ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3593/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală București, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea în tot a actelor administrative fiscale și actele preparatorii întocmite unilateral de pârâte, respectiv: Decizia nr. 180 din 14 iunie 2013 comunicată la data de 15.09.2014 prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 28 august 2012; Decizia de impunere nr. 8415 din 31 august 2012, precum și raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii acestui din urmă act administrativ fiscal; exonerarea reclamantei de la plata obligațiilor fiscale stabilite prin actele de impunere în cuantum de 3.215.943 RON compus din 1.404.743 RON TVA și accesorii fiscale în valoare de 1.811.200 RON; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea de acțiune reclamanta a solicitat, în plus, față de cele menționate în cererea introductivă anularea Deciziei de impunere nr. x din 11 septembrie 2013 comunicată la data de 21.01.2014, precum și anularea Deciziei nr. 2209/723 din 25 august 2014 comunicată la data de 29.08.2014.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 228 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Recursul.

Împotriva sentinței nr. 228 din 22 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamanta A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta A. a arătat, în esență, că, instanța de fond în mod greșit a respins proba cu expertiză de specialitate care să stabilească dacă actele și sumele reținute de organele fiscale se circumscriu faptei prezentate de acestea.

Recurenta a arătat că organele fiscale au stabilit în sarcina sa plata unor sume de bani încălcând principii de drept fundamentale: dreptul de proprietate, neretroactivitatea legii, securitatea juridică, iar prima instanță nu acordă posibilitatea de a combate susținerile organului fiscal prin efectuarea unei expertize de specialitate obiectivă.

În motivarea căii de atac exercitate, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a arătat, în esență, că, deși s-a dispus respingerea acțiunii pe fond, considerentele hotărârii sunt nelegale în ceea ce privește respingerea excepțiilor invocate de pârâte.

Apărările intimaților

Prin întâmpinarea formulată, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală au solicitat respingerea recursului formulat de A., ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2017 s-a admis in principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței nr. 228 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Decizia nr. 180/2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care a fost respinsă contestația administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 8425 din 31 august 2012, precum și Decizia nr. 2209/723/2014 prin care s-a respins contestația împotriva deciziei de impunere nr. 1066 din 11 septembrie 2013.

În concret, prin Decizia de impunere nr. 8425 din 31 august 2012 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 28 august 2012 s-a stabilit în sarcina reclamantei o sumă suplimentară de plată în cuantum de 3.523.368 RON, respectiv TVA de 1.531.788 RON, majorări de întârziere de 1.267.350 RON, dobânzi în sumă de 494.461 RON și penalități de 229.768 RON.

Decizia de impunere a fost contestată în procedura prealabilă și, prin Decizia nr. 180/2013, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. 8425/2012 pentru suma de 307.424 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar - 127.045 RON și accesorii de 180.379 RON, urmând a organele fiscale să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și aceluiași tip de impozit ținând cont de prevederile legale aplicabile în speță, precum și de cele precizate în prezenta decizie.

Totodată, prin aceeași decizie (180/2013) a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 pentru suma totală de 3.215.946 RON reprezentând: TVA stabilită suplimentar de 2.404.743 RON și accesorii de 1.811.200 RON.

Ca urmare a Deciziei nr. 180/2013, prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidențele fiscale, cu nr. 1066 din 11 septembrie 2013 organul fiscal a diminuat obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 cu suma de 307.424 RON (127.045 RON TVA și 180.379 RON accesorii).

Contestația formulată împotriva acestei din urmă decizii e impunere a fost respinsă prin Decizia nr. 2209/723 din 26 august 2014, reținându-se că nu au fost aduse critici actului contestat ci au fost reluate susținerile din contestația înregistrată împotriva deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012.

Curtea de apel a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând că reclamanta a realizat de manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal care nu au fost utilizate în scopuri personale, pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, dobândind astfel calitatea de persoană impozabilă. Totodată a reținut că, în mod nelegal a omis să solicite înregistrarea a plătitor de TVA în regim normal de taxare față de operațiunile fiscale desfășurate în cursul anului 2006 și nu a depus decontul pentru stabilirea TVA potrivit prevederilor legale.

Deși prima instanță a reținut în mod corect împrejurarea că reclamanta are calitatea de persoană impozabilă întrucât a desfășurat activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate a soluționat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt, limitându-se la considerații generale, fără a arăta rațiunile pentru care motivele de nelegalitate invocate nu sunt incidente în cauză, dând astfel doar o aparență de motivare a hotărârii pronunțate.

Intimata a analizat în cuprinsul actelor administrativ fiscale fiecare operațiune juridică efectuată, expunând considerentele pentru care aceasta avea obligația să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data constatării depășirii plafonului de scutire de TVA de 200.000 RON prevăzută la art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, Codul fiscal, anume la data de 9.09.2006.

De asemenea, intimata a analizat fiecare tranzacție imobiliară efectuată de reclamantă, o parte din imobilele înstrăinate fiind excluse de la aplicarea TVA.

Totodată, reclamanta a contestat calitatea sa de persoană impozabilă formulând critici cu privire la fiecare tranzacție derulată în perioada analizată prin actele administrative fiscale. Astfel, spre exemplu, în ceea ce privește contractul autentificat sub nr. x din 06 februarie 2008 de BNP B. - Notar Public C., recurenta susține că urmare a derulării unor litigii legate de imobilul înstrăinat - teren intravilan arabil în suprafață de 11.509 mp. și construcții situate în localitatea Ghiroda, județul Timiș, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a refuzat să achite prețul menționat în contract. Pe de altă parte organul fiscal a reținut că în acest caz, faptul generator și exigibilitatea TVA a intervenit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 414, respectiv 6.02.2008, în conformitate cu dispozițiile art. 1341 alin. (1) și art. 1342 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar reclamanta avea obligația să colecteze și să plătească la bugetul de stat TVA în sumă de 1.245.124,6 RON inclusă în prețul de vânzare.

Or, instanța de fond nu a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, limitându-se la considerații generale și lăsând neclarificate mai multe aspecte relevante pentru dezlegarea cauzei.

Pentru adoptarea unei soluții judicioase asupra fondului raportului juridic fiscal, este necesară examinarea punctuală a situației relevate de organul fiscal, cu luarea în considerare a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative fiscale atacate, dar și a motivelor de nelegalitate și a apărărilor formulate de contribuabil, astfel încât justul echilibru care trebuie să existe între interesul public și cel privat să fie asigurat.

Pentru a nu priva partea de un grad de jurisdicție se impune, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul cu consecința casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței nr. 228 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacata și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.