ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1793/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș, a solicitat anularea Deciziei nr. 201 din 19 august 2011 emisă de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș și a Deciziei de impunere nr. 45452 din 15 decembrie 2010 emisă de Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș.

Prin Sentința civilă nr. 2911 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetentei materiale a instanței și a declinat competența privind judecarea cauzei formulată de reclamanta SC "A." SRL împotriva pârâtei Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 9 din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Timiș.

Împotriva sentinței Curții de Apel a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3121 din din 3 iulie 2014, Înalta Curte a respins recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 9 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut în esență că motivele de nelegalitate invocate în contestația administrativă se regăsesc în cererea de chemare în judecată și constituie motivele de recurs invocate.

S-a reținut că în cauză sunt întrunite cerințele art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind conținutul și motivarea actului administrativ-fiscal și art. 87 din același act normativ privind forma și conținutul deciziei de impunere.

S-a constatat că sumele reținute în cuprinsul deciziei de impunere provin din procesele-verbale nr. x/31.03.2003 și nr. x/23.05.2003, acte administrativ-fiscale a căror legalitate a fost cenzurată de instanța de contencios administrativ și fiscal, contestația reclamantei fiind respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 845 din 14 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Prin urmare, instanța de recurs a avut în vedere că în speță constatările privind situația de fapt și dispozițiile legale aplicabile nu mai pot fi puse în discuție, în prezenta cauză având în vedere că procesele-verbale menționate au fost apreciate ca fiind legale prin hotărâre irevocabilă de către instanța de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare SC A. SRL, criticând soluția instanței ca netemeinică, nelegală.

Contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare, așa cum a fost formulată și pe cale consecință anularea Deciziei nr. 3121/2014, în sensul admiterii recursului și modificării în tot a Sentinței nr. 9 din 14 ianuarie 2013 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, în sensul admiterii acțiunii, anulării Deciziei nr. 201 din 19 august 2011 și pe cale de consecință anularea Deciziei de impunere nr. x din 15 decembrie 2010 emisă de pârâtă.

În opinia contestatoarei, soluția instanței de recurs este greșită întrucât debitul solicitat de către pârâtă, reclamantei are natura contractuală și nu se regăsește încadrat în prevederile art. 2 C. fisc., secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție nefiind competentă a soluționa recursul formulat de către recurenta A. SRL, acest dosar fiind de competența Comisiei Teritoriale de Arbitraj, conform art. 23 alin. (2), art. 25 alin. (2) din Contractele de furnizare servicii medicale în asistența medicală de specialitate din ambulatoriu pentru specialități clinice încheiate între părți.

Prin recursul formulat, s-a solicitat casarea hotărârii primei instanțe,pe motiv că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției invocată în temeiul art. 91 alin. (1) C. proc. fisc., a prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale, excepție care în opinia contestatoarei ar fi trebuit admisă.

De asemenea, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a înlăturat în mod greșit apărările lor cu privire la faptul că, Decizia de impunere nr. 452 din 15 decembrie 2010 este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost tocmită în conformitate cu prevederile art. 43 și 87 din C. proc. fisc. .

În fine, în opinia contestatoarei, instanța de recurs a apreciat greșit și cu privire la calculul penalităților de întârziere și al dobânzilor, deși a învederat că, în Decizia de impunere, acestea au fost calculate de către pârâtă în conformitate cu dispozițiile C. proc. fisc., iar în procesul-verbal nr. x/31.03.2003 emis de către pârâtă este stipulat faptul că, majorările de întârziere se calculează în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

II. Decizia instanței sesizată cu contestația în anulare

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează:

Deși contestatoarea a invocat dispozițiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză se aplică principiul general introdus prin art. 24 - 25 din Noul C. proc. civ. și de art. 3 din Legea nr. 76/2012, respectiv al aplicării noilor norme numai proceselor și executărilor silite începute ulterior intrării în vigoare.

Or, reținând că dosarul în care a fost pronunțată hotărârea atacată a fost înregistrat inițial pe rolul instanțelor la data de 27 iunie 2012, Înalta Curte constată că, în fapt, motivele contestației în anulare se circumscriu dispozițiilor art. 317 - 318 din C. proc. civ. din 1865.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 din C. proc. civ. și poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Conform regulilor impuse în art. 317 C. proc. civ., acest motiv poate fi invocat pe calea extraordinară de retractare numai dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului ori dacă a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, de natură a conduce la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea ce nu poate fi reținut în cauză.

Motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., este neîntemeiat.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Dispozițiile de ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispozițiile art. 159 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc situațiile în care necompetența este de ordine publică.

În speță, nu sunt identificate motive care să se încadreze în prevederile art. 317 din C. proc. civ. Susținerile contestatoarei referitoare la încălcarea normelor de competență sunt fără fundament, având în vedere Sentința nr. 2911 din 19 septembrie 2012 de declinare a soluționării cauzei pronunțată de Tribunalul Timiș în favoarea Curții de Apel Timișoara, în care s-a constat că litigiul este de competența instanțelor de contencios.

Din analiza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată, contrar susținerilor contestatoarei, că în fața instanței de recurs nu s-a invocat excepția necompetenței materiale, prin urmare acest motiv nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., atâta vreme cât acest motiv poate fi invocat pe calea extraordinară de retractare numai dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului ori dacă a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

În cauză, contestatoarea, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a analizat materialul probator administrat în cauză precum și modul de interpretare și aplicare a dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Din analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanța de recurs s-a pronunțat tuturor motivelor de recurs invocate de recurent și a răspuns punctual motivelor de nelegalitate a hotărârii instanței de fond invocate prin cererea de recurs.

Pe de altă parte, este lesne de observat că prin reiterarea motivelor de recurs în cadrul contestației în anulare, contestatoarea urmărește judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare.

Față de formularea clară a textului prevăzut de art. 318 din C. proc. civ., contestația poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost investită nu și atunci când nu au fost analizate punctual toate criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs. Așa fiind neexaminarea distinctă a fiecărei critici aferente fiecărui motiv de recurs nu constituie prin ea însăși, o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

În condițiile în care, instanța de recurs a constatat, în baza unui raționament juridic de sinteză, faptul că din cuprinsul notelor informative, rezultă că prin informațiile furnizate, recurentul a vizat îngrădirea atât a drepturilor la viață privată precum și dreptul la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor, nu mai era necesar să răspundă punctual și detaliat tuturor argumentelor expuse de recurent.

Prin urmare, hotărârea contestată, nu poate fi susceptibilă de "retractare" (efectul urmărit de parte prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac), întrucât nu se circumscrie niciunei ipoteze a prevederilor legale arătate.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte constată că cererea contestatoarei nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de C. proc. civ., motiv pentru care urmează să respingă contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 3121 din 3 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL