ÎCCJ, Decizia nr. 79/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, formulată de contestatorul A.

Analizând cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, Înalta Curte, secția penală, prin raportare la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de contestatorul A., prin apărător ales, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și are în vedere neconstituționalitatea 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte a constatat, însă, că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei pentru niciunul din textele indicate de contestator.

Astfel, instanța a reținut că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță (Încheierea nr. 128/23.02.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014).

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014).

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de cererile și excepțiile invocate de contestator (ca autor al excepției de neconstituționalitate) și incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă, deci influența asupra soluționării cauzei.

Astfel, în ceea ce privește primul text de lege apreciat de contestator ca neconstituțional, respectiv art. 19 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție se compune din: președinte, 2 vicepreședinți, 4 președinți de secții și judecători" s-a constatat că nu are legătură cu fondul cauzei.

Cu referire la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora "Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții:

a) aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;

b) abrogat;

c) propune secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea și încetarea din funcție a magistraților-asistenți;

d) organizează și supraveghează rezolvarea petițiilor, în condițiile legii;

e) propune proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție;

f) exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție", Înalta Curte a constatat că aceste dispoziții legale vizează atribuțiile Colegiului de Conducere și nu au legătură cu fondul cauzei.

Referitor la dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători, Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu are legătură cu soluționarea contestației în anulare.

Astfel, instanța a reținut că prezenta cerere de sesizare a Curții Constituționale a fost invocată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, etapa admisibilității în principiu, etapă în care se verifică întrunirea condițiilor de promovare a acesteia, neavând loc o judecare propriu-zisă a căii de atac exercitate.

În concret, completul de judecată este învestit să examineze exclusiv condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, iar nu apelul declarat împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, astfel încât s-a apreciat că invocarea unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor legale vizând compunerea completului competent să judece apelul nu are vreo legătură cu soluționarea căii extraordinare de atac.

Totodată, din aceeași perspectivă a limitelor învestirii completului care examinează condițiile de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, s-a reținut că excepția invocată nu are legătură cu cauza, în această etapă procesuală neputând fi analizată temeinicia cazului de contestație invocat privind compunerea completului de apel a cărui decizie este atacată.

Dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se referă la împrejurarea că, la începutul anului, "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești".

Aceste dispoziții care reglementează în competența colegiilor de conducere ale instanțelor judecătorești dreptul de a stabili compunerea completurilor de judecată au făcut, în timp, obiectul mai multor analize de constituționalitate, Curtea Constituțională apreciind, în repetate rânduri, că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 sunt constituționale (în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 741 din 13 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 705/18.10.2007 sau Decizia Curții Constituționale nr. 1.147 din 15 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 712/22.10.2009).

Însă atributul Colegiul de conducere de a aproba numărul și compunerea completurilor din cadrul secțiilor, nu are legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată excepția.

Apărătorul contestatorului a susținut că este îndeplinită în cauză și condiția privind legătura cu soluționarea cauzei, întrucât în condițiile pronunțării unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, hotărârea instanței de apel atacată prin contestația în anulare este lovită de nulitate absolută; nerespectarea condițiilor privind compunerea legală a completului, atrăgând sancțiunea nulității absolute, în acest sens invocând Deciziile nr. 417 din 3 iulie 2019 și nr. 685/2018 ale Curții Constituționale.

Înalta Curte a constatat că, deși contestatorul condamnat a susținut că textele de lege criticate contravin prevederilor constituționale, în realitate, acesta urmărește o modificare sau o interpretare a dispozițiilor legale criticate care să conducă la aplicarea deciziilor Curții Constituționale anterior menționate în cauză.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Deciziile Curții Constituționale a României nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, nr. 187/06.03.2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale (Sentința penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2020 la data de 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 6 aprilie 2020.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 23 martie 2020, având în vedere dispozițiile art. 43 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, Ordinul nr. 71 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020, constatând existența unor motive obiective ce pun instanța în imposibilitatea desfășurării ședinței de judecată la termenul fixat în data de 06 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din ședința de judecată cu termen la data 06 aprilie 2020.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgență instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, publicat în M. Of. nr. 212/16.03.2020 și prelungită prin dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în M. Of. nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel național și a măsurilor de prevenire și control a infecțiilor, în contextul situației epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel național, pentru o perioadă de 30 de zile; precum și dispozițiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în M. Of. nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgență vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată și citarea părților s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

La termenul din data de 26 mai 2020, deliberând asupra cererii de amânare formulată în scris de apărătorul ales al recurentului contestator, văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte a apreciat-o ca întemeiată, motiv pentru care a admis-o și a acordat termen pentru imposibilitatea de prezentare a acestuia din motive medicale.

Concluziile apărătorului recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 15 iunie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de contestatorul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul judecării contestației în anulare formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 134/A din data de 15 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

Astfel, se constată că în susținerea contestației în anulare au fost invocate dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., fiind criticată soluția condamnării contestatorului din perspectiva compunerii nelegale a completului de judecată.

Astfel, contestatorul a susținut că a fost condamnat pentru infracțiuni pentru care legea prevedea obligativitatea constituirii de completuri specializate, invocând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 78/2000.

În cauză, excepția de neconstituționalitate menționată privește dispozițiile art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, dispozițiile care sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

În ceea ce privește legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, instanța reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra situației juridice a părții din proces.

Astfel, în doctrină s-a reținut că "această cerință presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituțională, pentru soluționarea excepției: existența unei relații între situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs și respectiv remedierea situației juridice a părții prin soluționarea excepției de neconstituționalitate." (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pag. 105 " - Condiția interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituțională în vederea examinării constituționalității unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanțelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal. Aceasta deoarece instrumentul excepției de neconstituționalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

În examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, contrar celor susținute de contestatorul A., constată că o eventuala decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității art. 19 alin. (1) (conform căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție se compune din: președinte, 2 vicepreședinți, 4 președinți de secții și judecători) art. 29 alin. (1) (care reglementează atribuțiile Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), art. 31 alin. (1) lit. c) (potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători și art. 52 alin. (1) ("Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, nu pot avea niciun fel de înrâurire în ce privește soluția ce s-ar putea pronunța cu privire la admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată de acesta.

Pe de altă parte, analizând modalitatea concretă de formulare a cererii de sesizare, rezultă că recurentul-contestator a susținut neconstituționalitatea dispozițiilor menționate, urmărind în realitate nu clarificarea înțelesului dispozițiilor menționate, ci obținerea unei interpretări legale, cu valoare obligatorie, a unor texte de lege coroborate, din partea unei alte autorități decât cea căreia îi sunt atribuite prerogative exclusive de interpretare și aplicare unitară a legii, conform art. 126 alin. (3) din Constituție.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții Constituționale, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției pare a tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, nu a concordanței dintre o normă legală și exigențele legii fundamentale, ci exclusiv a unei probleme de interpretare și aplicare a dispozițiilor criticate. Or, interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale sunt în competența exclusivă a instanței pe rolul căreia cauza se află, iar nu a Curții Constituționale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Prin urmare, în cauză nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei decizii de către instanța de contencios constituțional cu privire la dispozițiile criticate și soluționarea Dosarului nr. x/2019 având ca obiect soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 134/A din data de 15 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014, reținându-se că dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă nu sunt de natură să provoace o restrângere a drepturilor părții și să aducă atingere dreptului acestuia la un proces echitabil.

Pentru considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 31 alin. (1) lit. c) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată, cuprinsă în încheierea din 21 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2020.

GGC - NN