ÎCCJ, Decizia nr. 37/2019

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii (denumite în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Secția pentru judecători", respectiv "CSM"), Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004") pârâtei A. - judecător în cadrul Tribunalului București pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. 1) din același act normativ.

Prin Hotărârea nr. 6J din 14 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, cu majoritate, secția pentru judecători a admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, a aplicat doamnei A., judecător în cadrul Tribunalului București, sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcția de judecător pentru o perioadă de 6 luni", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din același act normativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța disciplinară a reținut, sub aspectul situației de fapt: pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 a fost înregistrat un dosar, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de o societate comercială în contradictoriu cu pârâta B. și cererea reconvențională formulată de pârâta B. în contradictoriu cu aceeași societate comercială reclamantă; cauza a fost soluționată de judecătorie, în primă instanță, iar împotriva sentinței pronunțate a declarat apel pârâta B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 iulie 2016 și a fost repartizat aleatoriu la completul format din judecătoarele C. și D.; ulterior înregistrării dosarului respectiv, doamna judecător A., care funcționează la secția a VII-a a Tribunalului București, s-a întâlnit cu doamna E., mama apelantei B., pe care o cunoștea de mai mult timp; conform punctului de vedere și declarației doamnei judecător A., doamna E. i-a spus că fiica sa nu s-a căsătorit, având organizată la un moment dat nunta, însă evenimentul a fost anulat, această situație neplăcută fiind sporită prin solicitarea unor despăgubiri de către reprezentanții localului, precizându-i că dosarul se află pe rolul Tribunalului București în apel și că, deși s-a stabilit primul termen de judecată, nu i-a fost comunicată întâmpinarea și nu își poate formula apărarea; după această discuție, la 29 noiembrie 2016, așa cum rezultă din probele administrate (declarația pârâtei judecător A., declarația grefierului F., referatele Compartimentului IT al Tribunalului București), pârâta judecător A., prin intermediul grefierului F., a accesat în aplicația ECRIS dosarul respectiv; din declarațiile date de pârâta judecător A. și grefierul F., rezultă că, după ce grefierul i-a spus că nu poate vedea în aplicație dacă s-a comunicat întâmpinarea din dosar și după ce a aflat numele membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, la aceeași dată - 29 noiembrie 2016 - pârâta judecător a abordat-o pe doamna judecător D., cu care a avut o discuție pe holul instanței; pârâta a întrebat-o pe doamna judecător D. dacă o mai ține minte pe E., o fostă colegă procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și cu care este concitadină (declarația doamnei judecător A. și declarația doamnei judecător D.); în continuare, doamna judecător A. a început să-i povestească o întâmplare cu privire la fiica E., relatând că aceasta urma să se căsătorească, că evenimentul nu a mai avut loc, iar restaurantul la care trebuia să se desfășoare evenimentul îi pretinde o sumă mare de bani, relatare pe care doamna A. a încheiat-o brusc cu precizarea "și dosarul este la tine pe 16 decembrie 2016" doamna judecător D., deranjată fiind de situația în care a fost pusă, a finalizat discuția, replicând că oricum la 16 decembrie 2016 nu va face parte din complet, întrucât a fost desemnată în Biroul Electoral Diaspora; când doamna judecător D. s-a întors în birou a fost anunțată că fusese căutată anterior de două ori de către doamna judecător A.; conform declarației doamnei judecător A. și din declarațiile doamnei judecător C., ulterior acestui incident, la 6 decembrie 2016, doamna judecător A. a abordat-o și pe doamna judecător C., celălalt membru al completului de judecată căruia îi fusese repartizat dosarul în discuție; astfel, în timp ce doamna judecător C. se afla în biroul său împreună cu doamna judecător G., doamna judecător A. a bătut la ușă și i-a solicitat doamnei C. să iasă din birou pentru a avea o discuție în particular; după ce doamna judecător C. a ieșit din birou, doamna judecător A. a întrebat-o direct dacă are ședință de judecată la 16 decembrie 2016; după răspunsul afirmativ primit, doamna judecător A. a început să-i povestească doamnei C. o situație de fapt din care rezulta că era vorba despre o persoană cunoscută de aceasta, care a avut un necaz și probleme cu o firmă de organizare evenimente, aspecte identice cu situația de fapt din dosarul în discuție; doamna judecător C. a întrerupt-o pe doamna judecător A. și i-a menționat explicit că, dacă este vorba despre un dosar, nu dorește să discute, însă doamna A. a continuat și a mutat obiectul discuției pe un așa-zis aspect procedural legat de întâmpinarea depusă de partea adversă și, ulterior, după răspunsurile primite care făceau trimitere la Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a continuat, manifestându-și compasiunea față de apelanta din dosarul menționat; ulterior discuțiilor avute cu doamna judecător A., doamnele judecător D. și C., în timpul studierii ședinței de judecată din 16 decembrie 2016, au conștientizat că ambele au fost abordate cu privire la dosarul respectiv, motiv pentru care, la primul termen de judecată, au formulat declarație de abținere, în care au invocat faptul că au fost abordate de doamna judecător A., aceleași aspecte fiind descrise și în sesizarea adresată Inspecției Judiciare; cererea de abținere a fost admisă prin încheierea din 21 decembrie 2016, dosarul respectiv fiind repartizat spre soluționare altui complet de judecată.

