ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1710/2016

Decizia nr. 1710 /20 16 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub număr de dosar x/3/2015* din care s-a dispus disjungerea cererilor reclamanților A., B., C., D., E., F., G. și H. și formarea prezentului dosar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata ajutorului la trecerea în rezervă aferent anuiui 2014, având ca bază de calcul solda/salariul funcției de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, calculat în sumă brută și actualizarea sumelor solicitate cu indicele prețurilor de consum comunicat de I.N.S., precum și la plata dobânzii legale începând cu momentul la care trebuia efectuată plată până la momentul plății integrale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 20 alin. (1) și (2) din Anexa VII Ia Legea nr. 284/2010, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, art. I din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2016, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, iar prin sentința civilă nr. 4312 din 22 aprilie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că litigiul reprezintă un conflict de muncă în înțelesul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/201 1, și potrivit dispozițiilor art. 208-210 din legea menționată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competența astfel stabilită, fiind de ordine publică nu poate fi înlăturată prin voința părților. Reținând că reclamanții din prezenta cauză au domiciliile în județul Constanța, față de textele de lege citate, instanța a apreciat că este competent în soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța la data de 7 iunie 2016 sub nr. x/3/2016, iar la termenul de judecată din data de 11 august 2016, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1963 din 11 august 2016 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamanți, în favoarea Tribunalului București, a fost constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia și a fost dispusă suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a conflictului de competență. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în raport de dispozițiile prevăzute în art. 269 C. muncii, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 59 și art. 130 alin. (3) și (4) noul C. proc.

civ., în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia - de regulă sediul angajatorului), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În cauza de față, deși domiciliile reclamanților sunt situate în Constanța, sunt incidente dispozițiile privind coparticiparea procesuală activă. Având în vedere că drepturile reclamanților care au învestit inițial Tribunalul București au aceeași cauză (plata unor drepturi salariate solicitate în baza unor dispoziții legale), precum și faptul că unii dintre aceștia au domiciliul în București, operează prorogarea legală de competență în favoarea reclamanților, astfel încât Tribunalul București este competent din acest punct de vedere.

Reclamanții, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, au învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, instanța neavând posibilitatea de a invoca excepția de necompetențâ teritorială, raportat la dispozițiile art. 130 alin. (3) noul C. proc. civ. Examinând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Constanța, Înalta Curte constată că este competent să soluționeze litigiul dedus judecății Tribunalul București, pentru considerentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, astfel încât prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social. Potrivit dispozițiilor art. 269. muncii (anterior art. 284 C. muncii) în forma în vigoare începând cu data de 1 martie 2003. „(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”. De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de C. muncii, publicat în M. Of.

nr. 322 din 1 mai 2011. „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”. Se constată că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior C. muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului. Înalta Curte mai reține că dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2001 prevede că: „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc.

civ.” Or, potrivit art. 116 C. proc. civ., „Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de Ia locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței. În cauza de față, domiciliul reclamanților este în Constanța, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în București, motiv pentru care atât Tribunalul Constanța, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București, reclamanții și-au exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă - sediul angajatorului. Pentru acest motiv, față de prevederile art. 130 alin. (3) și (4) C. proc. civ., Tribunalul București, ca primă instanță sesizată de reclamanți nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtuiui sau a oricărei alte părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamanților. Pentru cele anterior arătate revine Tribunalului București competența de soluționare a prezentei cauze.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2016.