ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1730/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

S.C. F. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii. A invocat excepția tardivității plângerii prealabile.

De asemenea pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificare Activelor Statului și Statului Roman prin Ministerul Finanțelor.

Prin încheierea din 13.09.2013, Curtea a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.

La 8.10.2013, pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive.

La 8.11.2013, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a Autorității Naționale pentru Turism, în calitate de pârâtă.

3.1. Împotriva sentinței nr. 2600 din 3.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Ministerul Economiei, S.C. F. S.A., Autoritatea Națională pentru Turism.

Ministerul Economiei a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., S.C. F. S.A. a invocate prevederile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Autoritatea Națională pentru Turism a invocate prevederile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Economiei, în calitate de continuator în drepturi și obligații al Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, critică respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și arată că, începând cu anul 2009, au avut loc o serie de reorganizări succesive, iar funcțiile și atribuțiile sale sunt prevăzute de disp. art. 2 și 3 din H.G. nr. 47/2013.

Mai arată că certificatul nu a fost emis de acesta și că nu are legătură cu domeniile sale de activitate, comerț și industrie, energie și că Autoritatea Națională pentru Turism este instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei, prin preluarea activităților și structurilor specializate din domeniul turismului, de la Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.

Conform art. 2 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 9/2013, Autoritatea Națională pentru Turism eliberează certificate de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societățile comerciale din domeniul turismului.

În concluzie, recurentul-pârât susține că nu este emitentul actului și că acțiunea a fost soluționată în mod greșit în contradictoriu cu acesta.

Recurenta-pârâtă S.C. TNR Marea Neagră S.A. critică soluția instanței de fond, în primul rând pentru nepronunțarea asupra excepției tardivității plângerii prealabile, motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Excepția tardivității formulării plângerii prealabile trebuie admisă consideră recurenta-pârâtă, deoarece potrivit disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă se introduce din momentul în care persoana vătămată printr-un act administrativ, adresat altui subiect de drept, a luat cunoștință pe orice cale, de existența actului în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

Societatea a intabulat terenul în litigiu în anul 2011, conform Încheierii OCPI nr. 15568/25.10.2001, operațiune ce este opozabilă era omnes.

Astfel, 25.10.2001 este data de la care începe să curgă termenul prevăzut pentru depunerea unei plângeri prealabile, termen ce este de decădere.

În acest context, deoarece litigiul a fost promovat în anul 2007, reclamanții au pierdut dreptul de a formula plângere prealabilă.

În susținerea excepției, recurenta-pârâtă a anexat jurisprudența ICCJ, Decizia nr. 1362/18.03.2014, pronunțată în Dosar nr. x/2011.

Un al doilea motiv de recurs se referă la interpretarea greșită a disp. art. 20 din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în contextul invocării disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, terenul în discuție a intrat în patrimoniul societății, în perioada 1990-1999 a plătit taxa de folosință pentru teren, iar ulterior emiterii certificatului, în perioada 1999-2014, a achitat impozit pentru teren.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenul s-a aflat în patrimoniul societății comerciale la data înființării și era necesar desfășurării activității.

În anul 1996 a fost impusă vânzarea construcției denumită "Birou tehnic", amplasată pe teren.

Prin H.G. nr. 1235/1996 s-a aprobat transmiterea cu plată a construcției din proprietatea recurentei în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului de Interne, dar la acea dată nu fusese emis certificatul, fiind depusă documentația necesară.

Un alt motiv de recurs privește faptul că prima instanță a reținut în mod greșit că Hotărârile Consiliului Local Eforie nr. 105/1988 și nr. 73/2000 probează că terenul a făcut parte din domeniul public local.

Recurenta-pârâtă consideră că nu există nicio dovadă la dosar în sensul că terenul s-ar afla înscris în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public.

Terenul s-a aflat în domeniul privat al autorității locale, iar în anul 1990 a trecut în patrimoniul privat al societății, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Hotărârile Consiliului Local Eforie nu sunt opozabile, iar acesta cunoștea că terenul se află în patrimoniul TNR.

Al patrulea motiv de recurs privește soluția dată de instanța de fond cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS).

Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în garanție, deoarece nu a fost făcută dovada întinderii despăgubirilor solicitate.

Recurenta-pârâtă precizează că despăgubirile sunt în cuantum de 34.989 RON ce reprezintă valoarea contabilă a terenului în suprafață de 197 m.p.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Turism consideră că sentința atacată este lovită de nulitate absolută prin nepronunțarea asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Recurenta-pârâtă consideră că nu există identitate între pârât și subiectul raportului juridic litigios, deoarece potrivit art. 3 alin. (1) lit. A), pct. 77 din H.G. nr. 47/2013, Ministerul Economiei eliberează certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societățile comerciale pentru care acesta este minister de resort.

Societățile comerciale din domeniul turismului la care statul deține acțiuni în prezent se află sub autoritatea Ministerului Economiei și sunt enumerate în Anexa nr. 2 lit. c) din H.G. nr. 47/2013.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește aplicarea greșită a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 11 alin. (2) din același act normativ, reclamanții încălcând termenele prevăzute sub sancțiunea decăderii.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea judecătorească atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei deoarece prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 și cele ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991 nu impuneau ca terenul să fie în proprietatea H. S.A., ci să fie deținut de aceasta, condiție îndeplinită în cauză.

Instanța de fond nu a analizat înscrisurile care au stat la baza emiterii actului administrativ, ci doar înscrisuri emise ulterior, precum darea în folosință gratuită a terenului în anul 2000, înscrisuri care nu pot constitui cauze de anulare a actului administrativ atacat.

3.2. Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru, prin încheierea de ședință din 7 iunie 2016, a admis în principiu recursurile formulate și, potrivit prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fixat termen de judecată în ședința din data de 17 noiembrie 2016, dispunând citarea părților.

Intimații-reclamanți A. și B. au invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și a disp. art. 2 alin. (1) lit. d), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în raport de prevederile art. 20 și 21 din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Recursul urmează să fie anulat ca netimbrat, în temeiul art. 176 pct. 6 C. proc. civ., constatându-se că prin rezoluția din data de 10.12.2014 s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, cerere respinsă prin încheierea pronunțată la 17.11.2016, în Camera de Consiliu.

Potrivit disp. art. 2 și art. 4 din O.U.G. nr. 96/2012, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului s-a reorganizat în Ministrul Dezvoltări Regionale și Administrației Publice, Ministerul Economiei s-a înființat prin reorganizarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, preluând activitățile și structurile specializate din domeniul turismului de la MDRT.

Autoritatea Națională pentru Turism s-a înființat ca instituție publică, cu personalitate juridică, conform art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 96/2012, în subordinea Ministerului Economiei, însă, prin H.G. nr. 47/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, s-a prevăzut că aceasta eliberează certificatele de atestare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor pentru societățile comerciale pentru care este minister de resort.

Societățile comerciale din domeniul turismului la care statul deține acțiuni sunt sub autoritatea Ministerului Economiei și sunt enumerate în Anexa 2 lit. d) poziția 84 la data publicării din H.G. nr. 47/2013, iar certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se eliberează de către ministerul de resort și se semnează de miniștri, conform mart. 21 din Criteriile nr. 2667/C/311/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

În concluzie, Înalta Curte reține că recurentul-pârât Ministerul Economiei are calitate procesuală pasivă în cauză, iar motivul de recurs este nefondat.

Prin încheierea de ședință din data de 13.09.2013, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepțiile tardivității plângerii prealabile și tardivității formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității plângerii este nefondat.

Prima instanță a respins în mod corect excepția tardivității formulării plângerii prealabile, considerând că termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr..554/2004 curge de la data la care reclamanții au cunoscut în mod efectiv conținutul actului administrativ, astfel încât să poată fi în măsură să invoce aspecte de nelegalitate cu privire la acesta.

Înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului în registrul OCPI prin încheierea nr. 15568/25.10.2001 este opozabilă erga omnes, fiind presupus a fi cunoscut de orice persoană, inclusiv de reclamanți.

În materia dreptului administrativ, în ipoteza formulării unei acțiuni în instanță, prin care se solicită anularea actului administrativ, prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 se interpretează în sensul că este necesar a se cunoaște conținutul actului (cu excepția actelor clasificate) și numai de la această dată se calculează termenele de la care partea vătămată formulează plângerea prealabilă și implicit, introduce acțiunea în justiție.

Cum se afirmă și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție atașată la dosar, invocată de recurenta-reclamantă, înregistrarea dreptului de proprietate instituie doar o prezumție de cunoaștere a actului care, în speță, a fost răsturnată prin adresa din 20.07.2012, ce demonstrează că numai din acest moment reclamanții au cunoscut în concret conținutul actului.

În sens contrar, a opina că termenul prevăzut de art. 7 se calculează în toate cazurile numai de la data înscrierilor în registrul OCPI, conduce în mod cert la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, reclamantul fiind în imposibilitate să expună motivele de nelegalitate a actului a cărui anulare a cerut-o.

În legătură cu aplicarea și interpretarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în mod corect a reținut judecătorul fondului că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege și anume ca, terenul să se afle în patrimoniul societății la data înființării acesteia și terenul să fie necesar desfășurării activității societății, conform obiectivului de activitate al acesteia.

Însăși recurenta-reclamantă confirmă că prin H.G. nr. 1235/1996 s-a aprobat transmiterea cu plată a construcției aflate pe teren către Ministerul de Interne și ulterior, în perioada 1998 - 2000, terenul a fost dat în folosința gratuită a Ministerului de Interne de către Consiliul Local Eforie.

Prin aceste înscrisuri s-a demonstrat că cele două condiții necesare pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu erau îndeplinite cumulativ.

La data emiterii certificatului - anul 1999, terenul nu se afla în patrimoniul societății și nu era necesar pentru desfășurarea activității, conform obiectului său de activitate.

Este cert că societatea nu putea folosi terenul pentru desfășurarea activității sale, din moment ce prin H.G. nr. 1235/1996 construcția de pe teren a trecut în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului de Interne, cu despăgubirea recurentei-reclamante.

În ipoteza în care terenul era în proprietatea privată a societății din anul 1990, așa cum pretinde recurenta, ar fi fost firesc să se plătească o despăgubire și pentru teren.

Din actele dosarului, acte ce sunt în circuitul civil și nu au fost anulate, terenul se află în proprietatea autorității locale, în domeniul public al acesteia.

Nu are relevanță faptul că autoritatea locală și-a dat acordul în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, deoarece ulterior începerii demersurilor, au avut loc modificări în privința regimului construcției amplasate pe teren, acesta nemaiputând să fie folosit de societate pentru îndeplinirea activității sale.

În fine, respingerea cererii de chemare în garanție a AAAS s-a făcut în mod corect de prima instanță, deoarece pârâta nu a făcut dovada întinderii despăgubirilor solicitate.

Precizarea făcută în dosarul de recurs cu privire la cuantumul despăgubirii este contrară disp. art. 73 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. c), art. 196 C. proc. civ., ce nu permit a se formula astfel de cereri decât în anumite termene și numai în fața instanței de fond.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile formulate de pârâții Ministerul Economiei și S.C. F. vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale invocată de A. și Dumitrescu Cristina Ioana ca lipsită de interes.

Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și de S.C. E. S.A. împotriva sentinței nr. 2600 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Anulează recursul declarat de Ministerul Turismului(succesor al Autorității Naționale pentru Turism) împotriva sentinței nr. 2600 din 3 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2017.