Sub aspectul laturii obiective, instanța disciplinară a reținut că acțiunile descrise, săvârșite de doamna judecător A., se circumscriu noțiunii de "imixtiune" și realizează elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. 1) din Legea nr. 303/2004.

secția pentru judecători a reținut ca fiind relevantă derularea evenimentelor, în sensul că, imediat după ce s-a întâlnit cu mama apelantei din dosarul în discuție, pârâta judecător a verificat dosarul în aplicația ECRIS, aflând numele membrilor completului de judecată învestit, și, în aceeași zi (29 noiembrie 2016), a abordat pe unul dintre membrii completului, iar, ulterior, la 6 decembrie 2016, l-a abordat și pe cel de-al doilea membru al completului învestit cu soluționarea cauzei.

Susținerea pârâtei în sensul că abordarea membrilor completului de judecată s-a făcut pentru a lămuri problema de drept a comunicării întâmpinării este neîntemeiată, întrucât partea interesată avea posibilitatea să studieze dosarul și să constate personal dacă s-a depus sau nu întâmpinare. Mai mult decât atât, dacă avea intenția de a elucida doar o problemă de practică la nivelul secției din care făceau parte doamnele judecător C. și D., în ceea ce privește modalitatea de comunicare a întâmpinării, pârâta judecător nu avea de ce să expună aspecte concrete privind partea din dosar și situația acesteia, așa cum rezultă din descrierea situației de fapt.

Instanța disciplinară a reținut și acțiunea pârâtei de a purta discuția cu doamna judecător C., precum și faptul că, numai după intervenția promptă a acesteia, prin care i-a solicitat imperativ să se oprească, spunându-i că nu înțelege să poarte discuții referitoare la cauzele cu care este învestită, doamna judecător A. s-a oprit din expunerea situației în care se afla apelanta E., întrebând-o despre modalitatea în care se poate afla dacă a fost depusă întâmpinare în dosar.

A reținut secție pentru judecători că este neîntemeiată și susținerea pârâtei în sensul că s-a întâlnit în mod întâmplător cu doamnele judecător, întrucât pe doamna judecător D. o căutase anterior momentului la care s-au întâlnit, iar pe doamna judecător C. a căutat-o în biroul acesteia.

Apărarea pârâtei în sensul că doamnele judecător D. și C. au interpretat eronat faptele descrise, este neîntemeiată, întrucât însăși doamna judecător A. a arătat că a aflat despre situația de fapt de la mama apelantei, pe care o cunoaște de mult timp și față de care nutrește respect. În condițiile în care doamna judecător A. a făcut referire la numele mamei apelantei, care a deținut funcția de procuror la o unitate de parchet la care se afla în aceeași perioadă și doamna judecător D., nu se poate afirma că membrii completului de judecată au pornit de la o prezumție falsă, atunci când au decis să formuleze cerere de abținere.

