ÎCCJ, Decizia nr. 131/2019

Deliberând asupra cauzei de față, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 22 februarie 2019, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f), art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, formulată de contestatorul A.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte a constatat că excepția a fost invocată de contestatorul A., prin apărător ales, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f), art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. S-a constatat neîndeplinirea condiției ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei pentru niciunul din textele indicate de contestator.

Astfel, în ceea ce privește primul text de lege apreciat de contestator ca neconstituțional, respectiv art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte a constatat că acest text reglementează modul de înființare a completelor specializate. Or, nici completul care a pronunțat decizia penală contestată și nici cel învestit cu soluționarea contestației în anulare nu sunt complete specializate, astfel că dezlegarea pe care ar da-o instanța de contencios constituțional nu poate influența soluția ce se va pronunța în cauză.

Referitor la dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători, Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost invocată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, etapa admisibilității în principiu, etapă în care se verifică întrunirea condițiilor de promovare a acesteia, neavând loc o judecare propriu-zisă a căii de atac exercitate. În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 542 din data de 14 iulie 2015, în parag. 16 se arată că:

"În cadrul acestei prime etape procesuale, instanța examinează îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, condiții ce rezultă din prevederile art. 426 - 428 și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. Astfel, instanța verifică dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susținerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 426 din C. proc. pen. și, în fine, dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar."

În concret, în acest moment procesual completul de judecată este învestit să examineze exclusiv condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, iar nu apelul declarat împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, astfel încât invocarea unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor legale vizând compunerea completului competent să judece apelul nu are vreo legătură cu soluționarea căii extraordinare de atac. Totodată, din aceeași perspectivă a limitelor învestirii completului care examinează condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, excepția invocată nu are legătură cu cauza, în această etapă procesuală neputând fi analizată temeinicia cazului de contestație invocat privind compunerea completului de apel a cărui decizie este atacată.

Cu referire la dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora "Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții:

a) aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;

f) exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție", Înalta Curte a constatat că aceste dispoziții legale vizează atribuțiile Colegiului de Conducere și nu au legătură cu fondul cauzei.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea încheierii și, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, apreciind îndeplinite cumulativ toate cerințele prev. de art. 29 din Legea nr. 42/1997.

Examinând recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - P2-2019 constată că este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale."

Așa cum s-a reținut și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, stipulate în mod expres de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează, exclusiv, la analizarea pertinenței excepției, în sensul constatării existenței unei legături cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Astfel, în mod corect s-a constatat, prin încheierea atacată, că sunt îndeplinite doar o parte dintre condiții, respectiv excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a contestației în anulare, de către o persoană având calitatea de parte în cauză, vizează o dispoziție dintr-o lege care este în vigoare și nu a fost declarată neconstituțională.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii, interes dat de legătura pe care dispoziția legală criticată o are cu soluționarea cauzei.

Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

În acest sens, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Recurentul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f) și art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în faza admisibilității în principiu a contestației în anulare promovate de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În mod corect prima instanță a stabilit că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepția a fost invocată de contestatorul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți, are în vedere neconstituționalitatea 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a) și f), art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, însă niciunul din textele indicate de contestator nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 referitoare la înființarea completelor specializate nu sunt aplicabile în speță întrucât nici completul care a pronunțat Decizia penală nr. 258/A din 15 octombrie 2018 contestată și nici cel învestit cu soluționarea contestației în anulare nu sunt complete specializate; cele referitoare la art. 29 alin. (1) lit. a) și f) din aceeași lege, privesc atribuțiile colegiului de conducere al Înaltei Curți, nu sunt incidente în cauză; art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privesc numărul de judecători care intră în componența completului de judecată pentru soluționarea căii ordinare de atac a apelului.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Or, raportat la obiectul cauzei și stadiul procesual în care a fost formulată cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, respectiv contestație în anulare, fundamentată pe dispozițiile art. 426 lit. d) C. proc. pen., în mod corect s-a stabilit că dispozițiile legale a căror constituționalitate se dorește a fi verificată nu au legătură cu soluția ce urmează a se pronunța în faza de admisibilitate în principiu a căii extraordinare de atac.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, reține că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale. Simpla invocare a neconstituționalității unor dispoziții legale nu este adecvată atâta timp cât recurentul s-a raportat doar formal la disp. art. 124 din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

În concluzie, în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate. Or, pentru a proceda la sesizarea Curții Constituționale, așa cum s-a mai arătat în cele ce preced, trebuie să existe o legătură între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, excepția trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și asupra situației contestatorului.

Așa fiind, Înalta Curte - Completul de 5 judecători - Penal 2-2019 va respinge recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2019.

Procesat de GGC - NN