit Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată prin Legea nr. 221/2010.

Reclamantul Primarului Municipiului Deva a contestat legalitatea acestui act administrativ, solicitând și suspendarea executării sale până la soluționarea definitivă a cauzei.

Criticile formulate de recurentul-reclamant față de hotărârea primei instanțe privesc două aspecte, și anume: (i) greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, cât privește competențele legale ale primarului; (ii) încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001, referitor la termenele în care pot fi constatate și sancționate faptele contravenționale.

În ceea ce privește prima critică, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, prima instanță realizând o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 448/2006, coroborate cu prevederile Legii nr. 215/2001.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap:

"

Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap."

Recurentul-reclamant susține, în esență, că prin sintagma "autoritățile administrației publice locale" din cuprinsul normei citate, nu se înțelege și instituția Primarului, ca autoritate executivă, întrucât transportul public de călători este un serviciu public organizat și gestionat de către autoritatea publică deliberativă, Consiliul Local.

În primul rând, instanța de recurs va avea în vedere faptul că, potrivit art. 23 din Legea nr. 215/2001, lege cu caracter general în ceea ce privește reglementarea administrației publice locale, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive.

Mai departe, legiuitorul a reglementat atribuțiile organelor deliberative (consiliile locale) în cuprinsul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 215/2001, la alin. (2) lit. d) fiind regăsită atribuția gestionării serviciilor furnizate către cetățeni, iar alin. (6) lit. a) stabilind că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local.

Pe de altă parte, atribuțiile organului executiv (primarul) se regăsesc în cuprinsul art. 63 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, la lit. d) fiind regăsite atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor, care sunt exercitate, conform art. 63 alin. (5) lit. c), prin luarea măsurilor pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile prevăzute la art. 36 alin. (6) lit. a)-d).

Se va avea în vedere și faptul că, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, Primarul are obligația asigurării respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și obligația punerii în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local.

Cât privește dispozițiile legii speciale, Înalta Curte reține că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006:

"

Autoritățile administrației publice locale au competență exclusivă, în condițiile legii, în tot ceea ce privește înființarea, organizarea, gestionarea și funcționarea serviciilor de utilități publice, precum și în ceea ce privește crearea, dezvoltarea, modernizarea, reabilitarea și exploatarea bunurilor proprietate publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale care compun sistemele de utilități publice.", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol:

"

În exercitarea competențelor și atribuțiilor ce le revin în sfera serviciilor de utilități publice, autoritățile deliberative ale administrației publice locale asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor de utilități publice și adoptă hotărâri (...)"

Așadar, legea specială nu cuprinde dispoziții derogatorii de la legea generală, referitoare la atribuțiile organelor deliberative, acestea fiind circumscrise obligației asigurării cadrului necesar funcționării serviciilor de utilități publice.

Din corelarea dispozițiilor Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 51/2006, rezultă că autorității deliberative - consiliul local - îi revine obligația legală a gestionării serviciilor de utilitate publică, stabilind, prin emiterea de hotărâri sau semnarea de acte juridice, cadrul legal necesar organizării și desfășurării acestor activități, atribuțiile privind organizarea executării în concret a acestor servicii revenind primarului. Având în vedere și obligația primarului de a asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și obligația punerii în aplicare a legilor, este indubitabil că acestei autorități a administrației publice locale îi reveneau obligațiile stabilite de art. 22 din Legea nr. 448/2006, privind luarea măsurilor necesare asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, și nu consiliului local.

Pentru aceleași argumente, Înalta Curte apreciază a fi nefondată și critica privind lipsa calității de parte a primarului în contractul de concesionare a serviciului public, recurentul-reclamant interpretând efectele contractului de concesiune și părțile față de care se produc, fără a lua în considerare dispozițiile Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 51/2006. Semnarea contractului de către consiliul local, în calitate de concedent, în virtutea atribuțiilor legale privind asigurarea cadrului legal necesar desfășurării serviciului de transport, nu înlătură obligațiile primarului, în calitate de organ executiv, de a urmări punerea în executare a acestui contract și a interveni, pe parcursul executării sale, în situația modificării cadrului legislativ, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 448/2006 este de imediată aplicare, reglementând drepturi cu caracter fundamental pentru o categorie de persoane protejată prin dispozițiile art. 50 din Constituția României.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de reclamant, referitor la încălcarea prevederilor O.G. nr. 2/2001, în ceea ce privește termenele în care pot fi constatate și sancționate faptele care constituie contravențio, este nefondat.

Înalta Curte reține faptul că această critică nu este motivată de către recurentul-reclamant și nici nu a format obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond nefiind învestită cu analiza unei eventuale nerespectări a dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Întrucât recursul privește analizarea conformității hotărârii de fond cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., această analiză pornește de la obiectul cererii de chemare în judecată și motivele de fapt și de drept expuse de partea reclamantă, astfel încât, o pretenție (în cazul de față un motiv de nelegalitate a actului administrativ) care nu a fost supusă analizei instanței de fond, nu poate fi afirmată și susținută direct în recurs.

Pe de altă parte, sancțiunea contravențională nu a fost dispusă în condițiile O.G. nr. 2/2001, ci în temeiul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, lege cu caracter special, cuprinzând termene diferite de constatare și aplicare a sancțiunii contravenționale față de legea generală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Deva, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Deva împotriva sentinței civile nr. 48 din 2 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2017.