ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 774/2018

Ședința publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. x/2016, contestatorul A. a formulat contestație la executare împotriva înștiințării de poprire nr. 23294 din data de 03.08.2016, solicitând și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației.

Prin sentința civilă nr. 2886/27.10.2016 pronunțată de Judecătoria Deva în dosar civil nr. x/2016 a fost respinsă contestația la executare formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Deva, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel la data de 08.12.2016 contestatorul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii sale.

Prin încheierea nr. 640/A/2017 din 15.05.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Hunedoara și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civilă din cadrul Tribunalului Hunedoara.

Prin decizia civilă nr. 642/A/2017 din 4.07.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara a respins ca nefondat apelul civil declarat de către contestatorul A., împotriva sentinței civile nr. 2886/27.10.2016 pronunțată de Judecătoria Deva, județul Hunedoara, fără cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2017 apelantul-reclamant A. a solicitat lămurirea deciziei civile nr. 642/A/04.07.2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2016.

În susținerea cererii petentul a indicat în drept disp. art. 261 referitor la considerentele motivării și art. 281 vechiul C. proc. civ.

Prin încheierea civilă pronunțată la data de 12 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în baza art. 187 alin. (1).pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a aplicat petentului A. amenda judiciară în cuantum de 200 RON.

Totodată, a respins ca nefondată cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 642/A/04.07.2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva acestei încheieri de lămurire a dispozitivului a declarat recurs petentul A., în cuprinsul cererii de recurs făcându-se referire și la încheierea de îndreptare eroare materială din 5 decembrie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Hunedoara.

Conform adresei din 16 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat instanței supreme dosarul nr. x/2016 împreună cu recursul declarat de A. împotriva încheierii din 12 decembrie 2017-cerere de lămurire dispozitiv.

Dosarul de recurs privind încheierea de lămurire a dispozitivului din 12 decembrie 2017, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 19 ianuarie 2018.

Prin rezoluția din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La 7 martie 2018 recurentul a depus precizări, prin care a solicitat, în esență, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Învestită fiind cu soluționarea recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului din 12 decembrie 2017, Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

La originea exercitării prezentului recurs se află o cerere de lămurire a dispozitivului formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect o contestație la executare, contestație care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei, în conformitate cu dispozițiile art. 714 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) din același cod.

În conformitate cu art. 443 alin. (1) din C. proc. civ., "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice."

Potrivit dispozițiilor art. 446 C. proc. civ. "Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea."

Așadar, cererea de lămurire este de competența instanței care a pronunțat hotărârea, iar aceasta din urmă este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea.

Potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având ca obiect contestația la executare, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Așadar, în raport cu textele normative evocate, și recursul cu privire la încheierea de lămurire a unei hotărâri pronunțate, în apel de tribunal, în cadrul unei contestații la executare pornite de la judecătorie, intră în competența de soluționare a curților de apel.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o încheiere pronunțată de tribunal în cadrul unei cereri de lămurie a unei hotărâri pronunțate în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 132 alin. (3) din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 12 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.