Decizia nr. 253/2019 — ÎCCJ — recurs

Circumstanțele cauzei 1.1. Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâților A., judecător în cadrul Tribunalului București, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, și B., judecător în cadrul Curții de Apel București, cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004. 1.

Hotărârea instanței de disciplină Prin Hotărârea nr. 26J din 5 decembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară. 2. Cererile de recurs 2.1. Recursul principal declarat de titularul acțiunii disciplinare Împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivelor prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., titularul acțiunii disciplinare a invocat, în esență, faptul că, printr-o motivare nelegală și contradictorie, instanța disciplinară a reținut că faptele lui B. nu s-ar circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care s-a reținut săvârșirea de către judecătorul pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) cu privire la conduita extraprofesională manifestată de către judecătorul pârât cu aceeași ocazie. Între cele două abateri disciplinare există o strânsă legătură, ambele fiind săvârșite de același judecător și reflectând tabloul conduitei extraprofesionale ilicite a acestuia din 9 iulie 2014. În mod nelegal și venind în contradicție cu propriile statuări, instanța disciplinară a reținut că, fapta domnului judecător B. care, pe parcursul intervenției autorităților a menționat în mod repetat funcția deținută, de judecător la Curtea de Apel București, precum și susținerea acestuia că, în raport de calitatea specială a persoanei, prealabil pătrunderii în domiciliul său ar fi fost necesar avizul Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 42 din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 95 din Legea nr. 303/2004, nu reprezintă o acțiune de folosire a funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil, preferențial din partea autorităților în afara cadrului legal, ci menționarea calității de judecător ar fi fost făcută cu scopul de a obține eventual protecția pe care legea o acordă tocmai în considerarea statutului deținut. Cu încălcarea dreptului normei de drept material, art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut că, manifestările doamnei judecător A. s-au derulat într-un spațiu privat, respectiv locuința personală, apreciind că nu există probe la dosar care să dovedească că incidentul din 9 iulie 2014 a ajuns la cunoștința publicului în modalitățile precizate limitativ (presă, televiziune, internet, rețele de socializare), astfel încât să fie pus în discuție comportamentul magistratului în afara relațiilor de serviciu. Se consideră că instanța disciplinară a reținut trunchiat starea de fapt rezultată din probele administrate, concluzionând în mod nelegal că, în speță, comportamentul al cărei protagonistă a fost doamna judecător ar fi fost perceput/cunoscut doar în spațiul privat al camerei/locuinței acesteia. De asemenea, în mod nelegal, instanța disciplinară a reținut ca temei al respingerii acțiunii disciplinare exercitate împotriva celor doi judecători, pe lângă influența unei presupuse "stări emoționale deosebite", și aceea că, de la data săvârșirii abaterii disciplinare (9 iulie 2014) trecând mai mult de 4 ani, nu s-ar mai justifica aplicarea unei sancțiuni, întrucât scopul urmărit de legiuitor nu ar mai putea fi atins la acest moment. Astfel, se arată că, în ceea ce privește condiția ca sancțiunea să fie aplicată într-un interval de timp rezonabil și să fie dozată corect în scopul realizării unei corelări juste cu fapta săvârșită, prin hotărârea recurată, instanța disciplinară a interpretat și aplicat condițiile în funcție de care se apreciază caracterul rezonabil al duratei procedurii în sens contrar chiar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ignorând circumstanțele proprii ale cauzei, miza litigiului, complexitatea cauzei, precum și conduita pârâților și cea a autorităților competente care, în speță, erau de natură a conduce la concluzia contrară celei la care a ajuns secția. În concluzie, se solicită admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare împotriva pârâților A., judecător în cadrul Tribunalului București, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, și B., judecător în cadrul Curții de Apel București, cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004. 2.2. Recursul incident declarat de pârâții judecători Împotriva încheierii de ședință din 24 octombrie 2018 și a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul art. 491 raportat la art. 472, art. 461 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., au declarat recurs incident judecătorii B. și A. În ceea ce privește încheierea de ședință din data de 24.10.2018, recursul incident vizează soluția de respingere ca tardivă și formulată cu rea-credință a excepției nulității acțiunii disciplinare. S-a arătat că, prin notele de ședință depuse la termenul din 10.10.2018, recurenții judecători au invocat excepția nulității absolute a acțiunii disciplinare, invocând săvârșirea de către Inspecția Judiciară a unei serii de încălcări ale dispozițiilor legale sau infralegale în etapa verificării prealabile și în etapa cercetării disciplinare. Prin încheierea de ședință din 24.10.2018, instanța disciplinară a respins excepția cu motivarea că invocarea excepției s-a făcut tardiv, față de prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., care nu distinge între cauzele de nulitate relativă și cele de nulitate absolută și impune invocarea lor concomitentă. În esență, recurenții susțin că, prin încheierea din 24.10.2018 a fost dată cu încălcarea normelor de procedură, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivat de faptul că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel, sens în care textul permitea pârâților să invoce excepția nulității absolute a acțiunii disciplinare chiar și la termenul din 10.10.2018, iar concluzia de rea-credință nu poate fi reținută din moment ce existau inclusiv elemente de doctrina juridică ce susțineau posibilitatea invocării excepției nulității absolute la orice moment procesual. În acest sens, consideră greșită interpretarea instanței disciplinare dată art. 178 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că ar trebui invocate deodată toate cauzele de nulitate, adică atât nulitățile relative, cât și nulitățile absolute. În ceea ce privește excepția propriu-zisă, de nulitate absolută a acțiunii disciplinare, recurenții judecători, după ce dezvoltă argumente privind posibilitatea de a invoca neregularități săvârșite în procedura disciplinară, consecințele acestora și interesul public ocrotit prin normele juridice încălcate, au invocat incidența în cauză a următoarelor nulități care, în opinia lor, au afectat procedura de cercetare disciplinară: - referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulată de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esențial al unui astfel de act procedural; - nu se dovedește respectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, întrucât rezoluția olografă prin care inspectorul-șef a dispus prelungirea termenului de efectuare a cercetării disciplinare nu este datată, neputându-se proba dacă rezoluția de prelungire a fost dată în interiorul termenului inițial de 60 de zile, care curge de la data rezoluției de începere a cercetării disciplinare (19.09.2014) și se împlinește la 20.11.2014; - nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, prin modalitatea în care a fost atras în dosar domnul inspector judiciar D.; - nerespectarea principiul continuității inspectorului judiciar de la o etapa disciplinară la alta, în sensul că inspectorul judiciar D. a dispus începerea cercetării prealabile, deși nu a participat deloc la verificările prealabile. În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii de ședință din 24.10.2018 și, în rejudecare, respingerea excepției tardivității invocării excepției de nulitate absolută a acțiunii disciplinare, admiterea excepției nulității absolute a acțiunii disciplinare, cu consecința casării Hotărârii nr. 26 J/05.12.2018 și a constatării nulității absolute/declarării ca nule a acțiunii disciplinare, fără a se mai antama fondul acesteia. În ceea ce privește Hotărârea nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară, dat fiind ca dispozitivul hotărârii le este favorabil (acțiunea disciplinară a fost respinsă ca neîntemeiată), recurenții au arătat că recursul incident vizează doar considerentele hotărârii, unele comune ambilor recurenți-pârâți, altele diferențiate pe fiecare recurent-pârât în parte. În privința considerentelor comune, prin recursul incident, s-a solicitat a se constata că răspunderea magistraților este imprescriptibilă, în ipoteza în care acțiunea disciplinară a fost exercitată în interiorul termenului de 2 ani de la săvârșirea faptei, iar posibilitatea magistratului de a obține în justiție clarificarea situației sale nu are nicio legătură cu problema prescriptibilității răspunderii disciplinare. De asemenea, recurenții au cerut să se constate că norma cuprinsă în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este imprecisă, în raport cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În privința recurentei A., în primul rând, s-au susținut critici prin care se solicită a se reține că, în cauză, nu s-a făcut dovada utilizării unui limbaj agresiv și jignitor de către recurenta-pârâtă A. și că, în concluzie, nu s-a făcut dovada laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce privește cea de-a doua constatare reținută prin considerente, referitoare la condiția ca "manifestările (...) să fi ajuns la cunoștința publicului", s-au formulat critici în sensul că ar fi trebuit să se rețină că, date fiind condițiile în care s-au petrecut evenimentele, într-un spațiu privat (cel mai privat spațiu cu putință), nu puteau exista, de plano, niciun fel de probe care să dovedească faptul ca manifestările au ajuns la cunoștința publicului. De asemenea, și în ceea ce îl privește pe recurentul B., s-au susținut critici legate de constatarea implicită a îndeplinirii condiției publicității în privința manifestărilor acestui recurent, concluzionându-se că, dat fiind contextul unic în care au fost săvârșite "manifestările" recurenților, se impune a se reține că cerința publicității nu a fost îndeplinită în privința niciunuia din aceștia, astfel încât nici în privința recurentului B. nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Apărările formulate de părți în cauză. Judecătorii B. și A. au formulat întâmpinare la recursul formulat de Inspecția Judiciară, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând argumente în combaterea criticilor recurentei. De asemenea, recurentul B. a depus precizări prin care a arătat că, la 24 iulie 2019, intimata-recurentă A. a decedat și a solicitat respingerea recursului principal declarat împotriva acestei recurentei, precum și a recursului incident declarat de A., pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la recursul incident formulat de B. și A., prin care a invocat excepția tardivității recursului incident declarat împotriva încheierii din 24.10.2018, solicitând respingerea recursului incident declarat de B. împotriva Hotărârii nr. 26J/05.12.2018 ca nefondat, precum și respingerea recursului incident declarat de A. pentru lipsa capacității procesuale de folosință sau ca lipsit de interes, în situația în care criticile din acest recurs ar fi susținute/însușite de B. La termenul din 25 noiembrie 2019, Completul de 5 judecători a constatat că recursul incident a fost declarat la 24 octombrie 2019, după ce intimata A. a decedat, astfel încât aceasta nu mai putea fi semnatară a acestuia, motiv pentru care a reținut că recursul incident este declarat numai de recurentul B. și a rămas în pronunțare asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei A. și a excepției tardivității recursului incident, invocată prin întâmpinare, precum și asupra fondurilor recursurilor.

Considerentele Înaltei Curți asupra excepțiilor invocate și recursurilor 4.1. În privința excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei A. Potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. În cazul persoanei fizice, capacitatea procesuală de folosință începe în momentul nașterii și se sfârșește odată cu moartea acesteia. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este nulitatea absolută a actelor de procedură săvârșite după momentul decesului (art. 56 alin. (3) C. proc. civ.). Deși potrivit art. 99 alin. (1) C. civ. starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces, art. 103 C. civ. permite ca, în anumite ipoteze, starea civilă să fie dovedită înaintea instanțelor judecătorești, prin orice mijloace de probă. Astfel, în practica judiciară s-a acceptat folosirea prezumțiilor simple cu privire la decesul unei persoane în ipoteza în care acest fapt este de notorietate și este cunoscut de părțile cauzei. Conform celor precizate de recurentul B., intimata A. a decedat la data de 24 iulie 2019, fapt de notorietate, cunoscut și de către recurenta Inspecția Judiciară, astfel cum rezultă din apărările acesteia formulate prin răspunsul la întâmpinare. Astfel, reținând că intimata A. a decedat ulterior declarării recursului principal declarat de Inspecția Judiciară la 22 iulie 2019 (conform rezoluției de înregistrare a recursului, dosar) și că răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, astfel că nu mai poate fi angajată acest tip de răspundere pentru persoana vizată, Completul de 5 judecători urmează a admite excepția de fond, absolută, peremptorie a lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei și, în consecință, va respinge recursul principal declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, cu privire la intimata A., pentru lipsa capacității procesuale de folosință. 4.2. În privința excepției tardivității recursului incident declarat de B. împotriva încheierii de ședință din 24 octombrie 2018 și a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, invocată prin întâmpinare de către Inspecția Judiciară. În ceea ce privește excepția tardivității excepției recursului incident formulată prin întâmpinarea depusă de Inspecția Judiciară, aceasta vizează chestiunea obiectului recursului incident, anume dacă această cale de atac poate privi soluțiile instanței disciplinare cuprinse în hotărâre, în considerente sau în încheierile premergătoare și pe care intimatul din recursul principal nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în recursul principal. Din acest punct de vedere, titularul acțiunii disciplinare susține că, în contextul în care, în termenul legal prevăzut de norma specială, Inspecția Judiciară a formulat recurs principal doar împotriva Hotărârii nr. 26J din 05.12.2018 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a CSM, în Dosarul nr. x/2014, nu și a vreunei încheieri premergătoare, intimatul B. nu putea formula recurs incident împotriva încheierii de ședință din data de 24.10.2018, nerecurată de Inspecția Judiciară, prin care să exprime critici proprii, ce se circumscriu, în opinia recurentei, unui recurs principal, dar care nu a fost exercitat în termen legal. Criticile acestuia nu pot fi primite cu depășirea termenului și a cadrului legal; în caz contrar, s-ar ajunge la deturnarea scopului recursului incident, astfel cum acesta a fost expres prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi acceptat. Din această perspectivă, excepția tardivității recursului incident urmează a fi respinsă, pentru considerentele următoare. Instituția recursului incident nu prezintă o reglementare proprie, fiind aplicabile normele procedurale prevăzute pentru apelul incident, cuprinse în dispozițiile art. 472 C. proc. civ., conform cărora: "(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. (2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Prin urmare, vor fi analizate normele legale ce definesc instituția apelului incident, argumentele reținute fiind aplicabile, prin analogie, și în materia recursului incident, dată fiind norma de trimitere cuprinsă în dispozițiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. Din cuprinsul dispozițiilor procesuale anterior citate se desprind trăsăturile definitorii ale acestei căi de atac, prezentând relevanță în speța de față analiza caracterului interdependent al apelului incident în raport de apelul principal. Astfel cum reiese din interpretarea normei legale, interesul de a declara un apel incident revine intimatului din apelul principal, scopul urmărit fiind acela de a obține schimbarea hotărârii primei instanțe, pentru a maximiza șansele sale de realizare a drepturilor solicitate în cadrul litigiului în care este parte. Contrar susținerilor recurentei Inspecția Judiciară, apelul/recursul incident poate urmări reformarea hotărârilor primei instanțe/instanței de apel/instanței disciplinare sub orice alt aspect, nu doar asupra celor solicitate prin apelul/recursul principal. Un prim argument în acest sens este cel care rezultă din interpretarea prevederilor art. 472 C. proc. civ., în cuprinsul căreia nu se regăsește o limitare a drepturilor procesuale conferite părților. Doar după ce una din părți alege să exercite apel principal se naște interesul celeilalte părți, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe în scopul obținerii unei soluții de recunoaștere a drepturilor sale pretinse în litigiul respectiv. Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, renunțând la achiesarea inițială la hotărârea pronunțată, titularul apelului incident poate supune instanței de control judiciar oricare dintre soluțiile pronunțate prin sentința atacată ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru schimbarea acestei soluții, în raport de poziția sa procesuală și drepturile pretinse în cadrul litigiului. Astfel, cât privește obiectul apelului incident, el nu este limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziție această cale de atac pentru a obține schimbarea hotărârii primei instanțe în oricare dintre soluțiile care îl nemulțumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situațiile în care obiectul celor două forme de apel este același. Nu se poate reține o deturnare a scopului apelului/recursului incident sau o situație favorabilă pentru apelantul titular al căii de atac incidentale, în sensul punerii la dispoziția acestuia a unui termen mai lung decât cel prevăzut pentru declararea apelului principal, cât timp interesul exercitării fiecăreia dintre cele două căi de atac se manifestă diferit, această condiție de exercițiu ivindu-se la momente distincte, care nu pot fi privite decât în mod autonom, propriu fiecăruia dintre cele două forme de manifestare a intenției de a ataca hotărârea primei instanțe. Astfel, pentru apelul principal, termenul curge de la momentul comunicării hotărârii pe care partea nemulțumită de rezultatul obținut dorește să o supună controlului ierarhic superior, în timp ce apelul incident trebuie depus, conform prevederilor art. 474 alin. (1) C. proc. civ., odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind calificat astfel doar dacă este depus după împlinirea termenului reglementat pentru apelul principal. Rațiunea unei astfel de reglementări își are fundamentul în interdependența dintre cele două forme de apel, întrucât, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 280/2018 a Curții Constituționale, "apelul incident nu reprezintă o instituție de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelație cu apelul principal formulat în cauză". Prin urmare, nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului/recursului incident doar la obiectul apelului/recursului principal, cât timp raportul de accesorialitate între cele două forme de exercitare a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieși din pasivitatea inițial prefigurată, reprezentată prin achiesarea sa la hotărârea primei instanțe, ceea ce determină, în mod logic, și soluția prefigurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal fără a intra în cercetarea fondului. Numai dacă apelantul principal își retrage apelul sau acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anulat ca netimbrat, ca nesemnat, ca fiind promovat de o persoană fără calitate de reprezentant etc), apelul incident rămâne fără efect. În acest sens, s-a exprimat și doctrina juridică relevantă în chestiunea de față, în care s-a conturat interpretarea potrivit căreia "împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinței numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinței sub orice alt aspect"(Drept procesual civil - M. Tăbârcă, pag. 94; în același sens noul C. proc. civ. - comentariu pe articole, C. Negrilă, pag. 73 - 74, precum și în Noul C. proc. civ. - comentarii pe articole, pag. 472). Pe cale de consecință, față de cele expuse, obiectul recursului incident din prezenta cauză poate viza și încheierea premergătoare din 24 octombrie 2018, ce nu a fost recurată prin recursul principal, fiind declarat cu respectarea prevederilor art. 474 alin. (1) C. proc. civ., astfel că excepția tardivității recursului incident urmează a fi respinsă, ca nefondată. În continuare, urmează a fi analizat mai întâi recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 și a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2014. Astfel, în privința recurentului B., soluția instanței disciplinare a fost aceea de respingerii a acțiunii disciplinare în privința sa, respectiv o soluție în întregime favorabilă. Este adevărat că anumite argumente ale sale au fost apreciate ca fiind neîntemeiate în cadrul considerentelor hotărârii atacate, dar acest lucru nu schimbă faptul că soluția pronunțată este cea a respingerii a acțiunii disciplinare, în ceea ce îl privește pe B. Cu toate acestea, nu este lipsit de interes pentru recurentul B. să formuleze recurs incident împotriva încheierii premergătoare din 24.10.2018 și a hotărârii atacate, având în vedere că exista riscul înrăutățirii situației sale, ca urmare a exercitării recursului principal. Pârâtul urmărește ca, pe calea recursului incident să obțină soluția de anulare a actelor de procedură efectuate în cadrul verificărilor prealabile și a procedurii cercetării disciplinare și, pe cale de consecință, de anulare a acțiunii disciplinare în întregime, fapt ce ar conduce, implicit, și la casarea Hotărârii nr. 26J din 05.12.2018, atacată prin recursul principal de către partea cu interese contrare, sens în care va fi analizat mai întâi recursul incident. 