În consecință, secția pentru judecători, având în vedere demersurile pe care pârâta judecător le-a întreprins pentru a-i aborda pe cei doi membri ai completului, precum și conținutul discuțiilor purtate cu aceștia, a constatat că este evidentă intenția pârâtei de a trezi cel puțin compasiunea membrilor completului față de partea despre a cărei situație le-a făcut vorbire.

Actul de imixtiune a fost perceput ca atare de către cele două doamne judecător, membri ai completului, asupra cărora a fost săvârșit, așa cum rezultă fără echivoc din declarațiile date de acestea, precum și din faptul că au formulat cerere de abținere.

Consecințele faptei săvârșite de pârâtă au constat în atingerea adusă principiului independenței judecătorului și prestigiului funcției de magistrat.

Legiuitorul nu a condiționat existența abaterii de producerea unei urmări specifice, producerea unui rezultat vătămător fiind prezumată de lege. Însă, în speță, urmarea specifică produsă prin abordarea doamnelor judecător de către pârâta A. a constat în crearea unei presiuni psihice, care le-a determinat să formuleze declarație de abținere în vederea păstrării aparenței de imparțialitate.

Sub aspectul laturii subiective, secția pentru judecători a aprecia că vinovăția pârâtei rezultă din întregul ansamblu probator administrat în cauză, aceasta acceptând faptul că, prin demersurile întreprinse, intervine în activitatea altui judecător și aduce atingere principiului independenței judecătorului.

A reținut instanța disciplinară că nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că reacția celor doi membri ai completului a fost exagerată, în sensul perceperii acțiunilor sale ca fiind o intervenție, întrucât ambele judecătoare au declarat că au avut reprezentarea clară a faptului că pârâta, deși nu le-a spus direct să dea o anumită soluție, dorea să le sensibilizeze cu privire la situația apelantei din dosar și că situația li s-a părut foarte gravă prin prisma faptului că aceasta i-a abordat pe ambii membri ai completului și a faptului că au putut identifica cu ușurință dosarul în speță, din relatarea situației de fapt expuse de pârâtă. Împrejurarea că doamna judecător A. nu le-a solicitat membrilor completului să pronunțe o soluție favorabilă părții despre care a făcut vorbire, nu are nicio relevanță, având în vedere că legiuitorul nu a condiționat existența acestei abateri de urmărirea sau realizarea unui interes.

Pe lângă lipsa unei justificări rezonabile și obiective pentru conduita adoptată de doamna judecător A., la aprecierea formei de vinovăție, instanța a avut în vedere și modalitatea concretă în care pârâta a procedat, mai exact insistența în abordarea membrilor completului.

Între acțiunea doamnei judecător A. și urmarea produsă există o legătură de cauzalitate directă, care rezultă din însăși materialitatea faptelor.

La individualizarea sancțiunii, în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, secția pentru judecători a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă și consecințele faptelor săvârșite de pârâta judecător, precum și circumstanțele personale, reținând următoarele: valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității magistraților, în sensul larg al acestei noțiuni; atingerea adusă imaginii și prestigiului justiției și independenței judecătorilor; magistratul nu a mai fost sancționat disciplinar până la data pronunțării hotărârii.

Împotriva hotărârii menționate la pct. II a declarat recurs pârâta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea este nelegală atât sub aspectul existenței abaterii disciplinare, cât și sub aspectul sancțiunii aplicate, pentru criticile expuse în continuare.

Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 este condiționată de atingerea adusă principiului independenței judecătorului, prin acte de natură a afecta activitatea de judecată, iar, în cazul în care independența judecătorului nu este afectată, fapta nu constituie abatere disciplinară și nu poate fi sancționată.

În privința noțiunii de independență a justiției și a judecătorului, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 124 alin. (1) din Constituție, art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și susține că independența judecătorului nu trebuie demonstrată, ci se prezumă. Per a contrario, atingerea adusă independenței judecătorului trebuie să fie demonstrată, neputând fi reținută pe baza unor presupuneri, sarcina probei revine persoanei care acuză, iar probatoriul trebuie să fie cert și concludent, dincolo de orice dubiu.

În speță, recurenta-pârâtă arată că a recunoscut în integralitate existența faptei în materialitatea sa, însă argumentează că această faptă nu a fost de natură a afecta independența și imparțialitatea judecătorilor. Astfel, susține că din nicio probă a dosarului nu rezultă că independența judecătorului a fost afectată, autorii sesizării arătând expres că au formulat declarații de abținere și sesizare disciplinară, întrucât puteau pronunța o soluție favorabilă apelantei pentru care se purtase discuția și nu au dorit să se interpreteze astfel. Mai mult, din declarațiile petentelor rezultă că nu au formulat sesizarea disciplinară și declarația de abținere imediat după discuția purtată, ci mult mai târziu, rezultând astfel că discuția în sine, la momentul la care a avut loc, nu le-a făcut să se simtă lezate în atribuțiile profesionale și să aprecieze că nu mai pot judeca respectiva cauză deoarece le-a fost afectată imparțialitatea. Petenta C. a arătat că a mai existat o situație similară în care a purtat o discuție asupra unei cauze cu un alt coleg judecător, însă, la acel moment, nu a formulat sesizare disciplinară din perspectiva imixtiunii în activitatea altui magistrat, ci numai declarație de abținere.

Susține recurenta că existența abaterii disciplinare nu depinde de probarea unei fapte în materialitatea sa, ci de probarea atingerii aduse printr-o asemenea faptă independenței magistratului. Atât timp cât atingerea independenței nu numai că nu s-a probat, dar s-a și recunoscut de către petente că nu au fost afectate din perspectiva aplicării legii, putând pronunța în cauză orice soluție conformă cu dispozițiile legale, abaterea disciplinară imputată nu există și nu este dovedită.

Întregul material probator administrat vizează circumstanțe care nu au legătură cu afectarea independenței judecătorului, ci vizează discuția purtată de pârâtă cu o fostă colegă, accesarea dosarului în sistemul Ecris și discutarea cu ambii membri ai completului de judecată. Aceste circumstanțe nu demonstrează afectarea independenței magistratului, ci, dimpotrivă, certifică faptul că nu a fost realizată o "intervenție" în vederea pronunțării unei soluții prin încălcarea dispozițiilor legale, ci numai verificarea în ECRIS a efectuării unui act de procedură (comunicarea întâmpinării), iar, întrucât din datele din Ecris, nu s-a putut stabili comunicarea sau nu a întâmpinării, au fost abordați membrii completului de judecată. Arată recurenta că i-a abordat pe cei doi membri ai completului, întrucât primul judecător cu care a discutat i-a comunicat că nu cunoaște aspectele respective, iar, cu ocazia abordării celui de-al doilea judecător, nu a solicitat vreun favor, nici măcar comunicarea întâmpinării. Sub acest aspect, recurenta argumentează că i-a abordat pe membrii completului după ce a verificat comunicarea actului în sistemul Ecris, iar nu în mod direct, ceea ce demonstrează încercarea sa de a evita o discuție cu privire la comunicarea întâmpinării.

Se susține că o discuție particulară cu un fost coleg nu este interzisă magistratului prin Codul deontologic, atât timp cât nu sunt afectate relațiile de serviciu și atribuțiile magistratului. Întrucât, în urma discuției purtate cu Doamna X și accesării sistemului Ecris, nu s-a solicitat niciun act nelegal (nici chiar comunicarea întâmpinării), nu s-a cerut nicio încălcare a dispozițiilor legislației în vigoare, nu se poate reține, numai pe baza acestor circumstanțe, că a fost săvârșită abaterea disciplinară imputată. Astfel, în condițiile în care nu s-a solicitat un act care să afecteze supremația legii, independența magistratului nu a fost afectată, lipsind ca atare obiectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.

Se argumentează că, întrucât Legea nr. 303/2004 nu precizează care sunt faptele ce constituie abaterea disciplinară de imixtiune în activitatea altui judecător sau procuror, practica judiciară existentă în materie constituie izvor de drept, statuându-se, pentru existența abaterii disciplinare, cerința formulării exprese a unei solicitări contrare dispozițiilor legale. În speță, însă, nu a fost formulată o asemenea solicitare, iar petentele au declarat că puteau pronunța orice soluție care ar fi rezultat din actele dosarului, nefiindu-le nici măcar sugerată vreo soluție care ar fi putut fi considerată ca imixtiune.

Sub aspectul "aparenței independenței judecătorului", se invocă faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), s-a reținut că simpla aparență în ochii justițiabilului nu este suficientă pentru a concluziona cu privire la lipsa de independență a judecătorului.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că, în speță, independența magistraților și a sistemului judecătoresc nu a fost afectată nici obiectiv și nici aparent, întrucât doar o aparență justificată pe elemente obiective poate fi reținută, însă asemenea elemente nu se regăsesc în cauză. Din această perspectivă se invocă practica CSM (Hotărârea nr. 9P din 29 iunie 2009) în care s-a reținut că acțiunea unui procuror de a solicita unui alt coleg procuror comunicarea unui act de procedură nu constituie abatere disciplinară, deoarece, prin efectuarea unui act legal, nu este afectată independența justiției. Sub acest aspect, se susține că elementele cauzei respective nu sunt diferite de cele din prezenta cauză în care solicitarea a vizat numai comunicarea unui act de procedură, care se realizează în virtutea legii, fără a se solicita nici măcar efectuarea acestei proceduri în cazul în care nu se realizase deja.

Din punct de vedere al laturii subiective, se susține că abaterea disciplinară poate fi săvârșită numai cu intenție, iar nu și din culpă. În esență, pârâta susține că discuțiile purtate cu cele două judecătoare au fost discuții teoretice uzuale între colegi cu privire la texte de lege, având în vedere că ambele secții judecă aceleași tipuri de cauze, și au vizat probleme de drept cu referire în concret la spețele care au generat nelămurirea juridică. În consecință, argumentează că atitudinea sa psihică nu a vizat solicitarea de a se proceda sau nu într-un anumit fel ori de a se încălca legea, nefiind solicitată nici măcar îndeplinirea unui act de procedură legal, nu a urmărit și nu a acceptat posibilitatea afectării independenței magistraților. În susținere, recurenta arată că a mai purtat anterior discuții cu doamna judecător D. pe probleme de drept referitoare la procedura insolvenței.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, fiind nelegală aplicarea oricărei sancțiuni disciplinare și, cu atât mai mult aplicarea uneia dintre cele mai grave sancțiuni prevăzute de lege.

În considerarea principiului proporționalității prevăzut de art. 100 din Legea nr. 303/2004 și având în vedere circumstanțele personale, recurenta-pârâtă formulează critici cu privire la sancțiunea aplicată, reiterând că acțiunile sale nu au produs niciun rezultat, nefiind afectată independența magistratului, precum și faptul că are o vechime în magistratură de 23 de ani și nu a mai fost sancționat disciplinar.

Totodată, susține recurenta că sancțiunea aplicată are legătură cu mediatizarea unui dosar complex cu care era învestită și, din această perspectivă, expune aspecte referitoare la dosarul respectiv și invocă lipsa de independență și imparțialitate a instanței disciplinare, în sensul jurisprudenței CEDO în cauza Volkov împotriva Ucrainei, în care s-a reținut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție în componenta referitoare la independența și imparțialitatea instanței.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii pronunțate de secția pentru judecători.

În cauză, reclamanta Inspecția Judiciară a învestit instanța disciplinară cu o acțiune vizând săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, constând în "imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror".

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut că: (i) noțiunea de "imixtiune" cuprinde orice atingere adusă principiului potrivit căruia, în activitatea lor, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii; (ii) norma legală nu condiționează existența laturii obiective a abaterii reglementate de producerea rezultatului urmărit sau de exercitarea sau perceperea existenței unei presiuni sau constrângeri psihice; (iii) abaterea reglementată de textul de lege este o abatere de pericol, iar nu de rezultat, urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru independența judecătorului, rezultând "ex re" (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Deciziile nr. 25 din 25 februarie 2014; nr. 153 din 12 octombrie 2015; nr. 269 din 23 octombrie 2017, pct. 26 și 30; Decizia nr. 173/2018, pct. 115 - 116).

