ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 8/2019

Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 12 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 15.930/231/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focșani - Secția civilă, la data de 23.11.2016, petentul - persoană fizică, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Vrancea, a solicitat anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției din 11.11.2016, emis de intimat, exonerarea de la plata amenzii și anularea sancțiunii complementare privind suspendarea dreptului de a conduce; în subsidiar, a solicitat înlocuirea sancțiunii principale și complementare cu avertisment.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că, întrucât se află în evidența Serviciului Public Comunitar de Evidență a Permiselor de Conducere București, asupra sancțiunii complementare aplicate pentru săvârșirea contravenției imputate trebuia să hotărască șeful Serviciului Rutier Vrancea, și nu polițistul care a întocmit procesul-verbal de contravenție, astfel încât sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce a fost stabilită și aplicată de un organ necompetent; a susținut, de asemenea, că sectorul de drum pe care circula nu avea limita de viteză de 50 km/h, aflându-se în afara localității și fiind posibil ca viteza înregistrată să aparțină altui vehicul care a circulat înaintea sau în spatele lui pe acel sector de drum, că, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), în favoarea lui operează prezumția de nevinovăție, iar prezumția de autenticitate și veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenție nu este una absolută, putând fi răsturnată prin probe, că, în cauză, există dubiu cu privire la amplasamentul exact al cinemometrului, la măsurătorile efectuate și la condițiile de efectuare ale acestora și că sancțiunea aplicată nu respectă principiul proporționalității, aplicarea amenzii și a reținerii permisului de conducere fiind mult prea aspră raportat la valorile sociale lezate sau care pot fi atinse, avându-se în vedere și consecințele pe care trebuie să le suporte acuzatul în materie contravențională.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea plângerii, ca neîntemeiată, arătând că, în data de 11.11.2016, petentul a condus autoturismul pe DN2 - E85 Urechești, fiind înregistrat cu viteza de 125 km/h de aparatul radar montat pe autoturismul aparținând Ministerului Administrație și Internelor, și nu a avut asupra sa permisul de conducere.

Prin Sentința nr. 1.084 din 14 februarie 2017, Judecătoria Focșani a respins plângerea formulată de petent, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că, în raport cu probele administrate, intimatul a făcut dovada temeiniciei întocmirii procesului-verbal de contravenție în ceea ce privește faptele reținute în sarcina petentului, acesta din urmă nereușind să răstoarne prezumția de veridicitate și autenticitate de care beneficiază actul contestat.

În legătură cu critica petentului, potrivit căreia sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehicule nu a fost aplicată de organul competent, instanța de judecată a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 97 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002), potrivit cărora, în cazurile prevăzute de lege, polițistul rutier dispune, de regulă odată cu constatarea faptei contravenționale, și cu privire la reținerea permisului de conducere, eliberându-i titularului și dovada înlocuitoare.

Pe de altă parte, a reținut instanța de judecată, legea face distincție între măsura reținerii permisului de conducere (care, așa cum s-a arătat, este în atribuțiile polițistului rutier) și sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce, prin art. 103 alin. (1

S-a arătat că dispoziții relativ asemănătoare se regăsesc și în Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 (Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002), în cuprinsul art. 190 alin. (1) și (2) și art. 191.

Din cuprinsul acestor din urmă dispoziții normative reiese că sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce vehicule este în atribuțiile șefului serviciului poliției rutiere, care dispune însă în baza măsurii de reținere a permisului de conducere aplicate de polițistul rutier; rezultă deci că această măsură complementară este una extrinsecă procesului-verbal de contravenție, astfel încât nu este de natură a afecta validitatea actului întocmit.

Așa fiind, constatând că în mod legal, prin procesul- verbal de contravenție, s-a dispus de către agentul de poliție rutieră și reținerea permisului de conducere al petentului și eliberarea dovezii corespunzătoare de circulație, instanța de fond a concluzionat că aspectul referitor la calitatea și competența organului care a aplicat efectiv sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce excedează analizei cauzei, în cadrul căreia instanța a fost legal învestită doar cu verificarea legalității și temeiniciei procesului- verbal de contravenție; în ipoteza în care petentul se consideră vătămat prin faptul că sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce - extrinsecă procesului- verbal de contravenție - i-a fost aplicată de o persoană necompetentă, are posibilitatea de a contesta această măsură pur administrativă și de a solicita instanței competente anularea sa, pe altă cale procesuală decât cea a plângerii contravenționale.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a formulat apel petentul, iar în cadrul soluționării apelului a formulat cerere de sesizare a instanței supreme, în temeiul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, în sensul dacă dispozițiile acestuia derogă de la norma generală, instituită de art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Apelantul a arătat că prin procesul-verbal de contravenție i s-a aplicat, pe lângă sancțiunea principală, sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce de către polițistul rutier care a constatat contravenția, reținându-i-se permisul de conducere. Or, prin dispozițiile art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 s-a reglementat asupra sancțiunii complementare, în situația în care contravenientul nu este în evidența organului constatator al faptei, legiuitorul stabilind, în acest caz, o competență specială a șefului serviciului poliției rutiere pe teritoriul căruia a fost constatată contravenția în a dispune asupra sancțiunii complementare.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002:

Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002:

Apelantul a arătat că, deși, conform dispozițiilor art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac direct de către polițistul rutier, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către polițiștii de frontieră, legiuitorul, în situația în care contravenientul se află în evidența altui județ decât cel pe raza căruia s-a constatat contravenția, a instituit norma specială prevăzută de art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

În această situație, polițistul rutier care a constatat contravenția aplică sancțiunea principală și măsura tehnico- administrativă a reținerii permisului de conducere, urmând ca șeful poliției rutiere al serviciului rutier pe teritoriul căruia a fost constatată contravenția să dispună asupra sancțiunii complementare.

Dispozițiile art. 103 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se referă la perioada suspendării exercitării dreptului de a conduce, și nu la competența de a aplica această sancțiune complementară, care, așa cum s-a arătat, este expres prevăzută în cuprinsul altor dispoziții, precum cele reglementate de legiuitor prin art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Intimatul nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Încheierea prin care instanța de trimitere a sesizat instanța supremă cu dezlegarea chestiunii de drept formulate nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, și nici punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea, prevăzut de dispozițiile art. 520 alin. (1) din același cod.

În considerentele deciziei sus-menționate, instanța supremă a reținut următoarele:

În vederea aplicării sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice, agentul constatator procedează la reținerea permisului de conducere.

În conformitate cu dispozițiile art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 210 din Regulamentul de aplicare a acestui act normativ, reținerea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă, constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane și păstrarea lui la sediul poliției rutiere, până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii.

Măsura se dispune de polițistul rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce.

Permisul de conducere conferă astfel, până la ridicarea sa, dreptul de a conduce în persoana celui care îl posedă și, tocmai de aceea, suspendarea dreptului de a conduce, în cazurile limitate și concrete, începe să curgă de la data la care permisul a fost predat autorităților competente sau reținut de acesta.

În acest sens, la art. 210 alin. (1) și (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se prevede că, în situația în care conducătorul de autovehicul săvârșește o faptă pentru care, potrivit legii, se reține permisul de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce, eliberându-se dovadă înlocuitoare cu drept de circulație, sancțiunea contravențională complementară operează începând cu ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea dovezii; când dovada înlocuitoare a permisului de conducere este eliberată fără drept de circulație, suspendarea exercitării dreptului de a conduce operează din momentul aplicării sancțiunii contravenționale complementare prin procesul-verbal de constatare a contravenției.

Se poate astfel constata că, în cazul comiterii unei contravenții de natura celei descrise anterior, măsura tehnico- administrativă a reținerii permisului de conducere are natura juridică a punerii în executare a sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce.

De reținut este că, în vechea formă a Codului rutier, sancțiunea principală se dispunea de agentul constatator, iar sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice se dispunea, după caz, de către șeful poliției rutiere a județului sau a municipiului București ori de șeful poliției rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române sau adjunctul acestuia [conform art. 96 alin. (4) din vechea formă a ordonanței].

Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 69/2007 (art. I pct. 34), șeful poliției rutiere are competența de a dispune sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce exclusiv în cazul cumulului de 15 puncte de penalizare, în celelalte cazuri, prevăzute la art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) și art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, competența aparținând exclusiv agentului constatator, care trebuie să aplice sancțiunea prin procesul-verbal de contravenție pe care îl întocmește.

Faptul că modelul de proces-verbal prevăzut la anexa nr. 1A a Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 conține doar rubrica privind măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, nu și pe cea referitoare la aplicarea sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, se explică prin necorelarea dispozițiilor din Regulament cu modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007, prin care s-a dat în competenta agenților constatatori aplicarea sancțiunii suspendării dreptului de a conduce.

Așadar, în prezent, nu există posibilitatea ca printr-un act administrativ separat să se aplice sancțiunea complementară a suspendării cu precizarea temeiului și a intervalului de timp pentru care se dispune, cu excepția situației particulare a ipotezei prevăzute la art. 96 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 (dat fiind mecanismul juridic de sancționare suplimentară, datorat cumulului unor puncte acumulate din mai multe fapte).

Un alt argument care vine în sprijinul tezei ce susține necesitatea menționării de către agentul constatator, în cuprinsul procesului-verbal de contravenție, a sancțiunilor complementare este faptul că suspendarea are o perioadă determinată și nu poate depăși 30/60/90 de zile, în funcție de încadrarea juridică a contravenției săvârșite.

De asemenea, potrivit art. 104 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, la cererea titularului permisului de conducere, perioadele de suspendare se pot reduce de către șeful poliției rutiere a județului sau a municipiului București pe raza căruia a fost săvârșită fapta ori de către șeful poliției rutiere din Inspectoratul General al Poliției Române (dar nu mai puțin de 30 de zile, în condițiile prevăzute în Regulament), iar potrivit art. 221 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, perioada de suspendare a exercitării dreptului de a conduce se poate reduce la 30 de zile, la cererea titularului, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, anumite condiții prevăzute de lege.

În concluzie, din economia prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce este stabilită de lege întotdeauna pe lângă sancțiunea principală a amenzii, iar agentul sancționator nu are latitudinea de a reindividualiza sancțiunea complementară.

Astfel, în condițiile în care formularul procesului-verbal nu prevede în mod expres o rubrică în care să fie consemnată separat sancțiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce, iar această sancțiune rezultă în mod expres din dispozițiile legale incidente în cauză, nu poate fi pus în discuție faptul că nu există o măsură complementară dispusă în mod legal care să privească suspendarea dreptului de a conduce, ci doar modalitatea consemnării acestei măsuri în cuprinsul actului contestat, o interpretare contrară nefiind în spiritul legii.

Sancțiunea ce intervine ca urmare a încălcării de către organul constatator a dispozițiilor art. 180 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 cu privire la menționarea în cuprinsul procesului-verbal a măsurii complementare este însă una virtuală, nefiind prevăzută în mod expres, derivând din principiul fundamental al legalității și rezultând din încălcarea dispozițiilor legale, altele decât cele expres prevăzute de lege sub sancțiunea nulității."

Din analiza punctelor de vedere/opiniilor exprimate de instanțe și, după caz, a hotărârilor transmise de acestea se desprind următoarele orientări:

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

S-au pronunțat, respectiv și-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanțe:

În sprijinul acestei orientări au fost invocate următoarele argumente:

Astfel, art. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 dispune cu privire la persoana care poate constata contravenția și aplica sancțiunea, și anume polițistul rutier, în timp ce art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 explicitează cum procedează polițistul rutier în situația în care contravenientul are un alt domiciliu decât cel al locului unde săvârșește fapta.

Polițistul rutier care constată fapta nu aplică și sancțiunea complementară, stabilește doar sancțiunea principală contravenientului ce a săvârșit fapta contravențională în alt loc decât cel de domiciliu și reține permisul de conducere, pe care îl înaintează șefului serviciului poliției rutiere, care trebuie să decidă cu privire la sancțiunea complementară într-un termen de maximum 10 zile de la data reținerii documentului, după care acesta va fi trimis șefului serviciului poliției rutiere de la locul de domiciliu al contravenientului.

Prin Adresa nr. 3.013/C/4473/III-5/2018 din 4 ianuarie 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Pronunțându-se asupra constituționalității dispozițiilor art. 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, instanța de contencios constituțional a statuat că acestea sunt conforme Legii fundamentale, reținând că "în cazul săvârșirii unor contravenții la regulile de circulație rutieră, reglementarea prin lege, pe lângă sancțiunea principală - amenda și a uneia sau mai multor sancțiuni complementare, nu este de natură a încălca dispozițiile constituționale, aceste sancțiuni având drept scop înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege." (Decizia nr. 331 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 19 mai 2011).

De asemenea, referindu-se la dispozițiile art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, Curtea Constituțională a statuat că "(...) reglementarea de către legiuitor a aplicării obligatorii, împreună cu sancțiunea principală a amenzii, a sancțiunii complementare a reținerii permisului de conducere sau a dovezii înlocuitoare a acestuia, prevăzută la art. 111 alin. (1) lit. c) din ordonanța de urgență criticată, în cazul săvârșirii faptei prevăzute la art. 102 alin. (3) lit. e) din aceeași ordonanță de urgență, respectiv al depășirii cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv și pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, aplicare ce nu este lăsată la aprecierea organului constatator, este consecința legăturii directe în care se află cu fapta sancționată și a pericolului social sporit al acesteia." (Decizia nr. 854 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 12 decembrie 2012).

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, și s-a propus soluția de respingere a sesizării ca inadmisibilă.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să analizeze regularitatea actului de sesizare și îndeplinirea cerințelor legale de admisibilitate, prevăzute de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Analizând sesizarea în raport cu cerințele legale de admisibilitate sus-menționate, se constată că nu este îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept, în sensul unei veritabile probleme de interpretare a normelor legale ce fac obiectul sesizării, generate de caracterul lor interpretabil, neclar, imprecis sau lipsit de previzibilitate în sensul deslușirii voinței legiuitorului.

Prin sesizarea analizată se urmărește a se lămuri dacă art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, reprezintă o normă specială ce derogă de la norma generală, instituită de art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, normă specială care stabilește o competență specială a șefului serviciului poliției rutiere pe teritoriul căruia a fost constatată contravenția, sub aspectul aplicării sancțiunii contravenționale complementare, în situația în care contravenientul a săvârșit fapta pe raza de competență a altui județ decât cel care îl are în evidență.

Din simpla enunțare a obiectului sesizării rezultă că aceasta pune problema caracterului de normă specială, derogatorie, a prevederii din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, în raport cu norma de rang superior cuprinsă în chiar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, actul normativ a cărui aplicare o asigură.

Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, care aprobă Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 135 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Conform principiilor de tehnică legislativă, elaborarea actelor normative și, pe cale de consecință, operațiunea rațională de interpretare a acestora trebuie să țină seama de principiul ierarhiei reglementărilor [art. 4 alin. (1) și art. 26 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000)]. Un act normativ inferior nu poate modifica un act normativ superior și nici nu poate deroga de la acesta.

Potrivit art. 108 din Constituție, hotărârile emise de Guvern sunt reglementări secundare legii, care stabilesc modul în care legile vor fi efectiv puse în aplicare sau alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora. Ele sunt adoptate în baza legii și în limitele acesteia, neputând conține norme derogatorii de la lege.

Hotărârile Guvernului realizează competența originară a Guvernului, de autoritate executivă, cu rol în punerea în aplicare a legii, în timp ce ordonanțele de urgență ale Guvernului conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Mai mult, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituție, ordonanțele de urgență cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege. De asemenea, ordonanțele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile aceluiași text constituțional, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din rațiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă și elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern. Cu alte cuvinte, ordonanța își pierde caracterul de act mixt (act administrativ prin prisma emitentului/act legislativ prin prisma conținutului său) și devine lege.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 20 martie 2006.

Conform art. 63 din Legea nr. 24/2000, derogarea de la reglementarea de bază se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, iar potrivit art. 15 alin. (1) și (2) din același act normativ, reglementările speciale și derogatorii din aceeași materie și același nivel pot fi cuprinse într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie, caracterul special al reglementării determinându-se în funcție de obiectul acesteia și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. De asemenea, potrivit alin. (4) teza finală al aceluiași text de lege, preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază.

Ținând seama de aceste norme de tehnică legislativă care dau și cheia interpretării cadrului normativ, rezultă că nu există nicio dificultate de interpretare a prevederilor art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, în corelație cu art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Prevederile art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 sunt foarte clare în sensul că aplicarea sancțiunilor pentru faptele contravenționale se face de către polițistul rutier sau de către polițiștii de frontieră (în punctele de trecere a frontierei de stat).

Atunci când legiuitorul a intenționat să instituie o excepție de la regula prevăzută de art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, sus-menționată, a făcut-o în mod explicit, ca în cazul reglementat de art. 103 alin. (1) lit. c) și alin. (1

De altfel, dispozițiile art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nu creează dificultăți de interpretare nici privit din perspectiva obiectului de reglementare, respectiv a dispoziției normative aplicabile situației date. Și aceasta, întrucât textul normativ menționat reglementează păstrarea permisului de conducere pe perioada executării sancțiunii contravenționale complementare a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice, iar nu aplicarea sancțiunii contravenționale, în situația în care contravenientul a săvârșit fapta pe raza de competență a altui județ decât cel care îl are în evidență.

Instanța de trimitere, de altfel, nu a arătat argumentele pentru care apreciază dificilă interpretarea normelor legale la care se referă sesizarea, dificultate care să facă necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin mecanismul pronunțării hotărârii prealabile.

Este adevărat că s-a exprimat de către unele instanțe judecătorești și opinia (confirmată printr-o soluție de practică judiciară izolată - Sentința civilă nr. 378 din 13.11.2014 a Judecătoriei Podu Turcului, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 507 din 19.05.2015 a Tribunalului Bacău), în sensul interpretării dispozițiilor art. 191 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ca fiind o normă specială, derogatorie de la norma generală instituită de art. 109 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, însă o astfel de interpretare, fiind vădit contrară principiului ierarhiei actelor normative, nu este de natură a susține îndeplinirea condiției referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept.

Pe cale de consecință, deși celelalte condiții de admisibilitate sunt îndeplinite - respectiv chestiunea de drept a fost ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Tribunalului Vrancea, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat asupra ei, în mod explicit, de către instanța supremă, printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele - sesizarea este inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,