ÎCCJ, Decizia nr. 231/2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, sub nr. x/2019, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtei A., judecător la Judecătoria Sectorului 5 București, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, constând în "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

II. Hotărârea instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 16J din 8 mai 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtei sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din aceeași lege.

Pentru a hotărî astfel, instanța disciplinară a reținut că, prin materialul probator administrat, atât în cursul cercetării prealabile, cât și de către secție în mod nemijlocit, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare invocate.

III. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanței de disciplină, considerând-o nelegală, a declarat recurs A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii disciplinare.

Recurenta susține că instanța de disciplină a aplicat eronat normele de drept referitoare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare imputate, în ceea ce privește latura subiectivă, respectiv conduita culpabilă reținută în sarcina sa, întrucât nu s-a ținut cont de volumul de muncă ridicat înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 București și de faptul că și alți judecători ai instanței au înregistrat depășiri semnificative ale termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești pronunțate.

IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, apreciindu-se, în esență, că împrejurările invocate de recurentă în favoarea sa nu constituie cauze exoneratoare de răspundere.

De asemenea, numitul B. a depus cerere de intervenție în interes propriu, calificată de Înalta Curte ca fiind o cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei Inspecția Judiciară, în raport cu dispozițiile art. 61 alin. (2) și (3) C. proc. civ., având în vedere că prin această cerere se solicită menținerea sancțiunii aplicate recurentei.

Cererea de intervenție accesorie formulată de numitul B. a fost respinsă în principiu, apreciind că nu se justifică un interes de a interveni în cauză, în sensul art. 61 C. proc. civ.

Astfel, o cerere de intervenție accesorie, formulată în condițiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susține apărările părții în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunța i-ar prejudicia drepturile și interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menționate rezultă că și terțul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile.

Ca atare, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține.

În cauză, numitul B. își justifică interesul în formularea cererii de intervenție prin faptul că a sesizat Inspecția Judiciară cu privire la conduita recurentei învestite cu soluționarea cauzelor în care acesta este parte.

Or, în speță, obiectul cauzei este o acțiune disciplinară formulată de Inspecția Judiciară, angajarea răspunderii disciplinare a recurentei fiind declanșată în urma unei sesizări formulate de petenta C., iar nu ca efect al sesizării Inspecției Judiciare de către persoana care a formulat cererea de intervenție accesorie.

Prin urmare, aspectele relevate în cererea de intervenție nu sunt de natură să releve existența unui interes propriu al numitului B. de a participa la proces, prin formularea de apărări în favoarea părții pentru care intervine, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin Hotărârea nr. 16J din 8 mai 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a reținut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce o privește pe recurentă.

În esență, sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că starea de fapt menționată în cuprinsul acțiunii disciplinare și confirmată de către pârâta judecător evidențiază încălcarea de către aceasta a termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă.

Cât privește latura subiectivă, instanța de disciplină a apreciat că, în speță, vinovăția pârâtei este dovedită și rezultă din modul în care acesta a înțeles să își îndeplinească obligațiile profesionale ce-i revin, fapt ce a avut drept consecință prelungirea procedurilor judiciare și încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

La individualizarea sancțiunii, s-au avut în vedere, în esență: gravitatea concretă a faptelor, durata întârzierilor în redactarea hotărârilor, conduita manifestată de pârâtă, anterior și ulterior declanșării cercetării disciplinare; de asemenea, s-a reținut că pârâta judecător a mai fost sancționată disciplinar, în mod repetat, pentru aceeași abatere disciplinară.

Potrivit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

Conform dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. "hotărârea se va redacta și semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare".

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. (r) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul laturii obiective, constă în neîndeplinirea obligației de a redacta hotărârile judecătorești în termenele prevăzute de lege, iar din punct de vedere al laturii subiective, se impune ca aceste fapte să fie imputabile judecătorului, fiind exclusă orice cauză care exonerează magistratul de răspundere disciplinară.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta, la data finalizării cercetării disciplinare, 21.02.2019, figura cu un număr total de 210 hotărâri pentru care termenul de redactare fusese depășit, dintre acestea, un număr de 82 fiind sentințe (cea mai veche fiind pronunțată la data de 03.04.2018) și 128 încheieri (cea mai veche fiind pronunțată la data de 27.02.2018).

De asemenea, s-a reținut că, la data de 7 mai 2019, recurenta mai avea un număr de 109 hotărâri neredactate, 50 dintre acestea fiind din cele ce făceau obiectul acțiunii disciplinare, iar restul de 59, pronunțate în lunile ianuarie - martie 2019.

Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător.