În raport cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor citate, sunt lipsite de relevanță criticile referitoare la faptul că scopul acțiunii de imixtiune nu a fost atins ori că actul de imixtiune nu a fost perceput ca atare ori a fost perceput diferit de către persoanele care, direct sau indirect, au participat la derularea evenimentelor analizate.

Pentru aceste argumente nu pot fi primite nici susținerile recurentei în sensul că abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 este o abatere de rezultat. În acest context, sunt neîntemeiate și susținerile recurentei în sensul că magistratul față de care a fost săvârșit actul de imixtiune nu a perceput astfel conduita autorului ori că este necesară dovedirea unei asemenea percepții, deoarece, în speță, chiar prin actul de sesizare a Inspecției Judiciare, judecătorii abordați de recurenta-pârâtă expun lipsit de orice echivoc percepția personală în sensul că asupra lor a fost exercitat un act de imixtiune.

În analiza actului de imixtiune nu prezintă relevanță apărările recurentei cu privire la faptul că numai ulterior judecătorii abordați au perceput actul de imixtiune, iar nu la momentul discuțiilor purtate, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, constatarea imixtiunii nu este condiționată de modul în care aceasta a fost percepută de către magistratul asupra căruia se exercită ori de producerea rezultatului urmărit.

Prin criticile formulate, recurenta tinde, în esență, să rezume acțiunile sale la abordarea judecătorilor numai sub aspectul comunicării întâmpinării din dosarul respectiv, fără a combate și făcând abstracție de realitatea discuțiilor purtate în privința circumstanțelor și părților din dosarul cu a cărui soluționare erau învestiți magistrații abordați. Sub acest aspect, se reține că, în general, nu poate fi justificată prin argumente rezonabile acțiunea dezinteresată și inopinată a unui judecător de a cunoaște dacă într-o cauză aflată pe rolul unui alt complet a fost îndeplinit un anumit act de procedură. Sub acest aspect, este lipsit de echivoc faptul că, anterior abordării celor doi judecători, pârâta s-a întâlnit cu mama apelantei din dosarul respectiv, iar discuțiile purtate cu persoana respectivă au predeterminat abordarea și discuțiile purtate cu judecătorii cauzei.

Or, în acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține, pe de o parte, că abordarea judecătorilor sub aspectul circumstanțelor și părților din dosarul cu care erau învestiți a fost circumstanțiată de discuțiile purtate cu mama apelantei din dosarul respectiv, iar scopul discuțiilor purtate cu judecătorii cauzei a fost cel puțin acela de a-i sensibiliza cu privire la situația numitei E. în considerarea relațiilor anterioare de colegialitate profesională. În acest context, sunt lipsite de temei și susținerile recurentei în sensul că discuțiile purtate cu cei doi judecători ar reprezenta discuții colegiale pe marginea unor probleme de drept, în condițiile în care probatoriul administrat relevă cu claritate faptul că discuțiile au vizat în concret situația dosarului respectiv ca urmare a discuției purtate cu mama apelantei din litigiul în discuție.

În privința laturii subiective a abaterii disciplinare, circumstanțele cauzei, necontestate de recurenta-pârâtă prin probe ori susțineri pertinente, reflectă atitudinea psihică de prevedere și acceptare a scopului și consecințelor acțiunilor sale de interferare în activitatea altui judecător, de natură a aduce atingere principiului independenței judecătorului.

Nu pot primi relevanța propusă nici apărările recurentei în sensul că nu a urmărit și nu a acceptat posibilitatea de a aduce atingere principiului independenței judecătorilor, întrucât nu a solicitat niciun favor și nici măcar comunicarea întâmpinării. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, din ansamblul circumstanțelor de fapt, astfel cum corect au fost decelate de instanța disciplinară pe baza probatoriului administrat, în sensul celor arătate la pct. 3 din prezenta decizie, rezultă cu claritate intenția de sensibilizare a judecătorilor învestiți cu soluționarea cauzei față de situația uneia dintre părțile litigiului, ceea ce reflectă indubitabil o imixtiune în activitatea judecătorului, care urma să soluționeze pricina nu numai pe baza legii, ci și sub impresia creată de relatările ce i-au fost făcute.