4.3 Recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 și a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014. a) Recursul incident vizează, în principal, soluția de respingere ca tardivă și formulată cu rea-credință a excepției nulității acțiunii disciplinare, invocată prin notele de ședință depuse la termenul din 10.10.2018, în raport cu săvârșirea de către Inspecția Judiciară a unei serii de încălcări ale dispozițiilor legale sau infralegale în etapa verificării prealabile și în etapa cercetării disciplinare, încălcări ce sunt sancționate cu nulitatea absolută a actelor astfel efectuate. Prin încheierea de ședință din 24.10.2018, instanța disciplinară a respins excepția nulității acțiunii disciplinare cu motivarea că invocarea excepției s-a făcut tardiv, față de prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., care nu distinge între cauzele de nulitate relativă și cele de nulitate absolută și impune invocarea lor concomitentă, interpretare considerată greșită de către recurent, întrucât motivele de nulitate invocate prin excepție reprezintă cauze de nulitate absolută, fiind aplicabile prevederile art. 178 alin. (1) C. proc. civ. Criticile sunt fondate. Potrivit art. 178 alin. (5) C. proc. civ. toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca. Deși, în raport de modul de redactare a textului legal, s-ar putea da o interpretare distinctă, textul legal menționat anterior are în vedere situația în care, în privința unui act de procedură, sunt incidente mai multe cauze de nulitate relativă, iar nu de nulitate absolută, întrucât acestea din urmă pot fi invocate oricând, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, dacă în privința unui act de procedură sunt incidente o cauză de nulitate absolută și o cauză de nulitate relativă, a interpreta textul conform celor reținute de instanța disciplinară înseamnă a acorda nulității absolute același regim juridic de invocare ca cel al nulității relative, lipsind de efect art. 178 alin. (1) C. proc. civ. în privința posibilității invocării nulității absolute în orice stare a pricinii. În speță, motivele de nulitate care vizează actele de procedură întocmite în procedura administrativă a cercetării prealabile se referă la nesemnarea referatului din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, nerespectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, nerespectarea principiul continuității inspectorului judiciar de la o etapă disciplinară la alta, respectiv încălcarea art. 45 și 73 din Legea nr. 317/2004, art. 11 alin. (4) și art. 24 alin. (5) din HCSM nr. 1027/2012. Motivele menționate vizează cauze de nulitate absolută, întrucât nerespectarea de către Inspecția Judiciară, în desfășurarea activității sale a acestor norme atrag sancțiunea nulității, ca urmare a înfrângerii dispozițiilor regulamentare și legale aplicabile, lipsindu-se actele juridice astfel întocmite de efectele urmărite la întocmirea lor; instituția juridică a nulității nu este specifică doar C. proc. civ., ci intervine în cazul oricărui act juridic civil, indiferent de natura lui, inclusiv în cazul actului administrativ. Prin urmare, cum în cauză s-au invocat de către recurent cauze de nulitate absolută a actelor procedurale, iar nu de nulitate relativă, excepția astfel invocată putea fi susținută în orice stare a pricinii, inclusiv la termenul din 10.10.2018 când a fost depusă. Mai mult, indiferent de modul de interpretare a prevederilor art. 178 alin. (5) C. proc. civ., dacă se referă la cauze de nulitate relativă sau și la cele de nulitate absolută, este de reținut că textul legal se referă la invocarea concomitentă a tuturor cauzelor de nulitate cu privire la același act procedural. Or, în cauză, prin întâmpinarea depusă la data de 04.02.2015, recurentul B. invocase un caz de nulitate a acțiunii disciplinare dedus din întemeierea acesteia pe o probă administrată nelegal - înregistrarea audio-video, excepție respinsă prin încheierea de ședința din data de 25.03.2015. Ulterior, la data de 10.10.2018 a invocat excepția nulității acțiunii disciplinare, soluționată prin încheierea recurată, întemeiată pe alte cauze de nulitate și cu referire la alte acte procedurale efectuate în procedura administrativă a cercetării disciplinare. Prin urmare, în speță, art. 178 alin. (5) C. proc. civ. nu este aplicabil, întrucât prima oară a fost invocat un caz de nulitate referitor la administrarea unei probe, iar, ulterior, au fost invocate cauze de nulitate ce vizau alte acte procedurale. Pentru considerentele expuse, contrar concluziei instanței disciplinare, Completul de 5 judecători constată că, în mod greșit, a fost admisă excepția tardivității motivelor de nulitate absolută a actelor de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare, invocate prin notele de ședință depuse la 10.10.2018, această excepție urmând a fi respinsă și a fi analizată excepția nulității absolute invocate. b) În ce privește excepția de nulitate absolută a acțiunii disciplinare, recurentul B. a invocat incidența în cauză a următoarelor nulități care, în opinia sa, au afectat procedura de cercetare disciplinară: - referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulată de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esențial al unui astfel de act procedural; - nu se dovedește respectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, întrucât rezoluția olografă prin care inspectorul-șef a dispus prelungirea termenului de efectuare a cercetării disciplinare nu este datată, neputându-se proba dacă rezoluția de prelungire a fost dată în interiorul termenului inițial de 60 de zile, care curge de la data rezoluției de începere a cercetării disciplinare (19.09.2014) și se împlinește la 20.11.2014; - nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, prin modalitatea în care a fost atras în dosar domnul inspector judiciar D.; - nerespectarea principiul continuității inspectorului judiciar de la o etapa disciplinară la alta, în sensul că inspectorul judiciar D. a dispus începerea cercetării prealabile, deși nu a participat deloc la verificările prealabile. Apărările invocate sunt fondate. Potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, verificarea prealabilă se efectuează în termen de 45 de zile, care poate fi prelungit cu încă 45 de zile de către inspectorul șef. Potrivit art. 11 alin. (4) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, termenul de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, poate fi prelungit cu încă 45 de zile, la solicitarea motivată a inspectorului judiciar sau a echipei de inspectori judiciari, în funcție de complexitatea sesizării, de volumul de lucru al inspectorului/echipei de inspectori desemnați sau de existența altor motive întemeiate. În speță, Referatul nr. x/2014 din 25.08.2014, prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulat de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esențial al unui astfel de act procedural, având rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul actului procedural pe care l-a întocmit. Aceeași exigență se constată și în C. proc. civ. cu referire la actele procesuale, art. 148 impunând condiția generală a semnării oricărei cereri adresate instanțelor. Faptul că aceasta este semnată de inspectorul șef nu acoperă lipsa de semnătură din partea inspectorului de caz, întrucât dreptul inspectorului șef de a dispune prelungirea nu este unul absolut, ci este unul condiționat, acesta neputându-se sesiza din oficiu asupra oportunității prelungirii, ci trebuind să fie sesizat în mod expres de către inspectorul de caz, astfel cum prevăd art. 11 alin. (4) Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Cu alte cuvinte, dreptul inspectorului șef de a dispune prelungirea se naște numai după formularea unei sesizări de către inspectorul judiciar. Prin urmare, în speță, prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile s-a efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. De asemenea, au fost încălcate și prevederile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora "Cercetarea disciplinară se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia, cu excepția situației în care intervine suspendarea. Cercetarea disciplinară se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.", iar, conform art. 24 alin. (5) din regulament "Prelungirea cercetării disciplinare se dispune prin rezoluție de către inspectorul-șef, în temeiul solicitării motivate formulate de inspectorul judiciar sau de echipa de inspectori judiciari." Astfel, prin Rezoluția nr. x/2014 din 19.09.2014 s-a dispus începerea cercetării disciplinare, iar prin referatul din nr. x/2014 din 7.11.2014 a fost solicitată de echipa de inspectori judiciari prelungirea cercetării disciplinare cu încă 30 de zile. Referatul de aprobare a acestei aprobări este semnat de inspectorul șef judiciar dar nu este datat, astfel că nu se poate aprecia în concret data la care s-a dispus aceasta prelungire, pentru a se putea stabili dacă măsura a fost dispusă în termenul legal sau nu (ce s-ar fi împlinit, calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe data de 19.11.2014), ci doar data la care a fost întocmit referatul de prelungire a cercetării disciplinare, 7 noiembrie 2014. Așadar, Completul de 5 judecători constată că, în fapt, referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile și Referatul nr. x/2014 din 7.11.2014 prin care a fost solicitată de echipa de inspectori judiciari prelungirea cercetării disciplinare cu încă 30 de zile nu au fost întocmite cu respectarea condițiilor legale, condiții extrinseci, de formă, fapt, ce conduce la nulitatea absolută a actelor procedurale astfel întocmite. În ce privește încălcarea principiului repartizării aleatorii a lucrărilor și a principiului continuității inspectorului judiciar, Completul de 5 judecători reține următoarele: Prin Adresa nr. x/2014 din data de 11 iulie 2014, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Inspecția Judiciară cu privire la săvârșirea de către domnul judecător B., de la Curtea de Apel București, a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și n) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cu privire la săvârșirea de către doamna judecător A., de la Tribunalul București, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în contextul incidentului care a avut loc la locuința acestora, la data de 09.07.2014. La Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, lucrarea a fost înregistrată sub nr. x/2014 din data de 14 iulie 2014 și a fost repartizată de șeful direcției de inspecție pentru judecători la 16 iulie 2014, inspectorului judiciar C., potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Prin Adresa nr. x/2014 din data de 11 iulie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat spre competentă soluționare Inspecției Judiciare, sesizarea formulată de domnul judecător B., de la Curtea de Apel București și de doamna judecător A., de la Tribunalul București, prin care, în contextul semnalării, din perspectivă proprie, a aceluiași incident, magistrații sus-menționați au solicitat să li se comunice dacă, potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii a dat aviz pentru a se putea intra cu forța în domiciliul lor. La Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, lucrarea a fost înregistrată sub nr. x/2014 din data de 14 iulie 2014 și a fost repartizată de șeful direcției de inspecție pentru judecători la 16 iulie 2014, inspectorului judiciar D., potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. La data de 17 iulie 2014, în temeiul art. 45 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și a art. 11 alin. (6) și (7) din regulament, s-a dispus conexarea Lucrării nr. 3073/IJ/2032/DIJ/2014, la Lucrarea nr. x/2014, dosarului disciplinar revenind spre soluționare inspectorului investit cu prima lucrare, inspector judiciar C. La data de 17 septembrie 2014, inspectorul judiciar a finalizat verificările prealabile, potrivit procesului-verbal de la dosar disciplinar, întocmit potrivit art. 15 din regulament. La data de 19 septembrie 2014, inspectorul judiciar C. a solicitat inspectorului șef al Inspecției Judiciare "data fiind imposibilitatea obiectivă (efectuare cercetare disciplinară în 18 și 19 septembrie 2014 și concediu de odihnă începând cu data de 22 septembrie 2014), a domnului inspector E., membru al echipei de inspectori nr. 13, potrivit Ordinului nr. 56/2014 al Inspectorului șef al Inspecției Judiciare", să dispună "completarea echipei, prin repartizarea domnului inspector judiciar D., căruia i-a fost repartizată inițial lucrarea conexată la Lucrarea nr. x/2014." Pe cererea de completare a echipei de inspectori judiciari din 19 septembrie 2014 a fost pusă, în data de 19.09.2014, de către inspectorul șef, următoarea rezoluție olografă: "De acord, dispune soluționarea lucrării de către echipa de inspectori constituită conform dispozițiilor regulamentare". Potrivit art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 317/2004, "Redistribuirea lucrărilor repartizate aleatoriu inspectorilor judiciari se poate face numai în următoarele cazuri, cu aplicarea alin. (1): a) imposibilitate de exercitare a atribuțiilor timp de cel puțin 20 de zile; b) solicitare motivată a inspectorului judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea; c) suspendarea din activitate, în condițiile legii; d) ori de câte ori, față de calitatea persoanei cercetate, imparțialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată; e) conflict de interese." Conform art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, "Prin repartizare aleatorie, șefii direcțiilor de inspecție desemnează inspectorul judiciar sau, în cauzele complexe, echipa de inspectori judiciari care urmează să efectueze verificările și stabilesc termenul de soluționare a lucrărilor", iar, potrivit art. 47 alin. (9) - (11) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare: "(9) Pentru soluționarea cauzelor complexe, la începutul fiecărui an, prin ordin al inspectorului-șef se constituie echipe formate din 2 ori maximum 3 inspectori judiciari și se numerotează. Echipei de inspectori i se repartizează aleatoriu lucrările al căror grad de complexitate este apreciat ca fiind ridicat la momentul înregistrării și repartizării, în raport cu ordinea înregistrării la direcția de specialitate și a numerotării echipelor. (10) În situația unor lucrări complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-șef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte. (11) Orice modificare a compunerii echipelor, constituite potrivit alin. (9), se efectuează prin ordin al inspectorului-șef, pentru motive obiective, în condițiile prezentului regulament." Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, reiese faptul că în cazul lucrărilor complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-șef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte, iar, modificarea compunerii echipelor de inspectori se poate face, prin ordin al inspectorului șef, pentru motive obiective. În speță, astfel cum reiese din Ordinul nr. 56/15.09.2014 al Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, la data de 15.09.2014 inspectorul judiciar C. făcea parte din echipa nr. 13, alături inspectorul judiciar E., în timp ce inspectorul D. făcea parte din echipa nr. 6, alături de inspectorul judiciar F. Prin urmare, inspectorul judiciar C., desemnat să soluționeze Lucrarea nr. x/2014, conform dispozițiilor regulamentare, nu putea solicita repartizarea lucrării complexe decât echipei din care făcea parte, cea cu nr. 13, alături de inspectorul E.. În cazul în care acesta din urmă ar fi fost în imposibilitate să participe la soluționarea lucrării respective, din motive obiective, putea fi înlocuit, prin ordin al inspectorului șef. În lipsa unui ordin al inspectorului șef, înlocuirea inspectorului E. nu putea fi admisă printr-o rezoluție olografă a inspectorului șef, ci aceasta putea avea loc în condițiile regulamentare prevăzute de art. 49 alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, conform cărora "Dacă, în urma soluționării, se constată că, din motive prevăzute de lege sau regulament, unul sau mai mulți membri ai echipei de inspectori judiciari, căreia i-a fost repartizată aleatoriu cauza, nu este în măsură să efectueze verificări, șeful direcției propune inspectorului-șef desemnarea și includerea în echipă a altor inspectori judiciari, cu respectarea principiului repartizării ciclice", iar repartizarea ciclică se efectua, potrivit art. 47 alin. (4) din același regulament, "în ordinea alfabetică a numelui inspectorilor judiciari din cadrul fiecărei direcții", ceea ce excludea înlocuirea inspectorului E. (N) cu inspectorul D. (G) din cauza ordinii alfabetice a numelor acestora. Din rezoluția olografă aplicată pe cererea de completare a echipei de inspectori, formulată la 19.09.2014 de inspectorul C., "De acord, dispune soluționarea lucrării de către echipa de inspectori constituită conform dispozițiilor regulamentare", nu se poate deduce modul cum a fost desemnat inspectorul judiciar D. în constituirea echipei de inspectori ce a soluționat lucrarea disciplinară din cauza de față, în condițiile în care, pe de o parte, la dosar nu există și nu a fost depus vreun ordin al inspectorului șef prin care acesta să fi modificat componența echipei nr. 13, în sensul înlocuirii inspectorului E. cu inspectorul D., iar, pe de altă parte, principiul repartizării ciclice excludea această posibilitate din cauza ordinii alfabetice a numelor acestora. Pe cale de consecință, prin desemnarea inspectorului judiciar D. a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a lucrărilor, fapt ce conduce, alături de actele procedurale mai sus analizate, referatul de propunere a prelungirii termenului de efectuare a verificărilor prealabile din 25.08.2014 și a referatului de prelungire a cercetării disciplinare din 7 noiembrie 2014, în temeiul art. 174 și 179 alin. (1) și (3) C. proc. civ., la nulitatea actelor procedurale astfel efectuate și a actelor subsecvente, motiv pentru care nu vor mai fi analizate susținerile recurentului din recursul incident vizând încălcarea principiului continuității inspectorului judiciar, aceeași situație fiind și în cazul motivelor din recursul incident referitoare la considerentele Hotărârii nr. 26J/05.12.2018. Cum legalitatea acțiunii disciplinare depinde de legalitatea actelor premergătoare, acte ce jalonează procedura administrativă (procedura verificării prealabile și procedura disciplinară, în cazul de față), în cazul în care acestea din urmă, în parte sau în totalitate, sunt lovite de nulitate absolută și nu mai pot fi refăcute, cum este cazul în speță, acțiunea disciplinară (veritabilă cerere de chemare în judecată), ca act de procedură administrativă și civilă, în același timp este nulă absolut. 4.4. În privința recursului principal declarat de Inspecția Judiciară În ceea ce privește criticile expuse de către Inspecția Judiciară prin recursul principal, acestea vor fi respinse ca nefondate, în raport de soluția ce va fi dată prin recursul incident, motivele din recursul principal fiind formal contradictorii celor din recursul incident, admiterea unuia din recursuri conducând, implicit, la respingerea celuilalt ca nefondat. În speță, nu sunt incidente prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recursul principal nu a fost respins ca tardiv, inadmisibil sau pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anularea ca netimbrat, ca nesemnat sau pentru lipsa dovezii calității de reprezentant etc), ci, ca urmare a caracterului antagonic dintre cele două recursuri, recursul incident fiind formulat în cauză datorită interesului intimatului din recursul principal de a-și apăra poziția sa de parte câștigătoare în proces (acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa de recurenta Inspecția Judiciară a fost respinsă prin hotărârea recurată), în urma declarării recursului principal, printr-o cerere proprie, prin care să repună în discuție, excepția nulității acțiunii disciplinare, respinsă de instanța disciplinară prin încheierea din 24.10.2018 și pe care, în lipsa exercitării recursului incident, acesta nu ar mai fi putut-o reitera în recursul principal de pe poziția de intimat, întrucât prin neatacare, aceasta ar fi intrat sub puterea lucrului judecat, iar admiterea excepției invocate ar conduce automat la anularea acțiunii disciplinare și, implicit, și la casarea Hotărârii nr. 26J/05.12.2018.

Soluția instanței de recurs În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârile atacate, se impun câteva precizări de ordin procedural. Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ. Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2), prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)". În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secției pentru judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri. Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat litigiul. Numai în aceste ipoteze, în care a existat o judecată a litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare. Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) d