Analizând caracterul imputabil al faptei cercetate în procedura disciplinară, raportat la datele statistice expuse în hotărârea recurată, secția pentru judecători a reținut că, din probele administrate atât în cadrul cercetării disciplinare, cât și în fața secției, rezultă că, în cauză, s-a tăcut dovada încălcării, de către recurentă, a termenelor de redactare a hotărârilor judecătorești ce i-au revenit spre motivare.

Referitor la situația întârzierilor în redactarea hotărârilor, din înscrisurile atașate la dosar, a rezultat că, în perioada de referință, din cauza volumului mare de activitate, mai mulți judecători din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 București înregistrau hotărâri neredactate în termenul legal, însă recurenta figura printre judecătorii cu cele mai multe și mai vechi hotărâri neredactate în termen.

Cum, în speță, criteriul volumului de activitate era comparabil cu al celorlalți judecători ai instanței, acesta nu a fost de natură a constitui un element care să justifice efectuarea cu întârziere a lucrărilor de către pârâtă.

Cu toate acestea, doamna judecător nu a depus un efort semnificativ pentru reducerea numărului hotărârilor restante, chiar și la momentul pronunțării hotărârii de către instanța disciplinară figurând cu un număr considerabil de hotărâri neredactate în termenul legal.

De asemenea, recurenta a mai fost sancționată disciplinar de două ori, reținându-se săvârșirea aceleiași abateri disciplinare, și, de asemenea, a mai fost cercetată disciplinar în alte două rânduri, în lucrările înregistrate la Inspecția Judiciară sub nr. x/2012 și nr. y/2014.

Perpetuarea situației constând în depășirea cu perioade mari de timp a termenului prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor chiar și după sancționarea disciplinară pentru aceeași abatere disciplinară demonstrează faptul că recurenta nu a abordat sistematic lucrările pe care le-a avut spre redactare și nu le-a motivat în ordinea vechimii și urgenței lor, ignorând astfel consecințele deosebit de grave ce s-ar putea produce prin această abordare.

Sancțiunile disciplinare anterioare ar fi trebuit să constituie o avertizare pentru recurenta judecător, în sensul că atitudinea unui magistrat trebuie să fie conformă cu standardele impuse profesiei. Cu toate acestea, recurenta a continuat să persiste în a nu-și respecta îndatoririle profesionale și legale, înregistrând în mod constant întârzieri în redactarea hotărârilor judecătorești și invocând același motiv pentru a justifica aceste întârzieri și anume volumul de muncă.

În circumstanțele expuse, se reține că instanța de disciplină întemeiat a apreciat că amploarea restanțelor în redactarea hotărârilor și durata întârzierilor în redactare este de natură a produce grave consecințe în privința drepturilor și intereselor legitime ale părților litigante și în privința funcționării sistemului judiciar, iar fapta săvârșită cu intenție indirectă este imputabilă pârâtei, în contextul unui volum de activitate asemănător cu al celorlalți judecători din cadrul secției și în condițiile în care modul deficitar de organizare a activității de redactare a hotărârilor s-a perpetuat în timp, dovadă în acest sens fiind și procedurile disciplinare derulate anterior.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și factorii care au determinat conduita culpabilă, precum și condițiile în care s-a produs respectiva conduită, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unor acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, finalizate prin sancțiuni disciplinare, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivul de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere sau minimalizat, la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei privind volumul de muncă ridicat înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 București și faptul că și alți judecători ai instanței au înregistrat depășiri semnificative ale termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești pronunțate, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum atât de mare.

De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului recurent, au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, termenele de redactare prevăzute de dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

În consecință, se apreciază că circumstanțele invocate în apărare de recurentă nu sunt apte să înlăture temeinicia concluziilor primei instanțe sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

La individualizarea sancțiunii disciplinare, realizând o corectă aplicare a principiului aplicării graduale a sancțiunilor disciplinare, instanța de disciplină cu just temei a avut în vedere faptul că nici cercetările disciplinare anterioare, nici sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare brute de 10% pe o perioadă de trei luni și nici diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni aplicate gradual recurentei nu și-au atins scopul, întrucât magistratul nu a înțeles ori nu a reușit să își adapteze modul de lucru la condițiile și volumul de muncă și să remedieze deficiențele în desfășurarea activității, atingând un volum mare de restanțe și depășind nejustificat de mult termenul legal și rezonabil de redactare a hotărârilor.

În acord cu aprecierea instanței de disciplină, Înalta Curte reține că este justificată aplicarea sancțiunii magistratului cercetat, în circumstanțele concrete ale litigiului dedus judecății, care au reliefat fără echivoc faptul că magistratul fie nu a conștientizat amploarea și gravitatea conduitei sale culpabile, fie nu a fost în măsură să remedieze deficiențele din activitatea sa.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 16J din 8 mai 2019, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2019.

GGC - NN