Pentru aceste considerente, în acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că apărările recurentei nu reflectă o justificare obiectivă și rezonabilă a acțiunilor întreprinse de pârâtă pentru a se putea concluziona în sensul că nu a fost săvârșit un act de imixtiune în activitatea altui judecător.

Urmarea imediată a acțiunilor întreprinse de pârâtă constă în atingerea adusă independenței judecătorului și este demonstrată în cauză de faptul că judecătorii învestiți cu soluționarea dosarului au resimțit o presiune psihică care i-a determinat să formuleze declarație de abținere, admisă tocmai în considerarea aspectelor relatate cu privire la discuțiile purtate cu recurenta-pârâtă din prezenta cauză.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, fără a minimaliza conduita reprobabilă a pârâtei și fără a conferi un caracter atenuat consecințelor negative ale acestei conduite, Înalta Curte împărtășește rațiunile avute în vedere de secția pentru judecători prin prisma criteriului proporționalității prevăzut de art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Însă, Înalta Curte apreciază că scopul procedurii de angajare a răspunderii disciplinare este atins și prin aplicarea aceleiași sancțiuni, dar pentru o perioadă mai scurtă de timp decât cea stabilită de instanța disciplinară.

Este necontestat faptul că abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 reprezintă o abatere de o gravitate deosebită, care justifică în mod obiectiv o sancțiune mai aspră, cum este, în speță, sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. d) din aceeași lege, a doua ca severitate în ierarhia sancțiunilor disciplinare. Însă, Înalta Curte apreciază că, în speță, sancțiunea de suspendare din funcție pentru o perioadă de trei luni, comparativ cu perioada de 6 luni dispusă de instanța disciplinară, are potențialul de a asigura atingerea scopului urmărit în procedura disciplinară, atât din perspectiva sancționării faptei ilicite, cât și din perspectiva conștientizării de către judecător a gravității faptei comise și a necesității de adaptare în viitor a conduitei sale cu standardele impuse funcției exercitate.

Referitor la criticile recurentei privind imparțialitatea instanței disciplinare, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt identificate elemente care să conducă la concluzia că procedura disciplinară ar fi fost derulată în considerarea altor circumstanțe decât cele analizate în hotărârea atacată. Aserțiunile prin care recurenta tinde să confere procedurii disciplinare derulate în privința sa alte conotații în legătură cu un dosar mediatizat care îi era repartizat spre soluționare reprezintă simple supoziții nesusținute de probatoriul administrat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în speță, nu se regăsește niciunul dintre elementele care au conturat aprecierea CEDO în cauza Volkov împotriva Ucrainei sub aspectul încălcării principiilor referitoare la independența și imparțialitatea instanței, respectiv: (i) faptul că marea majoritate a membrilor instanței disciplinare - Consiliul Superior de Justiție era formată din personal nonjudiciar (pct. 109 - 111 din hotărâre); (ii) participarea de drept a procurorului general în compunerea Consiliului Superior de Justiție care a derulat procedura disciplinară împotriva unui judecător (pct. 114); (iii) membrii Consiliului Superior de Justiție formulaseră anterior cereri de eliberare din funcție a judecătorului cercetat disciplinar (pct. 115); (iv) preferințele personale ale unora dintre membrii instanței disciplinare (pct. 116); (v) examinarea ulterioară a cauzei de către un organ legislativ, ceea ce reflectă politizarea procedurii și agravarea incompatibilității acestei proceduri cu principiul separării puterilor (pct. 118); (vi) imposibilitatea Înaltei Curți Administrative, care a reexaminat cauza, de a casa deciziile instanței disciplinare și absența unor reglementări cu privire la derularea procedurii disciplinare (pct. 125); (vii) controlul judecătoresc a fost efectuat de judecători care erau, de asemenea, sub jurisdicția instanței disciplinare și puteau face, de asemenea, obiectul unor proceduri disciplinare similare, lipsite de garanția independenței și imparțialității consiliului pentru motivele arătate anterior (pct. 130).

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată și, rejudecând, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, va aplica pârâtei sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcția de judecător pentru o perioadă de 3 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din aceeași lege, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate referitoare la admiterea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară.