ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3875/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 26.04.2016, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul pentru Combaterea Discriminării și Instituția Prefectului Județului Sibiu, anularea Hotărârii nr. 419/15.06.2016 emise de CNCD și exonerarea de plata amenzii în sumă de 5.000 RON.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 48 din 3 martie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Prefectul Județului Sibiu și a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Primarul Municipiului Sibiu a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant susține că sentința atacată este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de casare, recurentul reclamant susține că hotărârea criticată nu cuprinde niciun considerent referitor la motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamant împotriva hotărârii CNCD nr. 419/15.06.2016.

Urmare a celor invocate în fața instanței de fond, respectiv inexistența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, restricție sau preferință (inexistența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile), inexistența unui criteriu de discriminare potrivit O.U.G. nr. 137/2000, nedeterminarea unui tratament diferențiat ce să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege, inexistența unui scop al Primarului Municipiului Sibiu care să vizeze atingerea demnității umane sau care să vizeze crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, și a altor motive, instanța a pronunțat sentința atacată fără a arăta în concret motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia și care au condus la respingerea cererii și argumentele pentru care a înlăturat susținerile Primarului Municipiului Sibiu.

În plus, prin concluziile scrise, Primarul Municipiului Sibiu a invocat și faptul că nu poate răspunde contravențional pentru propunerea Secretarului Municipiului Sibiu, acesta nefăcând parte din aparatul de specialitate al primarului, însă instanța nu s-a pronunțat nici asupra acestui aspect.

Or. în aceste condiții, a fost încălcat dreptul Primarului Municipiului Sibiu la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond a cererii formulate de reclamantă pentru a se asigura pârtilor accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Totodată, recurentul susține că sentința nr. 48/2017 a Curții de Apel Alba Iulia cuprinde și motive contradictorii după cum urmează:

În ultimul paragraf al celei de-a treia pagini a hotărârii, instanța arata că "în sensul ordonanței, pentru existența unei fapte de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturitor omului și a libertăților fundamentale.

Prevederi similare a invocat, prin contestație, și Primarul Municipiului Sibiu, în sensul că pentru existența unei discriminări, trebuie să fie identificat un tratament diferențiat în raport de alte persoane ori situații în poziții comparabile.

De asemenea, și hotărârea CNCD se bazează pe jurisprudența CEDO care arată că, în domeniul discriminării, diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Se observă că aceleași prevederi au avut la baza atât hotărârea CNCD, cât și formularea contestației Primarului Municipiului Sibiu, fiind în ultimul rând folosite de Curtea de Apel Alba Iulia în argumentarea cazului discriminării.

Cu toate acestea, este de sesizat că nu există o a doua situație, conform prevederilor anterior menționate, la care instanța să se fi raportat în momentul pronunțării hotărârii. Or, pentru existența unei discriminări, ar trebui să ne raportăm la o situație analoagă. Spre exemplu, ipotetic vorbind și împins ad absurdum, pe malul celălalt al râului Cibin, ar exista o comunitate de maghiari. În momentul în care, Instituția Prefectului, în excesul de zel de care a dat dovadă cu privire la comunitatea romă, ar fi procedat identic și în privința comunității maghiare, și în situația în care Secretarul Municipiului Sibiu ar fi propus o altă soluție cu privire la aceștia (în sensul propunerii efectuării unor demersuri cu privire la alimentarea cu o sursă de apă), da, ar fi fost incidente prevederile în cauză. Însă, nu există nicio a doua situație similară.

Totuși, instanța revine cu privire la dispozițiile indicate anterior (pag. 5), și culminează arătând că "discriminarea constatată de Consiliul se referă, în concret, la poziția exprimată de reclamant în adresa cu nr. x/2015 ca răspuns la problemele cu care se confruntă un grup restrâns și determinat de persoane de etnie romă, în urma sesizării formulate de Prefect și care constituie un tratament diferențiat față de ceilalți cetățeni pentru care, într-o situație comparabilă, nu s-ar fi oferit o astfel de soluție".

Astfel, instanța se contrazice cu cele expuse în pag. nr. 3 a sentinței, în care arată că trebuie să existe două situații comparabile, întrucât în final constată totuși că nu este esențială existența a două situații similare, ci a unei a doua situații eventuale în care mai mult ca sigur Primarul ar fi procedat de altă manieră. Față de acest aspect, apreciază recurentul că este incident și motivul de casare potrivit căruia instanța a depășit atribuțiile puterii de judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4), întrucât și-a arogat, în mod necuvenit, prerogativa previzionării unei situații similare, pe care și-a întemeiat ulterior respingerea acțiunii.

Cel de al treilea motiv de casare vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În acest sens, recurentul arată că, pornind de adresa nr. x/03.03.2015, prin care Secretarul Municipiului Sibiu comunică Instituției Prefectului că "o soluție ar fi implicarea efectivă a Instituției Prefectului și încercarea de a direcționa comunicaîea spre zona rurală a județului unde fiecare să întemeieze o gospodărie și să beneneficieze de rezultatul muncii lor", Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pronunță hotărârea nr. 419/2016, menținută, în mod greșit, drept legală și temeinică de către Curtea de Apel Alba Iulia. Astfel, interpretând trunchiat, chiar scos din context, acesta constată:

• existența unei diferențieri, primarul propunând o soluție pentru un anumit grup de persoane;

• existența unui criteriu de diferențiere, și anume acela al apartenenței etnice;

• restrângerea dreptului la demnitate;

Consideră recurentul că nu este incidență niciuna dintre prevederile menționate anterior.

În primul rând, diferențierea presupune a face o distincție între două comunități, a stabili între ele o separație, o discriminare plecând de la trăsăturile lor distinctive. Raționamentul identificării unei discriminări presupune o logică binară: comparația între două situații similare. Dacă cele două situații sunt suficient de asemănătoare, același tratament juridic va fi necesar pentru respectarea principiului egalității, or, așa cum a arătat și anterior, nu este incidentă nicio situație similară, la care ne-am putea raporta pentru a identifica diferențierea indicată de către Consiliu. Pe cale de consecință, dacă nu există nicio diferențiere, nu există niciun criteriu de diferențiere, și prin urmare, nu va putea exista nicio discriminare.

În al doilea rând, s-a constatat restrângerea dreptului la demnitate și dreptul la viață de familie, arătând că exercitarea acestor drepturi implică inclusiv o obligație pozitivă din partea statului de a oferi condiții civilizate de locuit. Față de aceste imprejurări, reclamantul consideră sentința recurată ce menține hotărârea CNCD ca fiind nelegală și nemeinică.

Într-adevăr, motivarea existenței unei restrângeri a dreptului la demnitate este una pe cât de evazivă, pe atât de exoneratoare de răspundere. Însuși legiuitorul, în Noul C. civ., întâmpinând dificultatea elaborării unei definiții, a renunțat la orice încercare de definire. Prin urmare, consideră reclamantul că domeniul demnității se analizează prin raportare la o serie de valori morale. Sunt considerate violări ale demnității: tortura, tratamentele inumane și degradante, pedepsele inumane, discriminarea pe baza sexului, rasei, originii sociale, religiei etc.

Raportat la cele enunțate anterior, propunerea unei soluții cu privire la direcționarea unei comunități către o zonă rurală în care ar fi urmat să locuiască cu forme legale, dintr-o zonă urbană în care aceștia locuiau fără forme legale, îndreptată spre Instituția Prefectului, nu constituie o restrângere a demnității, cu atât mai mult cu cât situația precară în care aceștia viețuiesc nu creează în sarcina autorităților publice o obligație de a le îmbunătăți traiul. De asemenea, Consiliul a invocat restrângerea dreptului la familie, însă încălcarea acestui drept nu a fost motivată.

În continuare, Consiliul trage concluzia că "propunerea mutării romilor în zona rurală, cu afirmația că acolo ar putea beneficia de munca lor, reprezintă discriminare directa". În mod nelegal, Consiliul transformă cele enunțate de Secretarul Municipiului Sibiu, care se referă la o comunitate care ar urma să-și întemeieze o gospodărire și să beneficieze de rezultatul muncii lor. Nici starea de fapt stabilită de către Consiliu nu corespunde realității, cu atât mai mult starea de drept ce se aplică acesteia.

Hotărârea CNCD menținută prin sentința recurată, se întemeiază, în principal pe art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, orice acțiuni constând în amenințări, constrângeri, folosirea forței sau orice alte mijloace de asimilare, strămutare sau colonizare de persoane, în scopul modificării compoziției etnice, rasiale sau sociale a unei zone a țării sau a unei localități",

În mod greșit a fost atribuit unei propuneri înțelesul de "constrângere indirectă", nefiind exercitată nicio acțiune împotriva comunității rome pentru modificarea compoziției etnice a zonei. De asemenea, contravenția incidență este una calificată prin scop. iar scopul nu a fost identificat legal, întrucât hotărârea Consiliului nu arată care a fost finalitatea urmărită prin săvârșirea "constrângerii indirecte", limitându-se a reitera cele enumerate în art. 12 din Ordonanță.

De altfel, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 12 din O.G. nr. 137/2000, în baza cărora a fost reținut "scopul de a promova ideea mutării romilor", întrucât contravenția prevăzută de acest articol presupune un comportament vădit și exteriorizat, precum și un scop determinat, iar o adresă interinstituțională, prin care se urmărește rezolvarea problemelor unei comunități stabilite ilegal, neurmată de nicio măsură concretă și eficientă ori de un manifest public, cum în mod eronat a reținut Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Acestea fiind enumerate, apreciem că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic, a menținut hotărârea CNCD, nefiind întrunite condițiile prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. .37 2000 pentru existența unei discriminări, hotărârea Consiliului fiind întemeiată pe distorsionări grave ale stării de fapt, cât și pe contravenții ce nu au corespondent în realitatea faptică.

Pentru motivele enumerate anterior, reclamantul solicită admiterea recursului formulat, iar, pe cale de consecință, casarea sentinței nr. 48/2017 a Curții de Apel Alba Iulia.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Prefectul județului Sibiu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Prefectul județului Sibiu, constatând că autorul acestei excepții a avut calitatea de parte în cauza finalizată prin sentința civilă ce face obiectul prezentei cauze, context în care legitimarea procesuală a acestuia în recurs este deplin justificată.

În plus, instanța de control judiciar constată că această excepție a fost invocată de Prefectul județului Sibiu și în fața primei instanțe, fiind respinsă prin sentința civilă nr. 48/2017, context în care singura modalitate de valorificare a nemulțumirii intimatului cu privire la modalitatea de soluționare a acestei excepții de către instanța de fond era exercitarea recursului, fapt nematerializat în cauză.

Examinând recursul de față din perspectiva criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând primul motiv de casare invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că nu este incidentă niciuna din cele două ipoteze avansate în memoriul de exercitare a căii de atac prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind recurentul reclamant că în cauză sunt incidente primele două ipoteze, respectiv nemotivarea hotărârii dar și existența unor motive contradictorii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Cât privește afirmația recurentului, în sensul că prima instanță nu a analizat defel argumentele sale, potrivit cărora primarul nu poate răspunde contravențional pentru propunerea Secretarului Municipiului Sibiu, acesta nefăcând parte din aparatul de specialitate al primarului, Înalta Curte constată că această afirmație este corectă, dar irelevantă în contextul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a fost legal învestită cu acest motiv de nelegalitate, dedus curții de apel pentru prima dată prin concluziile scrise.

Prin urmare, omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra unui motiv de nelegalitate ce nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată ori printr-o cerere completatoare sau modificatoare, ci după închiderea dezbaterilor în fața instanței de fond, nu poate atrage nicidecum sancțiunea casării hotărârii în condițiile art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ.

Nici ipoteza existenței unor motive contradictorii nu poate fi reținută ca fiind incidentă în cauză, observând Înalta Curte că argumentele dezvoltate de recurentul reclamant în susținerea criticii de legalitate sub acest aspect vizează mai degrabă greșita aplicare a prevederilor O.G. nr. 137/2000, respectiv dacă tratamentul diferențiat sancționat de ordonanța în discuție poate fi constatat numai atunci când analiza privește două situații analoage, existente în materialitatea lor, sau diferențierea nejustificată poate fi analizată și din perspectiva tratamentului ce ar fi trebuit aplicat, dacă discriminarea nu s-ar fi concretizat.

Aceleași considerente sunt valabile și în privința critici grefate pe dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., argumentele recurentului reclamant mai sus analizate nefiind apte a contura un act circumscris depășirii atribuțiilor puterii judecătorești și imixtiunii în sfera altei puteri constituite în stat, urmând a fi analizate în cadrul dezlegării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În fine, nici motivul de casare referitor la încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material nu este fondat, constatând Înalta Curte că hotărârea criticată este conformă normelor de drept material incidente în speță.

În fapt, s-a reținut în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 419/15.06.2016 că, urmare petițiilor formulate de un grup de romi, evacuați din locuințele lor și stabiliți în zona cartierului Turnișor din municipiul Sibiu, prin adresa nr. x/03.03.2015 secretarul municipiului Sibiu răspunde sesizărilor Prefectului județului Sibiu privind îmbunătățirea condițiilor de viață a cetățenilor respectiv(introducerea apei potabile), în sensul că o soluție ar fi implicarea efectivă a Instituției Prefectului și încercarea de a direcționa comunitatea spre zona rurală a județului, unde fiecare să întemeieze o gospodărie și să beneficieze de rezultatul muncii lor.

Raportat la contextul faptic menționat în cuprinsul Hotărârii nr. 419/15.06.2016, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării apreciază că propunerea de mutare a romilor în zona rurală, ca soluție la aspectele sesizate de Prefectul Județului Sibiu, constituie discriminare, în accepțiunea art. 2 alin. (1), art. 12 alin. (1), art. 13 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Contestația formulată de recurentul reclamant împotriva Hotărârii CNCD nr. 419/15.06.016 a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 48 din 3 martie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, soluție ce se impune a fi menținută, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurentul reclamant susține că în mod greșit a reținut CNCD și ulterior prima instanță existența discriminării, în contextul în care nu a fost demonstrată existența a două situații comparabile asupra cărora să fi fost aplicat un tratament diferențiat, cu scopul sau efectul restrângerii sau înlăturării unor drepturi sau libertăți fundamentale.

Contrar celor afirmate de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că existența discriminării, în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a fost dovedită prin faptul că, în locul soluțiilor de minimă îmbunătățire a calității vieții grupului de romi stabiliți în arealul menționat în hotărâre, s-a propus îndepărtarea lor de pe raza municipiului Sibiu și "implicarea efectivă a Prefectului Județului Sibiu în încercarea de a direcționa comunitatea spre zona rurală a județului unde fiecare să întemeieze o gospodărie și să beneficieze de rezultatul muncii lor."

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, constituie discriminare orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Raportat la situația de fapt dedusă judecății, a fost demonstrată existența unui tratament diferențiat, în sensul că în locul găsirii unor soluții concrete pentru asigurarea unui nivel minim de condiții igienico-sanitare comunității de romi stabilite în zona cartierului Turnișor, autoritățile administrației publice locale având obligația de asigurare a serviciilor publice de alimentare cu apă curentă și preluare a apelor uzate precum și de colectare a deșeurilor menajere la nivelul întregii unități administrativ teritoriale, fără deosebire de apartenența etnică a cetățenilor ce formează acea comunitate, soluția propusă a fost aceea a îndepărtării grupului de romi și relocării lor într-o zonă rurală, nedefinită nici la cel mai înalt nivel aproximativ.

Argumentația recurentului reclamant, în sensul că discriminarea ar fi existat numai dacă în vecinătatea grupului de romi ar fi existat o altă comunitate minoritară din punct de vedere etnic, iar pentru aceasta ar fi fost găsită o soluție de asigurare a minimelor condiții igienico-sanitare, reflectă ignorarea literei și spiritului Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cât timp obligația de asigurare a accesului la condiții igienico-sanitare nu este condiționată de apartenența la comunitarea majoritară sau minoritară, și de aceea orice tratament concretizat în refuzul manifest de a rezolva favorabil situația unei comunități etnice naște, în mod rezonabil, prezumția de discriminare pe criterii de apartenență la etnia respectivă.

Într-o atare ipoteză, dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prevăd că atunci când persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, or se observă cu ușurință faptul că recurentul reclamant nu a combătut cu argumente pertinente de ce a ales să rezolve problemele sesizate de Prefectul Județului Sibiu în privința situației grupului de romi identificat în cauză prin îndepărtarea acestuia de pe raza administrativ teritorială a municipiului și îndemnul la muncă.

În atare context, urmează a fi înlăturate și argumentele recurentului reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 12 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind evident că în accepțiunea "orice alte mijloace de asimilare, strămutare sau colonizare de persoane", avută în vedere de art. 12 alin. (1) din ordonanța amintită trebuie inclusă și propunerea de mutare a unei colectivități particularizate prin apartenența la o etnie dată de pe raza unei localități, după cum nu poate fi contestat faptul că îndemnul la muncă, strecurat în cuprinsul propunerii de relocare a grupului de romi, este susceptibil, fără doar și poate să conducă la atingerea demnității, din moment ce nu poate avea altă explicație decât considerația personală a autorului propunerii cu privire la obiceiurile atribuite întregului grup etnic.

Față de aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul civil de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului Județului Sibiu.

Respinge recursul formulat de Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinței nr. 48 din 3 martie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.