ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 485/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 739 din 13 aprilie 2001 a Tribunalului Timiș a fost respinsă acțiunea S.C. B.E. S.A. prin care solicitase obligarea pârâtei S.C. U. S.A. la plata sumei de 2253 dolari S.U.A., echivalent în lei la data plății, plus T.V.A. aferent, sumă reprezentând un rest de plată din obiectul contractului nr. 128 din 12 august 1997. Instanța de fond a reținut că respectivul contract are un obiect mai complex decât simpla livrare de produse, că pe facturile în litigiu nu apare nici semnătura de primire, nici ștampila pârâtei, așa încât, n-au putut fi luate în considerare și întrucât relațiile contractuale dintre părți sunt complicate și în același timp confuze, iar părțile n-au înțeles să mai susțină efectuarea expertizei încuviințate, acțiunea a fost respinsă.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 721 din 29 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, reținându-se că singura probă ce putea clarifica relațiile confuze dintre părți era expertiza tehnică de specialitate, expertiză încuviințată de instanță, dar pe care părțile n-au mai susținut-o. Nemulțumită de această decizie, reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea ei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta critică soluțiile instanțelor pe aspectul naturii contractului nr.128/1997, contract intitulat de părți ca fiind “de livrare”, iar de instanțe ca fiind complex, fără însă a se stabili natura juridică a acestuia.

Se apreciază că respectivul contract a fost unul de livrare, că reclamanta a probat cu acte că i-a livrat pârâtei echipamentele la care s-a obligat, că a realizat serviciile de conectare la rețea a acestor echipamente și a instruit și personalul pârâtei în utilizarea acestor echipamente, după cum a recunoscut și pârâta la 20 februarie 1998, așa încât aceasta trebuia să fie obligată la plata echipamentelor livrate. Că pârâta îi datorează plata, rezultă și din recunoașterea parțială făcută de aceasta în întâmpinarea de la fond, cât și din facturile depuse la dosar, factura nr. 751717 din 9 aprilie 1998 fiind semnată de primire de pârâtă, iar factura nr. 751712 din 30 martie 1998 fiind acceptată prin plata parțială făcută de pârâtă, chiar dacă nu a fost semnată.

În legătură cu expertiza, recurenta apreciază că în mod eronat s-a reținut lipsa de cooperare a ambelor părți, câtă vreme expertul a justificat neefectuarea lucrării prin lipsa de cooperare a pârâtei. Cum pârâta utilizează și, în prezent, echipamentele livrate, reclamanta solicită obligarea ei la plata lor, urmare a admiterii recursului și modificării soluțiilor pronunțate în cauză. Recursul reclamantei este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta: Prin acțiunea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restul de plată rămas neachitat, în sumă de 2253 dolari S.U.A., echivalent în lei, plus T.V.A., suma reprezentând contravaloarea a două case de marcat Elite E.C.R. 1220, 3 buc.

licență Windows 95, manoperă, instruire și instalare; toate acestea formând obiectul facturii 751717 din 8 aprilie 1998 și rest rămas neachitat din factura 751712 din 30 martie 1998, ambele facturi emise în temeiul contractului de livrare nr.128 din 12 august 1997 încheiat între părți. Pârâta a recunoscut în întâmpinare, cât și în notele scrise depuse la fond, că reclamanta nu a îndeplinit decât obligația livrării parțiale a echipamentelor din contract, aflate în posesia ei, însă nu și a celorlalte obligații asumate prin același contract.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au rezumat a reține că relațiile contractuale dintre părți sunt complexe și confuze, fără a clarifica ele aceste relații în temeiul probelor administrate deja, probe constând în acte de livrare și notificări, precum și în corespondența părților din care puteau aprecia dacă, și în ce limită, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale raportat și la obiectul acțiunii cu care a fost învestită. Cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., judecătorii pricinii n-au manifestat un rol activ și n-au coroborat susținerile părților neverificând dacă, într-adevăr, pârâta a achitat, parțial sau nu, una dintre cele două facturi, precum și dacă factura din 8 aprilie 1998 a fost sau nu semnată de pârâtă.

Mai mult, deși exista un act semnat de ambele părți, la 24 aprilie 1998, din care rezulta că s-au remediat defecțiuni ale unei case de marcat, urmare a faptei culpabile a personalului pârâtei, instanța n-a fost preocupată în a verifica și corobora acest act cu susținerea pârâtei din întâmpinare, în sensul că echipamentele, deși i-au fost livrate, nu sunt utilizate, ci le are în depozit. După ce a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice, apreciind-o ca utilă și necesară față de susținerea pârâtei că aparatura există, chiar dacă reclamanta susținuse că în spațiul respectiv nu mai funcționează magazinul U., ci o galerie de artă, instanța revine asupra probei la 30 martie 2001 pentru ca, în soluția dată, să aprecieze că era hotărâtoare această probă.

În temeiul acestor considerente, Curtea apreciază ca întemeiate criticile recurentei, motiv pentru care va admite recursul și va casa decizia din apel, cauza urmând a fi trimisă acestei instanțe spre rejudecare în temeiul dispozițiilor .art. 314 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a clarifica , eventual prin suplimentare de probe, dacă una dintre facturi a fost deja achitată parțial și, la acea dată, dacă cealaltă factură a fost sau nu acceptată prin semnare de către pârâtă, dacă echipamentele menționate în factură au fost sau nu folosite de pârâtă, precum și a oricăror probe prin care părțile să dovedească îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

În consecință, recursul se va admite, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta S.C. B.E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 721 din 29 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, casează decizia atacată și trimite cauza Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, pentru judecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2003.